ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1992/2016

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1992/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 1992/2016

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1424 pronunțată în data de 7 aprilie 2011, Tribunalul Buzău, secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepția lipsei calității procesual pasive invocată de către pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat, a respins acțiunea comercială formulată de reclamanta SC A. SRL Râmnicu Sărat în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL Râmnicu Sărat și Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2500 lei.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut în principal, că prin încheierea din 13 februarie 1992 a Judecătoriei Râmnicu Sărat a fost admisă cererea asociaților C., D. și E. privind înscrierea actului autentic nr. y/1992 al Notariatului de Stat Local Râmnicu Sărat, privitor la constituirea SNC F. cu emblema "G." cu sediul în Râmnicu Sărat, județul Buzău, în Registrul Comerțului și la Administrația Finanțelor Publice Buzău, prin actul adițional la contractul de societate autentificat sub nr. y/1992, cei trei asociați au convenit la transformarea societății în societate cu răspundere limitată, societatea purtând denumirea SC A. SRL și sediul în Râmnicu Sărat, ulterior, în anul 1994 prin actul adițional autentificat sub nr. y1 din 26 mai 1994, asociații, de comun acord, au aprobat cererea de retragere a asociatului C. iar părțile sale sociale în valoare de 35.000 lei au fost transmise prin vânzare asociaților D. și E., iar în noiembrie 1995, C. și E. au constituit SC H. SNC având ca punct de lucru stația de benzină în litigiu, iar ca aport social la capitalul social al SC H. SNC, C. a adus rezervoare și pompe de benzină.

Construcția stației de benzină s-a făcut pe terenul în suprafață de 1700 mp, situat în municipiul Râmnicu Sărat, având la bază contractul de concesiune nr. y2 din 8 iulie 1992, ca aport la capitalul social al SC H. SNC, asociatul C. aducând stația de benzină în litigiu și rezervoarele corespunzătoare. Ulterior, prin Sentința penală nr. 714 din 8 decembrie 2000 a Tribunalului Buzău s-a constatat că actul juridic prin care se atestă proprietatea lui C. asupra rezervoarelor și pompelor de benzină aduse ca aport în natură este nul.

Pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat, în calitatea de creditor bugetar, pentru realizarea creanțelor bugetare în sumă de 259.340,2 lei datorate de debitorul SC H. SNC a întreprins forme de executare împotriva debitorului, procedând la organizarea de licitație publică, astfel imobilul a fost scos la licitație și evaluat la suma de 210.128,4 lei.

Între reclamantă și SC H. SNC au existat mai multe litigii, în final fiind admisă acțiunea în revendicare a stației de benzină, însă reclamanta nu a efectuat nicio mențiune la registrul de carte funciară, iar omisiunea acestei înscrieri a avut ca efect ocrotirea dobânditorului de bună-credință, respectiv al pârâtei SC B. SRL la momentul adjudecării bunului litigios.

Prin scoaterea la vânzare de către pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat a imobilului nu s-a urmărit producerea unei pagube în patrimoniul reclamantei, ci recuperarea creanței datorate bugetului de stat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta SC A. SRL și pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat.

Prin Decizia nr. 79 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția netimbrării apelului pârâtei Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat împotriva Sentinței comerciale nr. 1424 din 7 aprilie 2011 a Tribunalului Buzău, secția comercială și de contencios administrativ, și a respins ca nefondat apelul reclamantei SC A. SRL împotriva aceleiași sentințe comerciale.

Atât reclamanta SC A. SRL cât și pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat au declarat recurs împotriva acestei decizii, iar prin Decizia nr. 1950 din 5 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-au admis recursurile și s-a dispus, în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 pct. 5 C. proc. civ., casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel Ploiești la data de 05 septembrie 2012 sub nr. x/114/2007, iar ulterior după admiterea cererilor de abținere formulate de completul de judecată ce a pronunțat inițial sentința a fost repartizat aleatoriu sub nr. x/114/2007*.

Prin Decizia civilă nr. 104 din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta SC A. SRL și pârâta Administrația Finanțelor Publice, împotriva Sentinței nr. 1424 pronunțată în data de 7 aprilie 2011 de Tribunalul Buzău.

În motivarea acestei decizii, curtea de apel a reținut că instanța de fond a reținut corect situația de fapt, raportat la înscrisurile existente la dosarul cauzei și a dat o interpretare corectă probatoriului administrat.

Referitor la susținerile ce vizează existența adresei nr. x1 din 21 octombrie 2002 prin care societatea apelantă a solicitat suspendarea licitației cu privire la bunul în cauză, întrucât acesta îi aparținea reclamantei și nu SC H. SNC, instanța de apel a apreciat că nu sunt relevante în condițiile în care documentația existentă la dosar atestă o cu totul altă situație de fapt, partea având posibilități legale de a se opune de care însă nu a uzat, iar înscrisurile depuse nu erau opozabile Administrației Financiare care executa o creanță bugetară.

Relativ la notificarea nr. 65 din 11 noiembrie 2012 expediată prin executor judecătoresc și contestația la executare formulată împotriva procesului-verbal de licitație nr. x2 din 21 octombrie 2002, instanța de apel a apreciat că acestea sunt posterioare licitației desfășurate, imobilul fiind adjudecat potrivit procesului-verbal nr. x2 din 21 octombrie 2002.

Instanța de apel a statuat că este de necontestat faptul că între SC H. SNC și SC A. SRL, au existat o serie de litigii, însă acestea nu au fost notate în cartea funciară nefiind opozabile terților, neproducând efecte asupra acestora.

De asemenea, nu au fost reținute nici susținerile cu privire la activitatea desfășurată de pârâta SC B. SRL relativ la lucrările efectuate, expuse în motivarea apelului, în condițiile în care demersurile și lucrările efectuate sunt justificate prin înscrisuri, fiind respinsă contestația la executare prin Sentința civilă nr. 1926 pronunțată în data de 12 noiembrie 2002 de Judecătoria Râmnicu Sărat, pârâta SC B. SRL având autorizația de desființare a stației de benzină din 18 iunie 2004 și autorizația de construire din 23 iunie 2004, context în care nu se poate reține vreo culpă în sarcina acesteia.

Instanța de apel a constatat că probele administrate au dovedit că pârâta SC B. SRL a fost un dobânditor de bună-credință, fiind un terț în cadrul litigiilor desfășurate între SC A. SRL și SC H. SNC, neputându-se reține vreo culpă a sa în desfășurarea licitației și adjudecarea imobilului.

Totodată, curtea de apel a reținut că probele administrate nu dovedesc îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, în sensul existenței unei fapte culpabile, intimata-pârâtă acționând ca un dobânditor de bună-credință, apelanta-reclamantă nefiind suficient de diligentă în notarea litigiilor în cartea funciară spre a le face opozabile terților.

Nu au fost reținute nici afirmațiile cu privire la convenția unor părți, a relei-credințe nesusținute și neargumentate probator, iar cu privire la cele două fapte culpabile ilicite invocate, înstrăinarea nelegală și demolarea abuzivă s-a constatat că nu sunt susținute probator în condițiile în care s-a demonstrat că intimata-pârâtă SC B. SRL a fost un dobânditor de bună-credință, la momentul adjudecării bunului nefiind notat niciun litigiu la cartea funciară, inopozabil terților în atare situație, demolarea realizându-se în condițiile existenței unei autorizații de demolare emise de autorități.

În ceea ce privește critica AFP prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesual pasive invocată de aceasta, curtea de apel a apreciat că în mod corect instanța de fond a respins-o ca fiind neîntemeiată în condițiile în care această parte a organizat licitația relativ la imobilul în discuție ce a generat litigiul, executând creanțe bugetare, hotărârea urmând a-i fi opozabilă.

Împotriva modului de soluționare a apelului reclamanta a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., cu solicitarea modificării în tot a hotărârii în sensul admiterii apelului și pe fondul cauzei admiterea acțiunii precizate.

Prin Decizia nr. 1863 din 27 mai 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 104 din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, fiind casată această hotărâre și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că, așa cum s-a arătat în precedent, prima instanță de recurs a casat decizia atacată pentru stabilirea corectă a situației de fapt și de drept, constatând că sunt îndeplinite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, motivele de apel au vizat faptul că instanța nu a analizat buna-credință sau dimpotrivă culpa pârâtei la momentul faptului ilicit constând în demolarea stației de benzină și construirea stației proprii (și nu la momentul ulterior al emiterii autorizațiilor) și faptul că lipsește motivarea hotărârii cu privire la aspectul că nu s-ar fi dovedit legătura de cauzalitate dintre prejudiciul reclamantei și faptele ilicite, precum și greșita interpretare a dispozițiilor Legii nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară și încălcarea de către pârâta SC B. SRL a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.

În rejudecare, instanța de apel nu a lămurit aceste aspecte, confirmând, fără o motivare pertinentă și fără administrarea probelor corespunzătoare, soluția primei instanțe, prin care s-a dispus respingerea acțiunii reclamantei.

Astfel, critica recurentei privind aplicarea greșită a legii în ceea ce privește existența faptei ilicite a fost reținută ca fondată, deoarece instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului, neanalizând condițiile de admisibilitate a art. 998 - 999 C. civ., considerând doar că probele administrate nu dovedesc existența unei fapte culpabile și că intimata-pârâtă este un dobânditor de bună-credință.

Cu privire la fapta ilicită, aceasta are un caracter obiectiv și reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane.

Din lucrările dosarului rezultă că, în cauză, existența faptelor ilicite și caracterul ilicit al acestora au fost stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat.

Astfel, în Dosarul nr. x/2002 al Judecătoriei Râmnicu Sărat având ca obiect contestație la executare împotriva procesului-verbal de licitație nr. x2 din 21 octombrie 2002, pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat a avut calitatea de parte, astfel că aceasta cunoștea situația litigioasă a dreptului de proprietate al SC A. SRL.

Totodată, Sentința civilă nr. 1926 din 12 noiembrie 2002 invocată de instanța de apel în rejudecare drept argument al bunei-credințe a pârâtei SC B. SRL, a fost desființată prin Decizia civilă nr. 931 din 22 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, cu consecința anulării procesului-verbal de licitație nr. x2 din 21 octombrie 2002 prin care s-a înstrăinat stația de benzină.

De asemenea, în paralel, reclamanta a promovat și o cerere de sistare a lucrărilor pe cale de ordonanță președințială care a fost admisă prin Sentința nr. 607 din 01 iunie 2004 a Tribunalului Buzău, executorie, pronunțată în Dosarul nr. x/2004, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL.

În aceste condiții, la data de 15 iunie 2004, ulterior pronunțării ordonanței de sistare a lucrărilor a fost înregistrată la Primăria Râmnicu Sărat sub nr. 12485 cererea de autorizare a desființării stației de benzină, cerere aprobată prin eliberarea Autorizării de desființare din 18 iunie 2004, tot ulterior pârâta obținând și Autorizația de construire din 23 iunie 2004 pentru noua stație de benzină.

Aceste autorizații au fost obținute în baza Declarației pe propria răspundere autentificată din 15 iunie 2004 în care se afirmă faptul că stația de benzină nu face obiectul niciunui litigiu.

Prin Decizia penală nr. 372 din 14 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Suceava s-a constatat că fapta inculpatei I. privitoare la Declarația pe proprie răspundere autentificată din 15 iunie 2004 întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații, fiind anulată această declarație.

În consecință, Înalta Curte a constatat că argumentele avute în vedere de instanța de apel în aprecierea faptelor culpabile ilicite invocate de reclamantă nu sunt susținute în mod indubitabil prin probele administrate în cauză, instanța de apel reținând în mod greșit că, în speță, nu se poate constata existența unor fapte ilicite privind încălcarea dreptului subiectiv al reclamantei.

În condițiile existenței faptelor ilicite, decizia pronunțată de instanța de apel a fost casată pentru stabilirea corectă a situației de fapt și pentru administrarea probelor în vederea stabilirii existenței cumulative a celorlalte aspecte ale răspunderii civile delictuale conform dispozițiilor art. 998 C. civ.

Pe rolul Curții de apel la data de 04 septembrie 2014 s-a înregistrat cauza sub nr. x/114/2007**.

La termenul de judecată din data de 24 noiembrie 2014 SC A. SRL a formulat note de ședință prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare a judecății cauzei în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, motivat de faptul că în raport de obiectul pricinii, respectiv "obligația de a face" nu este întrunită ipoteza textului de lege invocat. În acest sens, dispozițiile legale se referă în mod evident la acțiuni care au ca obiect creanțe în bani împotriva averii debitoarei. De asemenea, față de modalitatea în care sunt definite la art. 5 pct. 14, pct. 15, pct. 18 din Legea nr. 85/2014 creanțele bugetare, preferențiale și salariale, fiind vorba despre creanțe în bani, or în speță obiectul principal al cauzei îl reprezintă obligația de a face și nu realizarea unei creanțe.

Prin încheierea pronunțată la data de 28 noiembrie 2014 Curtea de Apel Ploiești a dispus suspendarea apelurilor în baza art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

La data de 05 noiembrie 2015 reclamanta SC A. SRL a formulat cerere de restrângere a acțiunii și repunere pe rol a cauzei.

Reclamanta a înțeles să restrângă acțiunea, precizând că înțelege să se judece în contradictoriu doar cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați cu domiciliul procesual ales la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, care se subrogă în drepturile și obligațiile procesuale ale pârâtei inițiale Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (3) din O.U.G. nr. 74/2013 și ale H.G. nr. 520/2013. Față de împrejurarea că pârâta SC B. SRL se află în procedura de insolvență și nu a propus un plan de reorganizare, fiind iminentă lichidarea și dizolvarea acesteia, reclamanta a menționat că nu înțelege să se judece în contradictoriu cu respectiva.

De asemenea, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., reclamanta SC A. SRL a înțeles să transforme capătul 1 al acțiunii în cerere a valorii obiectului pierit. Prin urmare, a solicitat obligarea pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați la plata contravalorii bunului pierit (stația de benzină) respectiv la suma de 2.151.284.000 ROL, denominată și actualizată cu indicele de inflație de la data de 21 octombrie 2002 până la data efectivă a plății. Totodată, a precizat că suma solicitată este valoarea la care bunul a fost vândut prin procesul-verbal de licitație nr. x2 din 21 octombrie 2002 de Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat către cealaltă pârâtă SC B. SRL.

Deși procesul-verbal de licitație nr. x2 din 21 octombrie 2002 a fost anulat prin Decizia nr. 931 din 22 iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești, Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat și, respectiv Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați au reținut în continuare suma în cauză.

Pe calea cererii formulate reclamanta a precizat că își menține, în continuare, capătul de cerere nr. 2 în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, respectiv obligarea la plata beneficiului nerealizat în cuantum de 247.632 RON, valoare stabilită prin completarea la raportul de expertiză contabilă judiciară administrat în cauză la termenul din 08 iunie 2010, urmând ca această pârâtă să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.

În acest sens, față de împrejurarea că nu înțelege să se mai judece în contradictoriu cu SC B. SRL, reclamanta a apreciat că nu mai subzistă motivul de suspendare a judecării cauzei prevăzut de art. 75 (1) din Legea nr. 85/2014, iar pe cale de consecință a solicitat repunerea cauzei pe rol.

Prin Decizia nr. 119 din 23 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul promovat de reclamanta SC A. SRL, împotriva Sentinței nr. 1424 pronunțate în data de 7 aprilie 2011 de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, și în consecință a schimbat în parte sentința apelată în sensul că, în temeiul art. 75 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 85/2014, a constatat încetată de drept acțiunea judiciară formulată împotriva pârâtei SC B. SRL. A fost respins ca fiind nefondat, apelul promovat de către pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, împotriva Sentinței nr. 1424 pronunțate în data de 7 aprilie 2011 de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței apelate.

În ceea ce privește apelul formulat de către reclamanta SC A. SRL s-au reținut următoarele:

Prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu de la 5 septembrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/114/2014, s-a admis cererea de deschidere a procedurii generale a insolvenței formulată de debitoarea SC B. SRL, soluție rămasă definitivă, nefiind formulată împotriva acestei încheieri calea de atac prevăzută de lege.

Potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 "De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desființării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condițiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desființată sau, după caz, revocată, acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează".

Având în vedere, dispozițiile legale mai sus menționate, dar și situația de fapt reținută, Curtea a admis apelul promovat de reclamanta SC A. SRL, a schimbat în parte sentința apelată și a constatat încetată de drept acțiunea judiciară introdusă împotriva pârâtei SC B. SRL.

În consecință, Curtea nu a mai analizat aspectele invocate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, privitoare la analiza condițiilor de admisibilitate a art. 998 - 999 C. civ., a bunei sau relei-credințe, în ceea ce o privește pe pârâta SC B. SRL.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, Curtea a apreciat că acesta este nefondat având în vedere următoarele considerente:

Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat a avut calitatea de parte în Dosarul nr. x/2002 al Judecătoriei Râmnicu Sărat, având ca obiect contestația la executare împotriva procesului-verbal de licitație nr. x2 din 21 octombrie 2002.

În urma încheierii unui proces-verbal de control al Gărzii Financiare Buzău, a fost stabilită în sarcina SC H. SNC obligații bugetare în sumă de 2.593.402.935 lei vechi.

În temeiul art. 67 alin. (1) din O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare față de debitorul SC H. SNC s-a procedat la valorificarea bunurilor imobile prin vânzare la licitație (Stația Peco situată în Râmnicu Sărat).

Conform extrasului de carte funciară eliberat pentru imobilul mai sus menționat, în data de 21 octombrie 2002 (extras depus în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2002) proprietarul stației Peco era SC H. SNC.

Potrivit procesului-verbal de licitație pentru bunuri imobile, la data de 21 octombrie 2002 imobilul sus-menționat a fost adjudecat de către SC B. SRL.

Ulterior, împotriva actelor de executare silită, respectiv vânzarea silită prin licitație publică, apelanta reclamantă a formulat contestație la executare, formându-se Dosarul nr. x/2002.

De asemenea, pe rolul Curții Supreme de Justiție se afla în calea de atac și dosarul având ca obiect acțiune în revendicare introdusă de către apelanta reclamantă din prezenta cauză, în acest sens fiind pronunțată Sentința civilă nr. 978/1999 de către Tribunalul Buzău, aceasta nefiind definitivă la momentul soluționării contestației la executare.

Curtea a mai reținut că prin notificarea din data de 21 octombrie 2002, apelanta a solicitat și suspendarea licitației publice din data de 21 octombrie 2002, privind obiectivul stației Peco, menționând că pe rolul Curții Supreme de Justiție, se află în recurs Dosarul nr. x/2000, cu termen 23 octombrie 2002, având ca obiectiv stabilirea adevăraților proprietari ai acestui imobil, anexându-se și copie de pe Decizia nr. 1209/2002 a Curții de Apel Ploiești - definitivă prin care se anulează declarația autentificată dată de C. și sora acestuia, pe care au folosit-o în obținerea actelor false de la dosar.

Prin Sentința civilă nr. 1926 din 12 noiembrie 2002 pronunțată de către Judecătoria Târgoviște în Dosarul nr. x/2002, s-a respins contestația la executare.

Împotriva sentinței a declarat apel contestatoarea (apelanta reclamantă din prezenta cauză). Instanța de apel, a anulat sentința apelată, a reținut cauza spre rejudecare, iar prin Decizia civilă nr. 227 din 08 noiembrie 2004 Tribunalul Buzău a respins contestația la executare, a admis cererea de intervenție în interesul Administrației Finanțelor Publice Râmnicu Sărat, reținându-se în esență că proprietatea aparține SC H. SNC.

Împotriva acestei decizii a fost declarat recurs care a fost admis prin Decizia nr. 931 din 22 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în sensul admiterii contestației la executare și a anulării procesului-verbal de licitație publică, precum și a tuturor formelor de executare silită.

Fapta licită reprezintă, orice acțiune ori inacțiune a unei persoane fizice, sau juridice, prin care se încalcă o normă de conduită obligatorie. Se poate prezenta sub forma comisivă, atunci când autorul faptei încalcă o normă expresă care interzice acțiunea săvârșită, sau omisivă, atunci când persoana fizică sau juridică nu îndeplinește o acțiune pe care o impune norma legală.

Potrivit art. 27 din Legea nr. 7/1996, înscrierile în cartea funciară devin opozabile față de terți de la data înregistrării cererii.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 33 și 34 din același act normativ, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul, iar cuprinsul cărților funciare se consideră în folosul acelei persoane care a dobândit, prin act juridic cu titlu oneros, un drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost înscrisă în cartea funciară vreo acțiune prin care se contestă cuprinsul ei sau dacă nu a cunoscut, pe altă cale, această inexactitate.

În cauză, Curtea a reținut că Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat nu a urmărit un interes personal ocult, ci realizarea unor creanțe bugetare prin executare silită potrivit art. 2 și art. 60 din Ordonanța nr. 11/1996.

De asemenea, Curtea a reținut că aceasta era un terț față de raporturile juridice dintre SC A. SRL și SC H. SNC, astfel că în cauză, aceasta, la momentul scoaterii la licitație a bunului imobil, s-a întemeiat cu bună-credință pe cuprinsul Cărții Funciare, care la acel moment indica faptul că proprietar era SC H. SNC.

Curtea a mai reținut că acțiunea având ca obiect contestație la executare, care a format Dosarul nr. x/2002 a fost introdusă ulterior adjudecării imobilului, respectiv la data de 30 octombrie 2002 (aspect ce rezultă atât din Sentința civilă nr. 1926 din 12 noiembrie 2002 pronunțată de către Judecătoria Râmnicu Sărat, cât și din susținerile apelantei-reclamante din cererea de recurs, dosar Înalta Curte de Casație și Justiție, al doilea ciclu procesual, astfel că, chiar dacă Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat cunoștea situația litigioasă a dreptului de proprietate, această situație a devenit cunoscută ulterior, astfel că nu are relevanță din perspectiva reținerii faptei ilicite de înstrăinare a bunului altuia, bunul fiind înstrăinat anterior formulării contestației la executare. Astfel la momentul licitației nu exista pe rolul instanțelor o contestație la executare, nu există o soluție de suspendare a executării silite, potrivit art. 78 din Ordonanța nr. 11/1996, iar soluția anulării licitației publice a fost pronunțată 2 ani și jumătate după efectuarea acestei vânzări silite.

De asemenea, chiar dacă într-o altă cauză fusese admisă acțiunea în revendicare formulată de către apelanta-reclamantă din prezentul dosar, acea soluție a devenit irevocabilă abia ulterior.

Față de această situație de fapt, Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat nu avea temei legal în sensul suspendării executării silite, neputându-se reține în sarcina sa săvârșirea vreunei fapte ilicite care să îi atragă răspunderea civilă delictuală.

Este adevărat faptul că aceasta a fost notificată cu adresa nr. x1 din 21 octombrie 2002 prin care s-a solicitat suspendarea licitației cu privire la bunul în cauză, depunându-se declarația falsă prin care C. afirma că este proprietarul stației Peco, dar și decizia Curții de Apel Ploiești nr. 1209/2002 prin care a fost anulată această declarație, însă acest aspect nu a născut în sarcina Administrației Finanțelor Publice Râmnicu Sărat obligația de a suspenda executarea silită.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia, în decizia de casare s-a statuat asupra faptei ilicite a Administrației Finanțelor Publice Râmnicu Sărat, Curtea a reținut că este nefondată, prin decizia de casare nestatuându-se asupra faptei ilicite a SC B. SRL.

Față de cele menționate mai sus, Curtea a constatat că Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat, nu a săvârșit o faptă ilicită care să atragă răspunderea sa civilă delictuală.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta SC A. SRL București și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău.

Recursul recurentei reclamante SC A. SRL București

Primul motiv de recurs este circumscris în prevederile art. 304 pct. (9) din C. proc. civ., care stipulează că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legi sens în care s-a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., în sensul că o serie de chestiuni de drept care au primit deja o dezlegare obligatorie prin Decizia nr. 1863 din 27 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au primit o interpretare și dezlegare diametral opusă prin hotărârea ce face obiectul prezentului recurs.

Astfel, în Decizia nr. 1863 din 27 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că fapta ilicită are un caracter obiectiv și reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane, prin urmare existența faptelor ilicite a fost stabilită prin hotărâri judecătorești irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat.

Astfel, arată recurenta, în Dosarul nr. x/2002 al Judecătoriei Râmnicu Sărat, având ca obiect contestație la executare împotriva procesului-verbal de licitație nr. x2 din 21 octombrie 2002, pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat a avut calitatea de parte, astfel că aceasta cunoștea situația litigioasă a dreptului de proprietate al SC A. SRL.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare a statuat că existența faptelor ilicite și caracterul lor ilicit sunt stabilite prin hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, fiind menționată în acest sens Decizia civilă nr. 931 din 22 iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, prin care s-a dispus anularea procesului-verbal de licitație nr. x2 din 21 octombrie 2002 încheiat de pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat prin care a fost înstrăinată stația de benzină.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat chestiunea existenței faptei ilicite a pârâtei Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat, stabilind că încheierea procesului-verbal de licitație nr. x2 din 21 octombrie 2002 reprezintă o faptă ilicită, întrucât acest proces-verbal a fost anulat printr-o hotărâre irevocabilă și intrată în puterea lucrului judecat, respectiv Decizia civilă nr. 931 din 22 iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, care a constatat că este nelegal.

Față de prevederile art. 315 din C. proc. civ. nu putea să ajungă la o concluzie diametral opusă, și anume că pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat nu se face vinovată de nicio faptă ilicită.

Instanța de apel a ignorat și condițiile de analiză a faptei ilicite, stabilite de asemenea prin Decizia nr. 1863 din 27 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, deși s-a stabilit cu claritate că fapta ilicită are un caracter obiectiv, instanța de apel, nesocotind și această dezlegare, a analizat atitudinea subiectivă a pârâtei Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat la încheierea Procesului-verbal de licitație nr. x2 din 21 octombrie 2002.

Înalta Curte de Casație și Justiție a îndrumat instanța de apel să verifice condițiile art. 998 C. civ. 1864, adică condițiile privind prejudiciul și legătura de cauzalitate, întrucât cu privire la faptă, existența acesteia a fost stabilită de instanța de recurs care s-a exprimat expres în acest sens, pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat a avut calitatea de parte, astfel că aceasta cunoștea situația litigioasă a dreptului de proprietate al SC A. SRL.

Art. 999 C. civ. 1864 stipulează că omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa și reglementează condiția culpei, care a fost deja reținută ca fiind existentă de către Înalta Curte de Casație și Justiție, motiv pentru care îndrumările instanței de casare nu au mai făcut trimitere și la acest text de lege spre a fi analizat de instanța de apel.

În situația în care instanța de casare ar fi considerat că aceste condiții (faptă și culpă) nu sunt îndeplinite, ar fi respins recursul, întrucât nu ar fi avut nicio utilitate rejudecarea cauzei.

Motivul secund de recurs este circumscris tot ipotezei art. 304 pct. (9) din C. proc. civ., recurenta susținând că textele de lege încălcate sunt cele în materia efectului pozitiv al puterii de lucru judecat.

Se susține că Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare a avut în vedere efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al Deciziei civile nr. 931 din 22 iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, prin care s-a dispus anularea Procesului-verbal de licitație nr. x2 din 21 octombrie 2002 încheiat de pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat prin care a fost înstrăinată stația de benzină.

Or, dacă prin sus-amintita hotărâre irevocabilă și intrată în puterea lucrului judecat s-a stabilit că Procesul-verbal de licitație nr. x2 din 21 octombrie 2002 este nelegal, la acest moment o altă instanță nu mai poate stabili că același proces-verbal s-a încheiat cu bună-credință și respectarea tuturor prevederilor legale, așa cum face instanța de apel în rejudecare, prin urmare, pe lângă prevederile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., instanța a încălcat și prevederile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 C. civ. 1864.

Și cel de-al treilea motiv de recurs este circumscris prevederilor art. 304 pct. (9) C. proc. civ. sens în care se arată că instanța de apel a încălcat normele din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998, 999 C. civ. 1864.

Instanța de apel a apreciat că pârâta nu a săvârșit nicio faptă ilicită, că a fost de bună-credință și că nu sunt incidente prevederile art. 998 - 999 C. civ. și că atitudinea pârâtei a fost una de bună-credință.

Or, nu poate fi vorba despre bună-credință în condițiile în care Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat a fost încunoștințată anterior vânzării la licitație prin adresa nr. x1 din 21 octombrie 2002, despre adevăratul proprietar al stației de benzină. Cererea de suspendare avea atașată Decizia nr. 1209/2002 a Curții de Apel Ploiești (definitivă), prin care a fost anulată declarația administratorului SC H. SNC că aceasta ar fi proprietara stației de benzină.

În acest sens, este important și suficient pentru reținerea culpei, împrejurarea că Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat cunoștea situația litigioasă a stației de benzină, dar a acționat în dauna recurentei.

Mai mult, în adresa nr. x3 din 10 februarie 2014 recurenta figura în evidențele fiscale ca proprietar al stației de benzină în cauză, astfel încât, scoaterea la licitație a stației de benzină s-a făcut în mod abuziv, intimata cunoscând sau putând să afle cu minime diligențe că vinde bunul altuia decât debitorul său SC H. SNC.

Faptul că pârâta intimată era terț față de procesele recurentei cu SC H. SNC nu este de natură a înlătura culpa acesteia pentru faptele imputabile în sarcina sa.

Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat putea fi informată în orice mod cu privire la adevărata situație de fapt și nu doar prin notarea litigiului cu SC H. SNC la cartea funciară.

Oricum, Extrasul de carte funciară era rezultatul unei infracțiuni de fals, iar actul fals care a stat la baza acestui înscris era anulat de instanță, hotărârea de anulare fiind anexată adresei nr. x1 din 21 octombrie 2002.

Singura consecință a notării unui litigiu judiciar este aceea că potențialul cumpărător înțelege să dobândească bunul cu riscul impus de prezumtivă soluție a litigiului judiciar notat.

Afirmația instanței în sensul că pârâta nu a urmărit un interes ocult, este lipsită de fundament logic și juridic, în condițiile în care, rezultă foarte clar că acesta a urmărit numai interesele unei persoane din conducerea Administrației Finanțelor Publice Râmnicu Sărat de la acel moment, reprezentate de J., fiul lui I., administratorul SC B. SRL.

Recurenta mai arată că sunt incidente prevederile art. 998 - 999 C. civ. și cu privire la condiția prejudiciului deoarece prin Procesul-verbal de licitație nr. x2 din 21 octombrie 2002 patrimoniul acesteia a fost diminuat cu contravaloarea stației de benzină în cauză (damnum emergens), prin înstrăinarea nelegală acesteia pentru o datorie a unui terț. Pe de altă parte, recurenta a fost lipsită de beneficiul pe care l-ar fi încasat din exploatarea stației de benzină. Prin completarea la raportul de expertiză contabilă judiciară administrat în cauză la termenul din 08 iunie 2010 în fața instanței fondului s-a stabilit întinderea acestui prejudiciu la valoarea de 247.632 RON și la acest moment, prețul stației în cuantum de 2.151.284.000 ROL încasat în baza Procesului-verbal de licitație nr. x2 din 21 octombrie 2002, regăsindu-se în continuare la Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat, deși licitația a fost anulată.

Susține recurenta că sunt incidente prevederile art. 998 - 999 C. civ. și în ceea ce privește legătura de cauzalitate, vânzarea stației de benzină proprietatea recurentei de către Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat fiind cauza directă, nemijlocită, necesară și suficientă a ieșirii stației din patrimoniul acesteia, respectiv diminuării patrimoniului cu valoarea acesteia.

Mai mult, Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat a recunoscut că singura obligație care îi revine potrivit Deciziei nr. 931 din 22 iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești este aceea de repunerea a părților în situația anterioară.

Cel de-al patrulea motiv de recurs este circumscris prevederilor art. 304 pct. 7 întrucât instanța nu a soluționat capătul de cerere privind beneficiul nerealizat.

Instanța de apel nu a luat în considerare, în motivarea sa, întregul ansamblu faptic și probator, deși era obligată, potrivit legii și îndrumărilor obligatorii ale instanței de recurs.

Hotărârea este contradictoriu motivată, acest aspect rezultând și din maniera de construire a dispozitivului, în care se precizează că apelul este admis iar sentința apelată este schimbată în parte.

Admiterea a privit nu un capăt de cerere, în sensul de obiect al petitului al pretențiilor, ci a privit aplicarea unui text de lege obligatoriu, respectiv art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Printr-un alt motiv de recurs circumscris prevederilor art. 304 pct. 9, se arată că în mod nelegal instanța de apel se mai pronunță încă o dată asupra apelului Administrației Finanțelor Publice Râmnicu Sărat în condițiile în care acest apel a fost respins prin Decizia nr. 104 din 13 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, împotriva căreia Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat nu a declarat recurs, soluția devenind irevocabilă prin nerecurare în ceea ce o privește.

Printr-o altă critică circumscrisă prevederilor art. 304 pct. 9 se arată că în mod nelegal și contradictoriu în dispozitivul hotărârii atacate se menționează că se admite apelul, dar în realitate se menține soluția de respingere a acțiunii pe fond. De fapt, instanța de apel a încălcat principiul non reformatio in pejus, consacrat de art. 296 alin. (2) C. proc. civ. care stipulează că apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Mai mult, prin Decizia nr. 119 din 23 februarie 2016 instanța de apel nu se mai putea pronunța încă o dată asupra a ceea ce stabilise prin încheierea interlocutorie din 10 februarie 2016.

Recursul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău.

Recursul se întemeiază pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. recurenta solicitând instanței admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate cu recurs, în sensul admiterii excepției calității procesuale pasive invocate de aceasta.

În opinia recurentei pârâte, hotărârea astfel motivată este dată cu aplicarea greșită a legii, în condițiile în care în proces, calitatea de parte trebuie să corespundă cu aceea de titular al dreptului și respectiv obligația ce formează conținutul raportului de drept material, iar calitatea procesuală pasivă, presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecații.

În speță, reclamanta SC A. SRL și-a restrâns acțiunea și a solicitat obligarea D.G.R.F.P. Galați la plata contravalorii bunului pierit (stația de benzină) respectiv la suma de 2.151.284.000 ROL, denominată și actualizată cu indicele de inflație de la data de 21 octombrie 2002 până la data efectivă a plății, obligarea la plata beneficiului nerealizat în cuantum de 247.632 lei și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Organul fiscal era un terț față de raporturile juridice dintre SC A. SRL și SC H. SNC, astfel că în cauză, la momentul scoaterii la licitație a bunului imobil, și-a întemeiat buna-credință pe extrasul de carte funciară din 21 octombrie 2002, care la acel moment indica faptul că proprietar era SC H. SNC.

Acțiunea având ca obiect contestație la executare, care a format obiectul Dosarului nr. x/2002 a fost introdusă ulterior adjudecării imobilului, respectiv la data de 30 octombrie 2002.

La momentul licitației nu exista pe rolul instanțelor de judecată o contestație la executare, nu exista o suspendare a executării silite, potrivit art. 78 din Ordonanța nr. 11/1996, iar soluția anulării licitației publice a fost pronunțată irevocabil la mai mult de doi ani după efectuarea vânzării silite. De asemenea, chiar dacă într-o altă cauză fusese admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, acea soluție a devenit irevocabilă ulterior.

Față de situația de fapt expusă mai sus, Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat nu avea temei legal în sensul suspendării executării silite, neputându-se reține săvârșirea vreunei fapte ilicite care să atragă răspunderea civilă delictuală.

Recurenta-reclamantă SC A. SRL București a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile lipsei de interes, a nulității și a inadmisibilității recursului recurentei pârâte.

Înalta Curte, în temeiul art. 137 C. proc. civ. analizând cu prioritate excepțiile lipsei de interes, a nulității și a inadmisibilității recursului recurentei pârâte invocate de recurenta-reclamantă SC A. SRL București, le va respinge pentru considerentele ce succed:

Recurenta a invocat excepția lipsei de interes susținând că decizia atacată îi este favorabilă recurentei-pârâte, prin urmare aceasta nu mai avea interes să promoveze calea de atac a recursului.

Referitor la excepția nulității recursului se arată că recurenta pârâtă nu indică niciun text de lege care să fi fost încălcat de către instanța de apel prin respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a acesteia, iar celelalte critici formulate nu pot fi încadrate în niciuna dintre ipotezele art. 304 C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, recurenta reclamantă arată că recursul recurentei-pârâte este formulat omisso medio, deoarece aceasta nu a formulat recurs și împotriva Deciziei nr. 104 din 13 noiembrie 2016 a Curții de apel Ploiești în precedentul ciclu procesual, iar respingerea apelului său împotriva Sentinței nr. 1414 din 7 aprilie 2011 a rămas irevocabilă prin nerecurare.

Analizând excepțiile invocate, Înalta Curte le va respinge după cum urmează:

Excepția inadmisibilității este nefondată având în vedere dispozițiile art. 299 C. proc. civ. conform cărora hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului, decizia atacată fiind susceptibilă a fi atacată cu recurs.

Este însă corectă observația recurentei reclamante referitoare la faptul că recursul exercitat de recurenta pârâtă este formulat omisso medio, motiv pentru care excepțiile nulității și lipsei de interes vor fi respinse fără a mai fi analizate, la fel și recursul.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL București este fondat și va fi admis pentru următoarele motive:

Prin Decizia nr. 1863 din 27 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 104 din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia de casare s-a reținut că fapta ilicită are un caracter obiectiv și reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane, din lucrările dosarului rezultând că, în cauză, existența faptelor ilicite și caracterul ilicit al acestora au fost stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat.

Prin aceeași decizie de casare s-a reținut că în Dosarul nr. x/2002 al Judecătoriei Râmnicu Sărat având ca obiect contestație la executare împotriva procesului-verbal de licitație nr. x2 din 21 octombrie 2002, pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat a avut calitatea de parte, astfel că aceasta cunoștea situația litigioasă a dreptului de proprietate al SC A. SRL. Totodată, Sentința civilă nr. 1926 din 12 noiembrie 2002 invocată de instanța de apel în rejudecare drept argument al bunei-credințe a pârâtei SC B. SRL, a fost desființată prin Decizia civilă nr. 931 din 22 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, cu consecința anulării procesului-verbal de licitație nr. x2 din 21 octombrie 2002 prin care s-a înstrăinat stația de benzină. De asemenea, în paralel, reclamanta a promovat și o cerere de sistare a lucrărilor pe cale de ordonanță președințială care a fost admisă prin Sentința nr. 607 din 01 iunie 2004 a Tribunalului Buzău, executorie, pronunțată în Dosarul nr. x/2004, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL.

Din aceste considerente rezultă că existența faptelor ilicite a fost stabilită prin hotărâri judecătorești irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat.

Așadar, pornind de la existența faptelor ilicite instanța de apel era obligată să analizeze condițiile răspunderii civile delictuale astfel cum acestea rezultă din dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., dispoziție dată de instanța de casare în mod expres.

Elementele răspunderii civile delictuale se regăsesc în mod explicit în hotărârile judecătorești pronunțate ca urmare a demersurilor făcute de reclamantă în vederea anulării actelor prin care a fost prejudiciată și lipsită de bunul său.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 931 din 22 iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, s-a dispus anularea Procesului-verbal de licitație nr. x2 din 21 octombrie 2002 încheiat de pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat prin care a fost înstrăinată stația de benzină, prin urmare nu mai poate stabili contrariul cum că același proces-verbal s-a încheiat cu bună-credință și cu respectarea tuturor prevederilor legale, așa cum greșit a procedat instanța de apel în rejudecare.

Tot legat de aprecierea greșită a condiției bunei credințe a pârâtei Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat, Înalta Curte reține și faptul că în cauză, recurenta a făcut dovada prin adresa nr. x1 din 21 octombrie 2002 că a adus la cunoștința pârâtei faptul că bunul scos la licitație era al său.

În mod greșit a reținut instanța de apel că acest act nu a fost apt să suspende executarea silită atâta timp cât obiectul licitației purta asupra bunului unui terț iar nu asupra bunului debitorului. Invocarea naturii creanței ca fiind bugetară nu reprezintă un temei pentru încălcarea proprietății altei persoane atunci când sunt indicii clare că bunul scos la licitație nu aparține debitorului, astfel cum s-a întâmplat în cauză. Nu are nicio justificare legală apărarea pârâtei că nu putea opri licitația, atâta timp cât aceasta avea cel puțin aparența că este contrară legii în condițiile existenței adresei nr. x1 din 21 octombrie 2002.

Având în vedere statuările cu privire la existența faptelor ilicite și a lipsei bunei credințe a pârâtei, în rejudecarea apelului reclamantei va fi analizată întinderea prejudiciului astfel cum aceasta a precizat respectiv obligarea pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați la plata contravalorii bunului pierit (stația de benzină) apreciat la suma de 2.151.284.000 ROL, denominată și actualizată cu indicele de inflație de la data de 21 octombrie 2002 până la data efectivă a plății precum și a beneficiului nerealizat.

În rejudecare vor fi administrate toate probele necesare în vederea cuantificării prejudiciului.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 315 Înalta Curte, va respinge excepțiile lipsei de interes, a nulității și a inadmisibilității recursului recurentei pârâte, invocate de recurenta-reclamantă SC A. SRL, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL București împotriva Deciziei nr. 119 din 23 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Totodată, va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău împotriva aceleiași decizii.