ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 283/2018

Ședința publică din data de 13 februarie 2018

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 4 iunie 2007 pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/2007, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. Vâlceana S.R.L. și Administrația Finanțelor Publice Râmnicu-Sărat, obligarea acestora la reconstruirea așa cum a fost și pe fostul amplasament a stației de benzină care aparținea reclamantei, ce se afla situată în Râmnicu-Sărat, județul Buzău, obligarea pârâtelor la plata contravalorii beneficiului de care fost lipsită prin înstrăinarea și demolarea abuzivă a stației de benzină și la plata cheltuielilor de judecată aferente.

Prin sentința civilă nr. 1424 din 07 aprilie 2011, Tribunalul Buzău a respins excepția lipsei calității procesual pasive, a respins acțiunea comercială formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a obligat-o pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2500 RON.

În motivarea acestei sentințe, tribunalul a reținut că pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu-Sărat are calitate procesuală pasivă, instituția fiind aceea care a organizat licitații în calitate de creditor bugetar pentru imobilul în litigiu, considerente pentru care excepția a fost respinsă.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut, în esență, că în noiembrie 1995 B. și C. au constituit S.C. D. S.N.C., având ca punct de lucru stația de benzină în litigiu. Ca aport social la capitalul social al S.C. D. S.N.C., B. a adus rezervoare și pompe de benzină. Obiectul de activitate al societății este vânzare produse PECO (cosmetice auto, piese de schimb și lubrifianți îmbuteliate).

Construcția stației de benzină s-a făcut pe terenul în suprafață de 1700 m.p., situat în strada x din municipiul Râmnicu-Sărat, potrivit contractului de concesiune nr. x din 8 iulie 1992.

Prin sentința penală nr. 714 din 8 decembrie 2000 a Tribunalului Buzău s-a constatat că actul juridic prin care se atestă proprietatea lui B. asupra rezervoarelor și pompelor de benzină aduse ca aport social este nul.

Pentru realizarea creanțelor bugetare în sumă de 259.340,2 RON, datorate de debitoarea S.C. D. S.N.C., pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu-Sărat, în calitate de creditor bugetar, a întreprins forme de executare împotriva debitorului, procedând la organizarea de licitație publică.

Imobilul scos astfel la licitație a fost evaluat la suma de 210.128,4 RON .

La momentul vânzării bunurilor, proprietarul acestora, potrivit extrasului de carte funciară nr. x din 21 octombrie 2002 eliberat de Judecătoria Râmnicu-Sărat, era debitoarea S.C. D. S.N.C.

Între S.C. D. S.N.C. și reclamanta S.C. A. S.R.L. au existat mai multe litigii, soluționate după cum urmează: prin sentința civilă nr. 978 din 29 decembrie 1999 a Tribunalului Buzău, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 186 din 1 martie 2004 a Curții de Apel Ploiești, a fost admisă acțiunea în revendicare a stației de benzină.

Tribunalul a reținut că această sentință nu este opozabilă pârâților, reclamanta neefectuând nici o mențiune la registrul de carte funciară, iar omisiunea notării în cartea funciară de către reclamantă a dus la această stare conflictuală dintre părțile din prezentul litigiu.

Înscrierea în cartea funciară garantează existența dreptului real, scopul ei fiind acela de a atrage atenția că există un litigiu cu privire la acel bun, de care trebuie să ia cunoștință eventualul său dobânditor.

Omisiunea acestei înscrieri în cartea funciară are ca efect ocrotirea dobânditorului de bună-credință, respectiv al pârâtei S.C. Vâlceana S.R.L. la momentul adjudecării bunului litigios - stația de benzină.

În aceeași măsură, s-a reținut că nici pârâtei Administrația Finanțelor Publice Râmnicu-Sărat nu-i poate fi reținută culpa, atâta timp cât litigiile s-au purtat între S.C. A. S.N.C. și S.C. D. S.N.C., sentințe ce nu-i pot fi opozabile.

Reclamanta și-a fundamentat acțiunea pe dispozițiile art. 998 C. civ., care impun îndeplinirea a 4 condiții cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale și anume: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; legătura de cauzalitate dintre acestea; existența culpei; neîndeplinirea uneia din aceste condiții duce la exonerarea debitorului de a răspunde pentru urmările faptei sale.

Astfel, tribunalul a apreciat că, prin scoaterea la vânzare de către pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu-Sărat a imobilului stație de benzină, situat în Râmnicu-Sărat, județul Buzău nu s-a urmărit producerea unei pagube în patrimoniul reclamantei, ci recuperarea creanței datorate bugetului de stat de către debitorul S.C. D. S.N.C. în sumă de 259.340,2 RON care, potrivit extrasului de carte funciară nr. x din 21 octombrie 2002, era proprietarul imobilului în litigiu la acel moment.

Prin adjudecarea acestui imobil de către pârâta S.C. Vâlceana S.R.L., de asemenea, nu s-a urmărit producerea unei pagube.

Efectul presupusei fapte vătămătoare nu este rezultatul acțiunii celor două pârâte, ci mai degrabă al fostului asociat al reclamantei, B., care, prin declarația sa a creat aparența dreptului că stația de benzină face parte din patrimoniul S.C. D. S.N.C., împotriva căreia s-a pornit executarea silită.

Împrejurarea că în anul 2004 s-a dispus prin sentința civilă nr. 607 din 1 iunie 2004 sistarea lucrărilor de construcție efectuate de pârâta S.C. Vâlceana S.R.L., urmare căreia reclamanta, prin executorul judecătoresc E., a pus în vedere pârâtei și pe această cale sistarea lucrărilor, nu a fost reținută de instanță, ca efect al cauzei, întrucât la acel moment lucrările erau în cea mai mare parte finalizate de pârâtă, așa cum rezultă din cele menționate pe verso-ul procesului-verbal încheiat de executorul judecătoresc .

Tribunalul a mai reținut că prejudiciul creat reclamantei nu este consecința directă a faptei ilicite a pârâților.

Pârâta S.C. Vâlceana S.R.L. s-a comportat ca un dobânditor de bună - credință de la momentul adjudecării și până la edificarea noii stații proprietate a sa, edificare făcută după obținerea celor două autorizații, respectiv de demolare și construire.

Pârâta S.C. Vâlceana S.R.L. a fost înștiințată, pe calea notificărilor executorului judecătoresc, despre litigiile referitoare la dreptul de proprietate al reclamantei, dar aceasta, în baza autorizațiilor din 18 iunie 2004 și 23 iunie 2004, a trecut la finalizarea construcției stației sale de benzină.

O eventuală culpă a pârâtei S.C. Vâlceana S.R.L. s-ar putea reține, dar alături de culpa reclamantei și a numitului B., însă, cum nu există niciun mijloc de a determina cu exactitate partea de contribuție a fiecăruia la producerea pagubei, iar gradul de gravitate al culpelor respective este considerat drept criteriu util pentru stabilirea întinderii despăgubirii, acțiunea a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat și reclamanta S.C. A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitându-se admiterea căilor de atac, modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a A.F.P. Râmnicu Sărat, respectiv modificarea în tot a aceleiași hotărâri și admiterea acțiunii promovate de S.C. A. S.R.L. în totalitate, așa cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 79 din 21 septembrie 2017, Curtea de Apel Ploiești a admis excepția netimbrării apelului formulat de pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat, a anulat ca netimbrat apelul formulat de pârâtă și a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. Vâlceana S.R.L.

Prin decizia nr. 1950 din 5 aprilie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. București și pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu-Sărat împotriva deciziei nr. 79 de la 12 septembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin decizia civilă nr. 104 din 13 noiembrie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâta Administrația Finanțelor Publice ca nefondate.

Prin decizia nr. 1863 din 27 mai 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. București împotriva deciziei civile nr. 104 din 13 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, fiind casată această hotărâre și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 119 din 23 februarie 2016, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul promovat de reclamantă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, în temeiul art. 75 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 85/2014, a constatat încetată de drept acțiunea judiciară formulată împotriva pârâtei S.C. Vâlceana S.R.L. și a respins ca nefondat apelul promovat de către pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău.

Prin decizia nr. 1992 din 23 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepțiile lipsei de interes, a nulității și a inadmisibilității recursului recurentei - pârâte, invocate de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L., a admis recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 119 din 23 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II- a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin aceeași decizie a fost respins recursul declarat de recurenta - pârâtă DIRECȚIA GENERALA REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE GALAȚI prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUZĂU împotriva aceleiași decizii.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:

Referitor la recursul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană A Finanțelor Publice Buzău s-a reținut că la momentul licitației nu exista pe rolul instanțelor de judecată o contestație la executare, nu exista o suspendare a executării silite, potrivit art. 78 din Ordonanța nr. 11/1996, iar soluția anularii licitației publice a fost pronunțată irevocabil la mai mult de doi ani după efectuarea vânzării silite. De asemenea, chiar dacă într-o altă cauză fusese admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, acea soluție a devenit irevocabilă ulterior.

Față de situația de fapt expusă, Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat nu avea temei legal în sensul suspendării executării silite, neputându-se reține săvârșirea vreunei fapte ilicite care să atragă răspunderea civilă delictuală.

Cu privire la excepțiile invocate de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. București prin întâmpinare, s-a reținut că excepția inadmisibilității este nefondată, având în vedere dispozițiile art. 299 C. proc. civ., precum și faptul că este corectă observația recurentei - reclamante referitoare la faptul că recursul exercitat de recurenta - pârâtă este formulat omisso medio, motiv pentru care excepțiile nulității și lipsei de interes au fost respinse fără a mai fi analizate, la fel și recursul.

Înalta Curte a constatat că recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. BUCUREȘTI este fondat, reținând că prin decizia de casare nr. 1863 din 27 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că în cauză existența faptelor ilicite și caracterul ilicit al acestora au fost stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat.

Prin aceeași decizie de casare s-a reținut că în dosarul nr. x/2002 al Judecătoriei Râmnicu Sărat, având ca obiect contestație la executare împotriva procesului-verbal de licitație nr. x din 21 octombrie 2002, pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu-Sărat a avut calitatea de parte, astfel că aceasta cunoștea situația litigioasă a dreptului de proprietate al S.C. A. S.R.L. Totodată, sentința civilă nr. 1926 din 12 noiembrie 2002, invocată de instanța de apel în rejudecare drept argument al bunei - credințe a pârâtei S.C. Vâlceana S.R.L., a fost desființată prin decizia civilă nr. 931 din 22 iunie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția Civilă, cu consecința anulării procesului-verbal de licitație nr. x din 21 octombrie 2002, prin care s-a înstrăinat stația de benzină. De asemenea, în paralel, reclamanta a promovat și o cerere de sistare a lucrărilor pe cale de ordonanță președințială, care a fost admisă prin sentința nr. 601 din 1 iunie 2004 a Tribunalului Buzău, executorie, pronunțată în dosarul nr. x/2004, în contradictoriu cu pârâta S.C. Vâlceana S.R.L.

Așadar, pornind de la existența faptelor ilicite, instanța de apel era obligată să analizeze condițiile răspunderii civile delictuale astfel cum acestea rezultă din dispozițiile art. 998-999 C. civ., dispoziție dată de instanța de casare în mod expres.

Elementele răspunderii civile delictuale se regăsesc în mod explicit în hotărârile judecătorești pronunțate ca urmare a demersurilor făcute de reclamantă în vederea anulării actelor prin care a fost prejudiciată și lipsită de bunul său.

Astfel, prin decizia civilă nr. 931 din 22 iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, s-a dispus anularea procesului-verbal de licitație nr. x din 21 octombrie 2002, încheiat de pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat, prin care a fost înstrăinată stația de benzină, prin urmare nu mai poate stabili contrariul, în sensul că același proces-verbal s-a încheiat cu bună - credință și cu respectarea tuturor prevederilor legale, așa cum greșit a procedat instanța de apel în rejudecare.

Tot legat de aprecierea greșită a condiției bunei - credințe a pârâtei Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat, Înalta Curte a reținut și faptul că în cauză recurenta a făcut dovada prin adresa din 21 octombrie 2002 că a adus la cunoștința pârâtei faptul că bunul scos la licitație era al său.

De asemenea, Înalta Curte a constatat că în mod greșit a reținut instanța de apel că acest act nu a fost apt să suspende executarea silită atâta timp cât obiectul licitației purta asupra bunului unui terț, iar nu asupra bunului debitorului. Invocarea naturii creanței ca fiind bugetară nu reprezintă un temei pentru încălcarea proprietății altei persoane atunci când sunt indicii clare că bunul scos la licitație nu aparține debitorului, astfel cum s-a întâmplat în cauză. Nu are nicio justificare legală apărarea pârâtei că nu putea opri licitația, atâta timp cât aceasta avea cel puțin aparența că este contrară legii în condițiile existenței adresei nr. x din 21 octombrie 2002.

În rejudecare, prin decizia nr. 668 din 28 septembrie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1424 din 7 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată precizată. A fost obligată intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 445.423 RON reprezentând contravaloarea lucrului pierit, respectiv valoarea denominată și actualizată cu indicele prețurilor mărfurilor a sumei de 2.151.284.000 ROL și a sumei de 271.780 RON reprezentând beneficiul nerealizat.

În motivarea acestei decizii, curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Instanța de apel a arătat că la 05 noiembrie 2016 reclamanta a formulat cerere de restrângere a acțiunii, prin care a arătat că transformă capătul 1 a l cererii introductive de instanță într-o cerere prin care solicită valoarea obiectului pierdut, respectiv suma de 2.151.284 ROL, denominată și actualizată cu indicele de inflație de la 21 octombrie 2002 până la data efectivă a plății și că menține capătul 2 de cerere, respectiv obligarea pârâtului la plata beneficiului nerealizat în cuantum de 247.632 de RON, valoare stabilită prin completarea la raportul de expertiză contabilă judiciară administrat în cauză la 08 iunie 2010.

De asemenea, curtea de apel a constatat că prin decizia de casare nr. 1992 din 23 noiembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că în prezenta cauză sunt îndeplinite condițiile existenței faptei ilicite, precum și lipsa bunei-credințe a pârâtei, iar în rejudecarea apelului urma a se analiza doar întinderea prejudiciului, celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale fiind apreciate ca fiind îndeplinite de către instanța de recurs.

În rejudecare, instanța de apel a pus în discuție decizia de casare și, la solicitarea reclamantei, a admis proba cu expertiză contabilă, cu următoarele obiective: stabilirea valorii denominate și actualizate cu indicele de inflație a sumei de 2.151.284.000 ROL de la 21 septembrie 2002 la zi și stabilirea beneficiului pe care l-ar fi putut obține din exploatarea stației de benzină situată în Râmnicu Sărat, Aleea x, începând cu 21 februarie 2002 la zi, având în vedere cifra de afaceri realizată de dobânditoarea S.C. Vâlceana S.R.L.

Având în vedere aceste dispoziții, instanța de apel a analizat condiția întinderii prejudiciului, celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale fiind considerate a fi îndeplinite de instanța de casare.

Curtea de apel a reținut că, potrivit expertizei contabile judiciare efectuată de expert F., valoarea denominată și actualizată cu indicele de inflație a sumei de 2.151.284.000 ROL de la 21 octombrie 2002 până la sfârșitul lunii aprilie 2017 (dată până la care rata inflației este disponibilă) este de 445.423 RON. Expertul contabil a stabilit întinderea beneficiului pe care l-ar fi putut obține din exploatarea stației de benzină situată în Râmnicu Sărat, Aleea x având în vedere cifra de afaceri în perioada 2002-2013, rezultând un potențial beneficiu de 271. 780 RON.

În ceea ce privește cenzurarea opiniei expertului contabil în ceea ce privește răspunsul expertului la primul obiectiv al expertizei și luarea în considerare a opiniei expertului - parte, instanța de apel a reținut că, potrivit opiniei separate, expertul-parte a calculat valoarea denominată și actualizată utilizând indicele prețului de consum pentru mărfuri nealimentare de 243%, rezultând o sumă de 504.110 RON, iar expertul numit de către instanță a calculat valoarea denominată și actualizată folosind indicele de inflație (IPC) de 207,05%, rezultând o sumă de 445.423 RON. Potrivit mențiunii din acest raport de expertiză, curtea de apel a reținut că expertul a precizat că au fost utilizate informațiile privind indicele prețului de consum și rata inflației preluate de pe site-ul Institutului Național de Statistică, fiind întocmită în acest sens anexa 1.

Instanța de apel a dat eficiență raportului de expertiză întocmit de F., întrucât acesta a precizat că au fost folosiți indici de inflație de pe site-ul Institutului Național de Statistică, fiind întocmită și o anexă în acest sens. Curtea nu a dat eficiență opiniei separate, întrucât în cuprinsul acesteia nu se precizează că IPC- pentru mărfuri nealimentare a fost preluat de pe site-ul Institutului Național de Statistică și nici cum s-a ajuns la valoarea de 243%, pentru a se da posibilitatea instanței de judecată să verifice această valoare.

În ceea ce privește apelul formulat de pârâtă, instanța de apel a reținut că prin decizia 119 din 23 februarie 2016, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, iar împotriva acestei decizii apelanta-pârâtă a formulat recurs, acesta fiind respins prin decizia 1992 din 23 noiembrie 2016, astfel că instanța de apel nu s-a mai pronunțat asupra cererii de apel formulată de pârâta de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., cât și recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău.

Prin recursul declarat, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea căii de atac, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii integrale a acțiunii precizate și restrânse și obligarea pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău la plata sumei de 504.110 RON - contravaloare a lucrului pierit, respectiv a stației de benzină care format obiectul procesului-verbal de licitație nr. x din 21 octombrie 2002, reprezentând valoarea denominată si actualizată cu indicele preturilor mărfurilor nealimentare.

După prezentarea situației de fapt și a soluțiilor pronunțate în cauză, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat prevederile directe și conexe privind repararea integrală a prejudiciului: art. 998, art. 999, art. 1073 din C. civ. de la 1864 și legislația privind observarea și înregistrarea prețurilor și tarifelor: Legea nr. 226/2009 privind organizarea și funcționarea statisticii oficiale în România, Regulamentul U.E. al Parlamentului European și al Consiliului nr. 792/2016 privind I.A.P.C., care reprezintă cadrul legal pentru determinarea indiciilor armonizați ai prețurilor de consum.

În ceea ce privește repararea integrală a prejudiciului, respectiv valoarea reală a bunului pierit, arată că a solicitat valoarea pentru care stația de benzină a fost înstrăinată la licitație, respectiv 2.151.284.000 ROL, denominată și actualizată, având în vedere indicatorul I.P.C.pentru mărfuri nealimentare, fiind singura categorie din cele trei propuse pe site-ul Institutului National de Statistică în care se poate încadra stația de benzină obligatorie conform Legii nr. 226/2016.

Astfel, susține că, deși instanța se raportează, pentru actualizare, la indicatorul IPC - total, aplicarea IPC- Total este nelegală, întrucât acesta are în componență și IPC - mărfuri alimentare și IPC - Servicii, indici care nu pot fi aplicați unui bun stație de benzină.

Pentru calculul valorii denominate și actualizate cu indicele de inflație a sumei de 2.151.284.000 RON vechi (ROL) de la 21 octombrie 2002 la zi au fost utilizați indicii prețurilor de consum și rata inflației preluați de pe site-ul Institutului Național de Statistică.

Așadar, arată că valoarea denominată și actualizată cu indicele de inflație a sumei de 2.151.284.000 ROL de la 21 octombrie 2002 până la sfârșitul lunii aprilie 2017 este de 504.110 RON, iar această valoare respectă principiul reparării integrale a prejudiciului, în acord cu art. 1073 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia "Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdaunare", coroborat cu art. 998-999 din același cod.

Recurenta-reclamantă susține că limitarea dreptului de a obține acoperirea în totalitate a prejudiciului ar contraveni flagrant art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului- art. 1 paragraf 1 din Protocolul C.E.D.O.

Recurenta mai arată și că instanța de apel a reținut nelegal că nu poate fi primită opinia expertului parte privind IPC - mărfuri nealimentare, întrucât acesta nu precizează că indicii au fost luați de pe site-ul Institutului National de Statistică.

Astfel, menționează că la fila x din opinia separată a expertului parte se precizează în două rânduri distincte faptul că indicii IPC - mărfuri nealimentare au fost luați de pe site-ul Institutului Național de Statistică, aspect precizat și de reclamantă în obiecțiunile la raportul de expertiză și în concluziile scrise și orale.

De altfel, susține că aceste informații furnizate de Institutul Național de Statistică sunt publice, opozabile tuturor și mai ales instanței de judecată, care este obligată să respecte și să garanteze principiile dreptului la un proces echitabil și la aflarea adevărului, consacrate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Arată că atât expertul parte, cât și cel desemnat procedaseră în aceeași manieră: referirea și încorporarea în lucrarea proprie a informațiilor furnizate de Institutul Național de Statistică, fapt pentru care apreciază că instanța a încălcat principiile egalității în drepturi și echității.

De asemenea, consideră că, în situația în care instanța de apel avea dubii cu privire la veridicitatea informațiilor privind IPC - mărfuri nealimentare prezentat în opinia separată a expertului parte, în temeiul art. 129 alin. (5) din C. proc. civ. avea obligația să pună acest aspect în discuția părților și să ofere posibilitatea de a proba acest indice, în condițiile în care nici expertul desemnat de instanță nu a adus nici o probă extrinsecă raportului său.

În finalul memoriului de recurs, recurenta-reclamantă apreciază ca fiind întrunită și ipoteza art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., instanța de apel interpretând greșit actul juridic dedus judecății (respectiv capătul de cerere privind actualizarea sumei reprezentând contravaloarea bunului pierit) și schimbând natura lămurită a coeficientului de actualizare, care trebuia să fie cel specific mărfurilor nealimentare și nu cel al IPC-total.

Recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurenta- pârâtă susține că instanța de apel a analizat doar condiția întinderii prejudiciului, celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale fiind considerate a fi îndeplinite de instanța de casare.

Arată că Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat nu a urmărit un interes personal ocult, ci realizarea unor creanțe bugetare prin executarea silită potrivit art. 2 și 60 din Ordonanța nr. 11/1996.

De aceea, recurenta - pârâtă consideră că hotărârea astfel motivată de instanța de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, în condițiile în care în proces calitatea de parte trebuie să corespundă cu aceea de titular al dreptului și respectiv obligației ce formează conținutul raportului de drept material, iar calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.

În speță, reclamanta și-a restrâns acțiunea și a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii bunului pierit (stația de benzina), obligarea la plata beneficiului nerealizat în cuantum de 247.632 RON, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Arată că, în calitate de creditor bugetar, a pornit executarea silită împotriva debitoarei S.C. D. S.N.C., motivat de faptul că aceasta datora bugetului general consolidat obligații în sumă de 259.340,2 RON, în vederea executării în concret a legii, astfel că în mod corect Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat (organul de executare competent în acel moment) a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

Organul fiscal era un terț față de raporturile juridice dintre S.C. A. S.R.L. și S.C. D. S.N.C., astfel că în cauză, la momentul scoaterii la licitație a bunului imobil, și-a întemeiat buna - credință pe extrasul de carte funciară nr. x din 21 octombrie 2002, care la acel moment indica faptul că proprietar era S.C. D. S.N.C., potrivit dispozițiilor art. 33 și 34 din Legea nr. 7/1996 (dispozitii aplicabile în forma de la data înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, potrivit principiului tempus regit actum).

Totodată, susține că acțiunea având ca obiect contestație la executare, care a format obiectul dosarului nr. x/2002, a fost introdusă ulterior adjudecării imobilului, respectiv la 30 octombrie 2002. Chiar daca A.F.P.M. Râmnicu Sărat cunoștea situația litigioasă a dreptului de proprietate, această situație a devenit cunoscută ulterior, astfel că nu are relevanță din perspectiva reținerii faptei ilicite de înstrăinare a bunului altuia, bunul fiind înstrăinat anterior formulării constestatiei la executare.

Arată că la momentul licitației nu exista pe rolul instanțelor de judecată o contestație la executare, nu exista o suspendare a executării silite, potrivit art. 78 din Ordonanța nr. 11/1996, iar soluția anularii licitației publice a fost pronunțată irevocabil la mai mult de doi ani după efectuarea vânzării silite. De asemenea, chiar dacă într-o altă cauză fusese admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, acea soluție a devenit irevocabilă ulterior.

Astfel, consideră că, indiferent care sunt motivele care au generat stări litigioase de-a lungul anilor între cel două societăți comerciale - S.C. A. S.R.L. și S.C. D. S.N.C. -, acestea nu pot avea drept consecință obligarea sa ca instituție. Singura obligație care îi revine AFPM Râmnicu Sărat, urmare a deciziei nr. 931 din 22 iunie 2005, pronunțată de Curtea de apel Ploiești este repunerea părtilor în situația anterioară.

De asemenea, susține că, întrucât reclamanta nu a avut calitatea de parte cu ocazia vânzării bunurilor, nu se realizează niciun raport juridic între aceasta și pârâtă, iar obiectul cererii nu îl reprezintă o contestație la executare, realizată de un terț, potrivit art. 401 alin. (2) C. proc. civ.

Fapta ilicită reprezintă acțiunea sau inacțiunea contrară legii, care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane; aceasta se poate prezenta sub forma comisivă, atunci când autorul faptei încalcă o norma expresă care interzice acțiunea săvârșită sau omisivă, atunci când persoana fizică sau juridică nu îndeplinește o acțiune pe care o impune norma legală.

Recurenta-pârâtă susține că Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat nu avea temei legal în sensul suspendării executării silite, neputându-se reține în sarcina instituției pârâte săvârșirea vreunei fapte ilicite care să atragă răspunderea civilă delictuală.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de pârâtă, întrucât motivele invocate vizează aspecte de netemeinicie, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind invocate formal.

Înalta Curte, potrivit art. 316, raportat la art. 298 și la art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va analiza cu prioritate excepția nulității recursurilor în raport de prevederile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și de modul în care recurentele au înțeles să motiveze recursurile raportat la considerentele deciziei atacate.

Art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. de la 1865 prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, precum și dezvoltarea lor.

Motivarea recursul presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu are posibilitatea de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Chiar dacă textul de lege sus-menționat nu prevede în mod expres necesitatea ca aceste critici să combată soluția instanței de apel, în raport de argumentele de fapt și de drept avute în vedere de această instanță, este fără dubiu că aceste critici trebuie să vizeze considerentele instanței anterioare, în caz contrar neexistând fundamentul exercitării unui control judiciar asupra hotărârii recurate.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, deși aceasta a indicat prin cererea de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de acestea.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Referitor la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii rezultând din aprecierea eronată a unor dispoziții din C. civ. și din legislația privind observarea și înregistrarea prețurilor și tarifelor. Astfel, recurenta dezvoltă critici referitoare la repararea integrală a prejudiciului prin raportare la indicatorii IPC reținuți de expertul judiciar care a întocmit expertiza contabilă în apel și care nu a aplicat în mod corect acești indicatori pentru calculul valorii denominate și actualizate a bunului pierit, stația de benzină.

Înalta Curte observă că aceste susțineri, deși tind să demonstreze încălcarea dispozițiilor legale de drept material referitoare la principiile reparării integrale a prejudiciului, pun în discuție în realitate modul în care instanța de apel a ales între două opinii exprimate de doi experți judiciari. În alți termeni, recurenta-reclamantă critică evaluarea unui mijloc de probă și, raportându-se la principii cu valoare generală, incontestabile fără discuție, o face în termeni teoretici, fără a arăta în concret care a fost norma legală înfrântă de instanța de apel la omologarea unei opinii de specialitate în defavoarea celeilalte.

Procedând în acest fel, recurenta-reclamantă se cantonează, reține instanța supremă, la critica relativă la aprecierea probatoriului, care se circumscrie laturii de temeinicie, necenzurabilă în recurs, așa cum s-a arătat în precedent, fără a reuși să facă o trimitere argumentată, convingătoare la textul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care nu arată norma legală nesocotită în cadrul evaluării probei.

Consecința este că, pe calea acestui raționament și fără a demonstra încălcarea legii, recurenta - reclamantă, nemulțumită de aprecierea făcută de instanța de apel, solicită în mod eronat ca instanța de recurs să intre pe tărâm probator și să facă ea însăși o altă opțiune, în condițiile în care recursul vizează exclusiv aspecte de legalitate.

Totodată, susținerile privind încălcarea de către instanța de apel a principiilor egalității în drepturi și echității, precum și a art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 paragraf 1 din Protocolul C.E.D.O. sunt simple afirmații, neargumentate juridic, ce vizează în realitate nemulțumirea aceleiași părți legată tot de conținutul și concluziile expertizei judiciare contabile realizate, aspect care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv.

Recurenta-reclamantă a precizat ca temei juridic și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, însă nu a indicat ce act juridic ar fi fost interpretat greșit, motivul de nelegalitate fiind invocat cu scopul de a repune în discuție tot concluzia raportului de expertiză contabilă la care s-a oprit instanța de apel.

Referitor la recursul declarat de recurenta-pârâtă, deși partea invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta reiterează aceleași critici care repun în discuție calitatea de parte în raportul juridic delictual, neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva recurentei-pârâte și caracterul licit al acțiunilor sale, raportate la aspecte de fapt, fără a se indica încălcarea vreunui text legal.

Mai mult, aceste susțineri îmbracă doar aparența unor critici de nelegalitate, în condițiile în care ele nu mai pot fi luate în analiză, fiind deja dezlegate prin deciziile de casare pronunțate în ciclurile anterioare.

Astfel, prin decizia nr. 1992 din 23 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. București împotriva deciziei nr. 119 din 23 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II- a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin aceeași decizie s-a respins recursul declarat de recurenta - pârâtă Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău împotriva aceleiași decizii.

Prin urmare, în rejudecare, în limitele stabilite prin decizia de casare, în conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ. de la 1865, instanța de apel a analizat numai apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. București, cauza fiind trimisă spre rejudecare pentru analiza întinderii prejudiciului, întrucât instanța de casare a considerat îndeplinite celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale.

Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurenta nu a criticat însă această hotărâre, ci s-a raportat la sentința primei instanțe.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel sub aspectul aplicării de către aceasta a dispozițiilor legale privind întinderea prejudiciului și astfel să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta- pârâtă a făcut abstracție de existența judecății anterioare.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțate în apel. Simpla nemulțumire a părților față de soluțiile pronunțate, fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanță pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. de la 1865, nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursurilor, neinvocarea unor veritabile motive de recurs fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

În consecință, Înalta Curte, văzând dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a III-a din același cod va constata nulitatea recursurilor declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, împotriva deciziei nr. 668 din 28 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2018.