ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 259/2014

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 7486 din 29 mai 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC H.D. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC A.P. SRL. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că a fost sesizată cu soluționarea unei cereri prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 5.423,21 lei și 640 dolari SUA, cu titlu de debit principal și a sumelor de 27.189,72 lei și 117.104,76 dolari SUA, cu titlu de penalități de întârziere. Primei instanțe i s-a comunicat că pârâta a efectuat plata debitului principal.

În continuare, tribunalul a reținut că în art. 6 al contractului dintre părți, s-a agreat plata de către pârâtă a unei penalități în procent de 0,25% pe zi de întârziere, din valoarea facturilor, dar reclamanta a emis facturi fiscale care poartă mențiunea potrivit căreia „neachitarea la termenul scadent atrage penalizări de 0,15% pe zi din valoarea facturii". În aceste condiții, instanța de fond a apreciat că există îndoieli în ceea ce privește cuantumul penalităților stabilite de părți. Pe de altă parte, a notat că și modul de calcul al penalităților a fost contestat, sub aspectul numărului de zile pentru care au fost calculate, întrucât pârâta a susținut că plătit debitul principal prin virament bancar, astfel încât cuantumul penalităților este mai redus decât cel pretins.

De aceea, tribunalul a considerat că posibilitatea de evaluare a prejudiciului nu există, motiv pentru care a respins cererea. Împotriva acestei sentințe, SC H.D. SRL a declarat apel, solicitând schimbarea sa în tot, în sensul admiterii acțiunii. În motivare, apelanta a arătat că penalitățile de întârziere pe care le pretinde sunt în procent de 0,25%, așa cum rezultă din contract, iar nu de 0,15%, apreciind că înscrierea în facturi a acestui din urmă procent nu putea să modifice înțelegerea părților consfințită în convenție, potrivit art. 969 C. civ., în lipsa unui act adițional.

Așadar, a susținut, în esență, că menționarea în cuprinsul facturilor a unui procent de 0,15% nu poate fi considerată o modificare a procentului de 0,25% stabilit contractual, deoarece mențiunea de pe factură nu conține acordul de voință al părților, ea fiind generată în mod automat, în urma setării ca atare a programului informatic, iar contabilul care a emis și a semnat facturile nu avea calitatea de a angaja răspunderea reclamantei. Prin Decizia civilă nr. nr. 64 din 28 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost admis apelul reclamantei, și în consecință a fost schimbată în tot sentința tribunalului în sensul că a fost admisă acțiunea reclamantei și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 27.189,72 lei și 117.104,76 dolari SUA, cu titlu de penalități de întârziere.

A fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 12.737,3 lei, reprezentând taxă judiciare de timbru în fond și apel, precum și la plata sumei de 8.432 lei, cu titlu de onorariu de avocat. S-a reținut că procentul de penalitate este de 0,25%, așa încât intimata îi datorează apelantei penalități de întârziere, până la data plății debitului principal, iar părțile au agreat ca procentul de penalitate să fie de 0,25%, în facturile emise de către apelantă, acesta apare diminuat la 0,15%.

Însă, înscrierea în facturi a acestui din urmă procent nu putea să modifice înțelegerea părților consfințită în convenție, potrivit art. 969 C. civ., în lipsa unui act adițional; s-a mai reținut că mențiunile de pe facturi nu conțin acordul de voință al părților, atât timp cât niciuna dintre acestea nu a fost acceptată de către intimată, în sensul art. 46 C.com., iar plata debitului principal nu are aptitudinea de a proba acordul de voință al părților și asupra diminuării procentului agreat prin contract, acesta putând fi modificat, potrivit clauzei art. 9 alin. (1) din contract, care reprezintă o aplicare a principiului irevocabilității convențiilor, consacrat de art. 969 alin. (2) C. civ., doar „prin act adițional, semnat și ștampilat de ambele părți". În aceste condiții, instanța de apel a statuat că „ impune părților concluzia că pentru neplata la scadență a debitului principal, intimata îi datorează apelantei penalități, în procent de 0,25% pe zi de întârziere, până la data creditării contului creditoarei și, potrivit calculului prezentat de către apelantă și necontestat în apel, retine că nivelul acestora este de 27.189,72 lei și 117.104,76 dolari SUA." în temeiul art. 274 alin. (1), raportat la art. 298 C. proc.

civ., a fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 12.737,3 lei, reprezentând taxă judiciare de timbru în fond și apel, precum și la plata sumei de 8.432 lei, cu titlu de onorariu de avocat. Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs prin care a criticat-o pentru nelegalitate cu privire la penalitățile de întârziere contractuale și la plata cheltuielilor de judecată, în sensul respingerii acestora, critici însumate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Ulterior recurenta a depus la data de 22 august 2013 o cerere prin care a declarat că renunță la judecata recursului, întrucât între părțile litigante a intervenit o tranzacție extrajudiciară, pe care a anexat-o în copie.

Având în vedere că excepția netimbrării recursului primează asupra oricăror chestiuni prealabile și asupra oricăror excepții, Înalta Curte la termenul de astăzi a invocat, din oficiu, excepția netimbrării recursului și a rămas în pronunțare pe această excepție. Prin art. 1 din Legea nr. 146/1997, modificată, privind taxele judiciare de timbru, a fost statuat principiul potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt suspuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât și de către persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de către instanță. Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea se anulează ca netimbrată.

Art. 9 din același act normativ prevede că, pentru „cererile pentru care se datorează timbru judiciar, nu vor fi primite și înregistrate, dacă nu sunt timbrate corespunzător. în cazul nerespectării dispozițiilor prezentei ordonanțe, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru." Cum recurenta nu s-a conformat dispozițiilor legale imperative evocate potrivit mențiunii de pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul de judecată de la 29 ianuarie 2014, aflată la fila 30 dosar recurs, când procedura a fost legal îndeplinită, iar în prezenta cauză nu operează facilitățile prevăzute pentru scutirea de la obligația timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii și ale art. 9 din O.G.

nr. 32/1995 și va anula recursul pârâtei, ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta SC A.P. SRL Filipeștii de Pădure împotriva Deciziei civile nr. 64 din 28 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 ianuarie 2014.