ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 782/2022

Ședința publică din data de 06 aprilie 2022

Deliberând, asupra cererii de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 2616 din 24 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a anulat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1699A din 08 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Împotriva acestei decizii, revizuenta A. a formulat cerere de revizuire, înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în data de 28 februarie 2022.

În cuprinsul cererii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ., revizuenta arătat că instanța de fond, respectiv Tribunalul București, nu a respectat normele de citare și de comunicare a actelor de procedură către reprezentantul legal - Primăria Sectorului 2 București, fiind încălcat principiul contradictorialității.

Cererea de revizuire a fost comunicată intimaților, care nu au formulat întâmpinare.

Analizând cererea de revizuire, din perspectiva îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, conform dispozițiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, Înalta Curte reține că, în temeiul dispozițiilor art. 24 din C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", va analiza admisibilitatea prezentei căi de atac prin prisma normelor legale în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată, care potrivit programului național de gestiune a activității instanțelor, Ecris, este 16 noiembrie 2018, anterior modificării acestora prin Legea nr. 310/2018.

De asemenea, Înalta Curte reține că Decizia Curții Constituționale nr. 559 din 26 septembrie 2019 privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 493 alin. (5)-(7) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1008 din 16 decembrie 2019, nu este incidentă în speță pentru argumentele mai sus expuse, decizia curții constituționale vizând normele de procedură, astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 310/2018.

Prevederile art. 513 alin. (3) C. proc. civ. fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire, indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează, astfel că, potrivit acestui text de lege, dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

În speță, prin decizia ce face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte a anulat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1699A din 08 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, hotărârea fiind pronunțată în complet de filtru, fără nicio cale de atac.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., "în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ. sau că recursul este vădit nefondat, anulează sau, după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată, fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac."

Legiuitorul a stabilit ca deciziile pronunțate în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. să nu fie supuse niciunei căi de atac, nici chiar celor extraordinare, ceea ce conduce la concluzia că aceste hotărâri nu pot fi atacate cu revizuire.

Înalta Curte reține că principiul legalității căilor de atac, reglementat de art. 457 C. proc. civ., presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.

În afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

În aceste condiții, în aplicarea dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte constată că împotriva deciziei nr. 2616 din 24 noiembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, nu poate fi exercitată nicio cale de atac, ordinară sau extraordinară, prin urmare, nici o cerere de revizuire.

Analizând pricina și din perspectiva îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a cererii de revizuire, prevăzute de art. 509 alin. (1) din C. proc. civ., se reține că exceptând situațiile de la art. 509 alin. (2) din C. proc. civ., antamarea fondului cauzei prin hotărârea a cărei revizuire se solicită reprezintă o condiție de admisibilitate.

În ceea ce privește noțiunea de "evocare a fondului de către instanța de recurs", Înalta Curte apreciază că nu îndeplinesc această condiție hotărârile prin care recursul a fost respins ca tardiv, nefondat sau a fost anulat sau atunci când recursul a fost admis, cu consecința casării deciziei pronunțate în apel și menținerii hotărârii primei instanțe.

În cauza de față, prin decizia a cărei revizuire se solicită, instanța de recurs a anulat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1699A din 08 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reținând, în esență, pentru că aspectele invocate de recurentă nu se grefează pe conținutul hotărârii atacate, recurenta nedecelând critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare expres și limitativ prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Așadar, fiind o hotărâre judecătorească care nu evocă fondul, în sensul celor mai sus reținute, nu poate fi supusă analizei din perspectiva dispozițiilor invocate de către revizuentă.

Analizând pricina și din perspectiva dreptului de acces la o instanță, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat că legea fundamentală nu interzice stabilirea, prin lege, a anumitor condiții sau reguli de procedură în privința exercitării acestui drept, ci, dimpotrivă, statuează în art. 126 alin. (2):

"Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege."

Stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiție. În acest sens, este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește și este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești.

Prin decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea Constituțională a reținut că principiul accesului liber la justiție trebuie interpretat și prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38). Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului.

Pentru aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 509 C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 493 alin. (5) din același cod, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 2616 din 24 noiembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2616 din 24 noiembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 06 aprilie 2022.