ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 784/2023

Ședința publică din data de 11 mai 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată în data de 08.06.2017, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București, prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună:

- obligarea primului pârât la aprobarea declanșării procedurii de expropriere pentru imobilul teren situat în București, Șos. x, afectat de zona de siguranță, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii;

- obligarea celui de-al doilea pârât la emiterea dispoziției de expropriere a imobilului teren afectat de zona de siguranță, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii și la plata despăgubirilor pentru imobilul teren afectat de zona de siguranță; - obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată In data de 04.04.2018, reclamantul a depus la dosar precizări, arătând că primul capăt de cerere are ca obiect obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București la aprobarea declanșării procedurii de expropriere pentru imobilul teren situat în București, Șos. x, afectat de zona de siguranță, iar cel de-al doilea capăt de cerere are natura unuia subsecvent, având ca obiect obligarea pârâtului Municipiul București la emiterea dispoziției de expropriere a imobilului teren afectat de zona de siguranță și la plata despăgubirilor aferente.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, necesara realizării unor obiective de interes național, județean si local, Legea nr. 33/1954, art. 555 C. civ., O.G. nr. 43/1997 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

La termenul din 17.04.2018, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței funcționale.

Prin încheierea din 02.05.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale și a trimis cauza secției a II-a contencios administrativ și fiscal, în vederea competentei soluționări, reținând, în esență, că cererea nu se încadrează în prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, care dă în competența instanțelor de drept comun doar cererile având ca obiect stabilirea dreptului la despăgubire pentru expropriere și a cuantumului acesteia, adică aspecte ulterioare declanșării procedurii de expropriere reglementate prin Legea nr. 255/2010.

Cererea a fost reînregistrată la data de 04.12.2018 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017*.

La termenul din 18.01.2019, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței funcționale.

Prin încheierea din 18.01.2019, Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale funcționale; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a IV-a Civile; a constatat ivit conflictul negat de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul Curții de Apel București - secțiile de contencios administrativ și fiscal în vederea soluționării conflictului negativ de competență, reținând, în esență, că invocarea excepției de necompetență la al patrulea termen de judecată s-a realizat cu încălcarea termenului imperativ stabilit de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., competența secției a IV-a Civilă fiind deja dobândită de această instanță la momentul ridicării excepției ca urmare a neinvocării ei în termen.

Dosarul a fost înregistrat la data de 26.02.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 113/12.04.2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Cauza a fost reînregistrată la data de 30.08.2019 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 139 din 25 februarie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 139 din 25 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 1131 A din 14 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 139/25.02.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017; a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea precizată; a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București să declanșeze procedura de expropriere pentru imobilul în suprafață de 694 m.p. situat în București, șos. x B, lot x, având ca vecinătăți: la nord - bretea acces pod (taluz) pe distanța 2 - 3 = 9,43 m; la est - benzinăria B. pe distanța 3 - 4 = 50,16 m; la sud - pod pe distanța 1 - 4 = 25,54 m; la vest - zonă taluz aferentă bretea acces pod pe distanța 1 - 2 = 37,03 m, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert C., completat în apel; a obligat pârâtul Municipiul București să emită o dispoziție de expropriere având ca obiect imobilul sus-menționat, care să conțină și o propunere de despăgubiri și a luat act că apelantul-reclamant și intimatul-pârât Municipiul București și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin cererea înregistrată la data de 22 noiembrie 2021, pârâtul Municipiul București a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 1131 A din 14 septembrie 2021, în sensul că hotărârea este definitivă și nu supusă căii de atac a recursului în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin încheierea din 07 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererea de îndreptare a deciziei civile, ca nefondată.

Împotriva deciziei civile nr. 1131 A din 14 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs recurenții-pârâți Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București prin Direcția de Transporturi, Drumuri și Sistematizarea Circulației(îndreptat ca fiind formulat prin Primarul general) la data de 3 decembrie 2021 și, respectiv, 10 decembrie 2021.

La data de 04 februarie 2022, pârâtul Municipiul București prin Direcția de Transporturi, Drumuri și Sistematizarea Circulației a formulat recurs și împotriva încheierii din 07 decembrie 2021 privind soluționarea cererii de îndreptare a deciziei civile nr. 1131 A din 14 septembrie 2021.

4.1. Recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 1131 A din 14 septembrie 2021

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

După expunerea situației de fapt, recurentul a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța întemeindu-și soluția pe incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, prin raportare la prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României, constatând în acest fel existența unei exproprieri de fapt a terenului intimatului-reclamant, deși, potrivit doctrinei de specialitate, instituția exproprierii în fapt nu este reglementată legal.

Or, susține recurentul, în lipsa existenței unei reglementări legale și în lipsa fundamentării cererii de chemare în judecată pe anumite prevederi legale previzibile, nu se poate proceda la constatarea existenței unei exproprieri de fapt, întrucât această noțiune nu exista în dreptul național intern.

În acest sens, arată că intimatul - reclamant și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile din dreptul național ce reglementează protecția dreptului de proprietate privată, însă, în susținerea argumentelor privind existența unei exproprieri în fapt, acesta a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Or, prevederile art. 1 Protocolul 1 adițional CEDO conferă legitimitate ingerinței asupra dreptului de proprietate, prevăzând faptul că persoanele pot fi "lipsite de proprietate" când această ingerință intervine pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, ceea ce nu prevede art. 1 Protocolul 1 este aspectul potrivit căruia o simplă limitare a dreptului de proprietate, de altfel permisă de articolului 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, nu acordă automat dreptul individului la despăgubire.

Totodată, susține recurentul, reglementarea constituțională consacrată prin art. 20 alin. (2) din Constituția României prevede aplicarea prioritară a reglementărilor internaționale, și nicidecum a jurisprudenței CEDO, în detrimentul dreptului național.

Având în vedere aspectul mai sus prezentat, potrivit căruia prevalenta aplicării dreptului european este permisă în favoarea reglementărilor internaționale și nicidecum în favoarea jurisprudenței CEDO, învederează instanței faptul că atâta timp cât nu sunt întrunite condițiile dreptului material național de antrenare a răspunderii recurentului privind acordarea de despăgubiri reclamantului, nu se pot încălca normele de drept intern, cu scopul de a obliga o parte la despăgubiri prin ignorarea cerințelor legale interne și aplicarea prioritară a jurisprudenței, atâta timp cât nici chiar reglementările internaționale, respectiv art. 1 Protocolul 1, nu prevăd acest lucru, iar aplicarea cu prioritate a prevederilor CEDO și a jurisprudenței de contencios european nu presupune, per se, acordarea unei posibilități instanței de judecată de selectare a normelor legale aplicabile.

Or, în drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14 și art. 16 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor și pe cele ale Legii nr. 255/2010 și ale Legii nr. 33/1994, fără a se preciza cu exactitate prevederile din materia exproprierii pe care le consideră incidente. Ulterior, la termenul din data de 17.04.2018, reclamantul a depus precizări pentru clarificarea solicitărilor ce fac obiectul prezentei cauze, sens în care a menționat expres că dorește exproprierea suprafeței de teren afectată de zona de siguranță. La interpelarea instanței în cadrul ședinței de judecată de la termenul respectiv, reclamantul a arătat că despăgubirea solicitată nu reprezintă contravaloarea lipsei de folosință a imobilului sau prejudiciul cauzat de exproprierea parțială, fiind consecința directă a celor două capete ale acțiunii.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, recurentul a susținut că nu prezintă nicio relevanță modalitatea în care poate fi sau nu folosit imobilul și reglementarea urbanistică a acestuia, câtă vreme Curtea de Apel a fost investită exclusiv cu soluționarea unui apel ce urmărea desființarea soluției cu privire la o acțiune ce avea ca obiect declanșarea procedurii de expropriere pentru suprafața din imobil rămasă în urma exproprierii, considerată de intimatul-reclamant ca fiind afectată de zona de siguranță a proiectului de utilitate publică.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că instanța de apel și-a întemeiat, soluția și pe dispozițiile prevăzute de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007, invocând, în acest sens, și decizia nr. 512 din 07.03. 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Însă, intimatul-reclamant, nu a pretins niciodată că împiedicarea exercitării atributelor dreptului de proprietate ar proveni din încadrarea terenului său în categoria spațiilor verzi.

Totodată, instanța de apel și-a întemeiat soluția și pe dispozițiile art. 18 alin. (9) din Legea 24/2007, deși aceste norme de drept material nu au fost invocate niciodată de către intimatul-reclamant A., iar aspectul încadrării terenului său în zona spațiilor verzi nu a reprezentat motivul pentru care a solicitat exproprierea.

Învederează că procedura exproprierii este reglementată de Legea 255/2010 și nicio dispoziție din această lege nu conferă posibilitatea persoanei nemulțumite de suprafața de teren expropriate să solicite exproprierea suplimentară. Aprecierea utilității publice revine exclusiv autorității administrative, voința acesteia neputând fi substituite prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești. In caz contrar, s-ar eluda dispozițiile art. 4 din Legea 255/2010. care reglementează etapele procedurii de expropriere.

Printr-un al treilea motiv de recurs, recurentul - pârât a arătat că apelantul a acceptat suma de bani stabilită ca despăgubire pentru suprafața de teren expropriată și consideră, în consecință, că, pentru prejudiciul reclamat, intimatul ar fi putut uza, la acel moment, de contestația prevăzută de art. 22 din Legea 255/2010 coroborat cu art. 26 din Legea 33/1994. Astfel, despăgubirea stabilită de instanță s-ar fi compus din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.

Astfel, susține că sesizarea instanței de judecată de către persoana expropriată poate fi făcută exclusiv în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, așa cum prevede, în mod expres, art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

Totodată, a menționat că nicio dispoziție a legii nu îndreptățește persoana expropriată să formuleze o solicitare referitoare la declanșarea procedurii de expropriere și nu permite instanței de judecată ca, la cererea unei persoane care pretinde că terenul ce-i aparține ar trebui expropriat, să se substituie autorității executive și să efectueze sau să înlocuiască, prin hotărâre judecătorească, orice fel de act - din procedura de expropriere, astfel cum acesta este reglementată de normele invocate anterior.

Astfel cum a reținut și Tribunalul București în prezenta cauză, legiuitorul a înțeles să confere Legii 255/2010 statutul de lege specială în materia exproprierii, aplicabilă în domeniul specializat al obiectivelor de interes național, județean și local. In acord cu cele susținute de recurentul-pârât, tribunalul a reținut că persoana expropriată, A., nu poate solicita exproprierea diferenței de teren de 694 mp în baza legii generale în materie de expropriere, întrucât aceasta procedură este diferită, în sensul în care nicio instanță nu poate dispune cu privire la acte din materia exproprierii, iar aceasta se declară doar de expropriator pentru lucrări de utilitate publică, în concordanța cu dispozițiile art. 1 ale Legii 255/2010.

Drept urmare, consideră că instanța de apel nu putea ignora dispozițiile legale, pronunțând o hotărâre prin care să declanșeze procedura de expropriere.

Concluzionând, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate și să trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

4.2. Recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general, împotriva deciziei civile nr. 1131 A din 14 septembrie 2021

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a adus aceleași critici hotărârii atacate și aceleași argumente ca și recurentul-pârât Consiliul General al Municipiului București, după cum urmează:

După expunerea situației de fapt, recurentul a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța întemeindu-și soluția pe incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin raportare la prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României, constatând în acest fel existența unei exproprieri de fapt a terenului intimatului-reclamant, deși, potrivit doctrinei de specialitate, instituția exproprierii în fapt nu este reglementată legal.

Or, susține recurentul, în lipsa existenței unei reglementări legale și în lipsa fundamentării cererii de chemare în judecată pe anumite prevederi legale previzibile, nu se poate proceda la constatarea existenței unei exproprieri de fapt, întrucât această noțiune nu exista în dreptul național intern.

În acest sens, arată că intimatul - reclamant și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile din dreptul național ce reglementează protecția dreptului de proprietate privată, însă, în susținerea argumentelor privind existența unei exproprieri în fapt, acesta a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Or, prevederile art. 1 Protocolul 1 adițional CEDO conferă legitimitate ingerinței asupra dreptului de proprietate, prevăzând faptul că persoanele pot fi "lipsite de proprietate" când această ingerință intervine pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, ceea ce nu prevede art. 1 Protocolul 1 este aspectul potrivit căruia o simplă limitare a dreptului de proprietate, de altfel permisă de articolului 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, nu acordă automat dreptul individului la despăgubire.

Totodată, susține recurentul, reglementarea Constituțională consacrată la art. 20 alin. (2) din Constituția României prevede aplicarea prioritară a reglementărilor internaționale, și nicidecum a jurisprudenței CEDO în detrimentul, dreptului național.

Având în vedere aspectul mai sus prezentat potrivit căruia prevalenta aplicării dreptului european este permisă în favoarea reglementărilor internaționale și nicidecum în favoarea jurisprudenței CEDO, învederează instanței faptul că atâta timp cât nu sunt întrunite condițiile dreptului material național de antrenare a răspunderii subscrisului privind acordarea de despăgubiri reclamantului, nu se pot disimula normele de drept intern cu scopul de a obliga o parte la despăgubiri prin ignorarea cerințelor legale interne și aplicarea prioritară a jurisprudenței, atâta timp cât nici chiar reglementările internaționale, respectiv art. 1 Protocolul 1, nu prevăd acest lucru, iar aplicarea cu prioritate a prevederilor CEDO și a jurisprudenței de contencios european nu presupune, per se, acordarea unei posibilități instanței de judecată de selectare a normelor legale aplicabile.

Or, în drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14 și art. 16 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor și pe cele ale Legii nr. 255/2010 și ale Legii nr. 33/1994, fără a se preciza cu exactitate prevederile din materia exproprierii pe care le consideră incidente.

Ulterior, la termenul din data de 17.04.2018, reclamantul a depus precizări pentru clarificarea solicitărilor ce fac obiectul prezentei cauze, sens în care a menționat expres că dorește exproprierea suprafeței de teren afectată de zona de siguranță. La interpelarea instanței în cadrul ședinței de judecată de la termenul respectiv, reclamantul a arătat că despăgubirea solicitată nu reprezintă contravaloarea lipsei de folosință a imobilului sau prejudiciul cauzat de exproprierea parțială, fiind consecința directă a celor două capete ale acțiunii.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, recurentul a susținut că nu prezintă nicio relevanță modalitatea în care poate fi sau nu folosit imobilul și reglementarea urbanistică a acestuia câtă vreme Curtea de Apel a fost investită exclusiv cu soluționarea unui apel ce urmărea desființarea soluției cu privire la o acțiune ce avea ca obiect declanșarea procedurii de expropriere pentru suprafața din imobil rămasă în urma exproprierii, considerată de intimatul-reclamant ca fiind afectată de zona de siguranță a proiectului de utilitate publică.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că instanța de apel și-a întemeiat, soluția și pe dispozițiile prevăzute de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007, invocând, în acest sens, și decizia nr. 512 din 07.03. 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Însă, intimatul-reclamant, nu a pretins niciodată că împiedicarea exercitării atributelor dreptului de proprietate ar proveni din încadrarea terenului său în categoria spațiilor verzi.

Totodată, instanța de apel și-a întemeiat soluția și pe dispozițiile art. 18 alin. (9) din Legea 24/2007 deși aceste norme de drept material nu au fost invocate niciodată de către intimatul-reclamant A., iar aspectul încadrării terenului său în zona spațiilor verzi nu a reprezentat motivul pentru care a solicitat exproprierea.

Or, procedura exproprierii este reglementată de Legea 255/2010 și nicio dispoziție din această lege nu conferă posibilitatea persoanei nemulțumite de suprafața de teren expropriate să solicite exproprierea suplimentară. Aprecierea utilității publice revine exclusiv autorității administrative, voința acesteia neputând fi substituite prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești. In caz contrar, s-ar eluda dispozițiile art. 4 din Legea 255/2010. care reglementează etapele procedurii de expropriere.

Printr-un al treilea motiv de recurs, recurentul - pârât a arătat că apelantul a acceptat suma de bani stabilită ca despăgubire pentru suprafața de teren expropriată și consideră, în consecință, că, pentru prejudiciul reclamat, intimatul ar fi putut uza, la acel moment, de contestația prevăzută de art. 22 din Legea 255/2010 coroborat cu art. 26 din Legea 33/1994. Astfel, despăgubirea stabilită de instanță s-ar fi compus din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.

Astfel, susține că sesizarea instanței de judecată de către persoana expropriată poate fi făcută exclusiv în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, așa cum prevede, în mod expres, art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

Totodată, a menționat că nicio dispoziție a legii nu îndreptățește persoana expropriată să formuleze o solicitare referitoare la declanșarea procedurii de expropriere și nu permite instanței de judecată ca, la cererea unei persoane care pretinde că terenul ce-i aparține ar trebui expropriat, să se substituie autorității executive și să efectueze sau să înlocuiască, prin hotărâre judecătorească, orice fel de act - din procedura de expropriere, astfel cum acesta este reglementată de normele invocate anterior.

Așa cum a reținut și Tribunalul București în prezenta cauză, legiuitorul a înțeles să confere Legii 255/2010 statutul de lege specială în materia exproprierii, aplicabilă în domeniul specializat al obiectivelor de interes național, județean și local. In acord cu cele susținute de subscrisul, tribunalul a reținut că persoana expropriată, A., nu poate solicita exproprierea diferenței de teren de 694 mp în baza legii generale în materie de expropriere, întrucât aceasta procedură este diferită, în sensul în care nicio instanță nu poate dispune cu privire la acte din materia exproprierii, iar aceasta se declară doar de expropriator pentru lucrări de utilitate publică, în concordanța cu dispozițiile art. 1 ale Legii 255/2010.

Drept urmare, consideră că instanța de apel nu putea ignora dispozițiile legale, pronunțând o hotărâre prin care să declanșeze procedura de expropriere.

Concluzionând, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate și să trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

4.3. Recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București împotriva încheierii din 07 decembrie 2021

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. și îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 1131 A din 14 septembrie 2021.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanța a apreciat că mențiunea din dispozitiv referitoare la calea de atac nu constituie o simplă eroare materială, susceptibilă a fi remediată pe calea prevăzută de art. 442 C. proc. civ., ci o eventuală greșeală de judecată.

Or, în considerarea faptului că litigiul ce face obiectul dosarului a fost calificat, încă de la început, ca făcând parte din cele din materia exproprierii, astfel cum este menționat și în citativ, pe portalul instanțelor de judecată, precum și faptul că procesul a avut loc potrivit procedurii prevăzute de dispozițiile art. 22 alin. (3) din Legea 255/2010, respectiv cu participarea procurorului, a apreciat că nu se pune problema unui raționament în legătura cu posibilitatea de a recura sau nu.

Totodată, recurentul a apreciat că doar în măsura în care litigiul ar fi fost soluționat de instanța de contencios administrativ și fiscal, fără prezența procurorului, și fără a se invoca de către reclamant dispozițiile din materia exproprierii, hotărârea ar fi fost susceptibilă de recurs.

În continuare, recurentul a arătat că, în mod greșit, instanța a calificat acțiunea ca fiind fundamentată pe existența unei exproprieri de facto, nereglementată de dispozițiile Legii 255/2010 sau de Legea 33/1994, deși, în speță, este vorba de o persoană expropriată nemulțumită de suprafața de teren expropriată.

Sub acest aspect, a arătat că însuși reclamantul a invocat, prin cererea de chemare în judecată, dispozițiile Legii 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, astfel că acțiunea acestuia poate fii încadrată în acțiunile ce se pot promova în materia exproprierii.

Or, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile privind materia exproprierii, iar potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Concluzionând, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 1131 A din 14 septembrie 2021.

4.4. Recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei civile nr. 1131 A din 14 septembrie 2021

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a solicitat a solicitat admiterea recursului pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. și modificarea deciziei recurate, în sensul pronunțării unei decizii legale.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanța de apel și-a fundamentat decizia de obligare a pârâtului la declanșarea procedurii de expropriere pe instituția juridică a exproprierii de fapt și a jurisprundenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care impune identificarea în dreptul intern a unor remedii juridice în cazul încălcării sau limitării exercițiului dreptului de proprietate, prin afectarea unei utilități publice, în lipsa declanșării unei proceduri de expropriere si acordarea unei despăgubiri.

Astfel, instanța de apel a reținut că repararea prejudiciului creat prin fapta ilicita își are izvorul în temeiul răspunderii civile delictuale, invocând în susținerea acestei soluții și dispoziții de drept material ce susțin ca remediu obligarea unei persoane la dobândirea unui bun aparținând altuia si anume dispozițiile art. 582 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și art. art. 24 alin. (4) din Legea 33/1994.

Or, așa cum rezultă din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 255/2010, dar și a legii generale în materie, Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, de esența exproprierii este cauza de utilitate publică, singura autoritate căreia i s-a conferit posibilitatea de aprecia asupra declarării utilității publice este puterea executivă.

A învederat că potrivit dispozițiilor Legii nr. 255/2010, incidență în cauză, persoana expropriată poate sesiza instanța de judecată exclusiv în privința contestării cuantumului despăgubirilor acordate de către expropriator.

Or, în prezenta cauză, pentru terenul în suprafață de 807 mp, situat în București, Șos. x, proprietatea apelantului - reclamant A. a intervenit exproprierea în drept, prin Dispoziția Primarului General nr. 659/29.04.2016, iar apelantul reclamant a fost de acord cu suma reprezentând despăgubirile oferite de către expropriator.

Faptul că, restul suprafeței de teren de 694 mp rămase în proprietatea apelantului reclamant nu mai poate fi folosită ca unitate imobiliară distinctă, fiind inclus în Planul Urbanistic Zonal la categoria spații verzi aferente căilor de circulație rutieră, iar suprafața de 235 mp din suprafața menționată este inclusă în zona de siguranță, nu conferă acestuia posibilitatea de a solicita instanței de judecată declanșarea unei noi proceduri de expropriere, în lipsa unui temei legal care sa reglementeze expres acesta posibilitate.

Drept urmare, dispozițiile art. 24 din Legea nr. 33/1994, invocate de către instanța de apel în considerentele hotărârii și care prevăd posibilitatea persoanei expropriate de a se adresa instanței de judecată, pentru a solicita exproprierea totala a unui imobil, nu-și găsesc aplicabilitate în cauză.

Totodată, recurentul a arătat că deși Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, reprezintă legea generală în acesta materie, în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 255/2010 sub imperiul cărora a avut loc exproprierea în drept, lege specială în materie, aplicabilă obiectivelor de interes național, județean și local.

In plus, dispozițiile Legii nr. 33/1994 reglementează o procedură distinctă de cea prevăzută de Legea nr. 255/2010, exproprierea fiind dispusă de către instanța judecătorească, la propunerea expropriatorului.

Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. și modificarea deciziei recurate, în sensul pronunțării unei decizii legale.

În data de 16 martie 2022, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursurile declarate de recurenții-pârâți împotriva deciziei civile nr. 1131 A din 14 septembrie 2021, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursurilor, raportat la art. 483 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.. In subsidiar, a solicitat respingerea acestora ca nefondate.

În data de 08 aprilie 2022, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei civile nr. 1131 A din 14 septembrie 2021, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, raportat la art. 483 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 decembrie 2022, completul de filtru a respins excepția inadmisibilității recursurilor, invocată de intimatul-reclamant A..

A admis în principiu recursurile declarate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Consiliul General al Municipiului București, prin Primarul General al Municipiului București și Municipiul București, prin Direcția de Transporturi, Drumuri și Sistematizarea Circulației, împotriva deciziei civile nr. 1131A din 14 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

A admis în principiu recursul declarat de recurentul Municipiul Bucuresti, prin Primar General, împotriva încheierii din 7 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2017.

A stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 11 mai 2023, ora 9:00, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Verificând legalitatea hotărârii atacate, în raport cu motivele declarațiilor de recurs, cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. Cu privire la recursul pârâtului municipiul București, prin Primarul general, declarat împotriva încheierii din 7 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2017

Pârâtul Municipiul București a sesizat instanța de apel cu o cerere de îndreptare a erorii materiale, întemeiată în drept pe art. 442 C. proc. civ., susținând că, din "eroare", în dispozitivul deciziei civile nr. 1131A din 14 septembrie 2021, instanța de apel a menționat că această deciziei este supusă căii de atac a recursului în termen de 30 de zile de la comunicare, în realitate ea fiind definitivă, în raport cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia hotărârile pronunțate în cererile din materia exproprierii nu sunt supuse recursului.

Cererea pârâtului a fost respinsă ca nefondată, instanța de apel apreciind, în esență, că mențiunea din dispozitiv cu privire la calea de atac nu constituie o simplă eroare materială, susceptibilă de remediere în procedura prevăzută de art. 442 C. proc. civ., ci un aspect care ține de esența judecății, care a presupus aplicarea unui raționament juridic, astfel că aceeași instanță nu mai poate reveni asupra opiniei exprimate, corectând-o ea însăși.

Prin declarația de recurs, se afirmă o greșită aplicare a normelor de drept material, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atâta timp cât instanțele au calificat acțiunea reclamantului ca fiind una "în materia exproprierii" și au soluționat-o în cadrul procesual stabilit prin Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local. Or, în considerarea principiului legalității căii de atac și a prevederilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., hotărârile judecătorești pronunțate în materia exproprierii nu sunt supuse recursului.

Înalta Curte relevă că regimul juridic al căilor de atac este reglementat prin norme de procedură, iar nu prin norme de drept substanțial, astfel că legalitatea încheierii atacate, pentru motivele care susțin declarația de recurs, poate fi cercetată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu al celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greșit invocat de recurent.

Confirmând soluția instanței de apel, precum și argumentele care o susțin, Înalta Curte reamintește că instanța care a elaborat o hotărâre judecătorească are competenta să o îndrepte ea înseși, în condițiile art. 442 C. proc. civ., ori de câte ori se constată erori sau omisiuni "materiale", adică inadvertențe între ceea ce a fost scris (în dispozitiv sau/și în celelalte părți ale hotărârii) și ceea ce realmente judecătorul a gândit. Aceste inadvertențe sunt involuntare și scuzabile vizând numele și calitatea părților, susținerile acestora, calculele efectuate de instanță și altele asemenea, enumerarea din cuprinsul textului de lege evocat fiind una exemplificativă. Aplicând raționamentul per a contrario, nu pot face obiectul acestei proceduri de îndreptare a erorile sau omisiunile "voluntare", acele erori care afectează substanța hotărârii și, în consecință, sunt susceptibile de "îndreptare" exclusiv prin exercițiul căilor de atac. Cu alte cuvinte, nu se încadrează în categoria "erorilor materiale" erorile de raționament, de apreciere sau cele de ordin juridic.

Or, mențiunea din dispozitivul hotărârii referitoare la calea de atac este expresia interpretării și aplicării normelor de procedură referitoare la regimul căilor de atac, în raport cu calificarea juridică dată acțiunii, astfel că orice posibilă eroare, sub acest aspect, este una de ordin juridic, iar nu material, voluntară, iar nu involuntară și poate face obiectul căilor de atac. În caz contrar, rectificarea realizată în baza art. 442 alin. (1) C. proc. civ. ar depăși limitele obiectului ei, afectând dreptul procesual conferit părților în baza hotărârii adoptate.

Prin urmare, motivul de casare invocat de pârât nu se verifică și recursul se va respinge ca nefondat.

Cât privește admisibilitatea căii de atac a recursului, cu privire la aceasta Înalta Curte a apreciat anterior, în completul de filtru, prin încheierea ședinței camerei de consiliu din 15 decembrie 2022, respingând definitiv excepția inadmisibilității recursurilor, excepție susținută explicit de intimatul-reclamant A.. Așa fiind, acest aspect nu poate fi readus în discuție și nici supus analizei cu prilejul soluționării acestor recursuri în fond.

II.2. Cu privire la recursurile pârâților Consiliul general al municipiului București prin Primarul general și Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

În esență, recurenții susțin următoarele: nu se poate constata existența unei exproprierii de fapt, atâta timp cât această noțiune nu a fost reglementată în dreptul intern; de esența exproprierii este cauza de utilitate publică, astfel că singura autoritate care poate aprecia, sub acest aspect, este puterea executivă; legea incidentă în speță este Legea nr. 255/2010, iar în temeiul acesteia, persoana expropriată poate sesiza instanța de judecată exclusiv pentru a contesta cuantumul despăgubirilor acordate de expropriator, nu și pentru a solicita o expropriere suplimentară, cu privire la diferența de teren rămasă în proprietatea celui care a suportat o expropiere; în cauză, reclamantul nu a contestat, în termenul legal, decizia de expropriere; instanța de apel și-a întemeiat soluția pe texte normative care nu au fost avute în vedere de reclamant, încadrarea terenului în zona de spații verzi, printr-un plan urbanistic, reprezentând un motiv al exproprierii invocat de instanța de judecată din oficiu, cu prilejul redactării motivelor care susțin soluția din apel.

Înalta Curte va răspunde acestor recursuri prin considerente comune, observând că ele sunt fundamentate în drept pe unul și același caz de casare, art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar motivele de fapt circumscrise acestuia sunt cvasiunanim similare. Astfel, apreciind cu privire la acest caz de casare, Înalta Curte îl găsește a fi întemeiat și îl va admite, în considerarea celor ce succed

Recurenții afirmă, în principal, lipsa unui temei juridic, în dreptul intern, pentru instituția "exproprierii de fapt", reținută de către instanța de apel drept fundament al îndrituirii reclamantului la dezdăunare, însă aceste critici, subsumate motivului de nelegalitate analizat, sunt nefondate.

Înalta Curte subliniază, în acord cu cele statuate, în principiu, de către instanța de apel, că exproprierea "de facto", fără a fi, într-adevăr, reglementată astfel printr-o normă internă de drept material, reprezintă, totuși, o situație de fapt generatoare de efecte juridice în planul dreptului de proprietate, iar o astfel de situație este sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa constantă în materie, pe temeiul încălcării dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Astfel fiind, controlul de convenționalitate se efectuează prin coroborarea cu normele de drept intern care ocrotesc proprietatea.

În acest sens, dispozițiile art. 44 alin. (1) și alin. (3) din Constituție consacră principiul respectării dreptului de proprietate privată și protecția juridică de care acest drept se bucură, statuând în sensul că exproprierea nu poate avea loc "decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire." Tot astfel, art. 555 din C. civ., reglementează regimul juridic al dreptului de proprietate în plenitudinea prerogativelor sale și într-un sens asemănător legii fundamentale. Aceste dispoziții legale reprezintă norme de protecție a dreptului de proprietate privată și stabilesc condițiile în care statul poate dispune măsuri de expropiere a bunurilor care fac obiectul acestui drept, cum sunt cele dispuse în aplicarea Legii nr. 255/2010 privind privind expropierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local.

Totodată, Înalta Curte are în vedere că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, pornind de la scopul general al dispozițiilor Convenției, instituie atât protecția dreptului de proprietate, cât și limitele exercițiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate numai pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general. Complementar, instanța de contencios european al drepturilor omului a consacrat și o limită jurisprudențială dată de "atingerea substanței" dreptului, statuând în sensul că, deși proprietarul nu este privat de dreptul său, limitarea vizând exercițiul atributelor proprietății nu trebuie să aibă ca efect o golire de conținut a dreptului de proprietate. Începând cu Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunțată în cauza Sporrong și Lonnroth c. Suediei, Curtea Europeană a decis, în mod constant, că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanțe excepționale" și că, în absența unei indemnizări, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției.

A considerat Curtea Europeană drept atingere adusă substanței dreptului situația în care dreptul unei persoane, deși intact din punct de vedere juridic, a devenit "precar" din cauza limitărilor care l-au afectat și a fost golit de conținut din cauza incertitudinii permanente ce planează asupra situației juridice a bunului.

Prin urmare, Curtea Europeană, prin jurisprudența sa, este cea care a consacrat noțiunea de "expropriere de fapt", sancționând toate acele cazuri de privare de un bun care pot fi asimilate acestei noțiuni, iar în dreptul intern, au fost identificate remedii, prin raportare la textele constituționale și la cele cuprinse în C. civ., care ocrotesc dreptul de proprietate privată, precum și la instituția răspunderii civile delictuale, astfel cum apare aceasta a fi reglemenată prin normele C. civ.

În acest context, Înalta Curte subliniază însă că, atât prin jurisprudența Curții Europene, cât și prin jurisprudența națională, au fost asimilate "exproprierii de fapt" doar acele cazuri în care a operat o privare de bun, în sensul în care a fost împiedicată efectiv exercitarea unora dintre prerogativele dreptului de proprietate, în plenitudinea lor, respectiv posesia și folosința, dreptul de dispoziție rămânând unul simbolic și doar teoretic. Sunt cazurile în care bunul a fost ocupat efectiv de un obiectiv de utilitate publică, împiedicând stăpânirea lui de către proprietar, împiedicând folosința și culegerea fructelor, producându-se efectele unei veritabile exproprieri, cu toate că, din punct de vedere juridic, ea nu a avut loc. Numai în astfel de situații, pe care instanța de contencios european le evaluează în detaliu pentru a conchide cu privire la o lipsire efectivă de prerogativele dreptului de proprietate, ce are la bază o conduită culpabilă a autorităților statului, se recunoaște proprietarului dreptul la acordarea unei reparații echitabile, menite să plaseze victima încălcării într-o stare, pe cât posibil, identică sau similară cu aceea în care încălcarea nu ar fi avut loc.

În prezentul proces, potrivit situației de fapt stabilite cu putere de lucru judecat de către cele două instanțe de fond, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x/23.09.2005 de B.N.P. "D., reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren in suprafața de 1.501,82 mp. situat in București, Sos. x, lotul nr. 2.

Prin hotărârea nr. 28/12.02.2015, adoptată de Consiliul general al municipiului București, s-a aprobat amplasamentul unei lucrări de utilitate publică și s-a dispus declanșarea procedurilor de expropriere pentru imobilele proprietate privata situate pe amplasamentul lucrării de utililitate publica "Penetrație Splaiul Independentei - Ciurel - Autostrada București - Pitești" intre Str. x si Str. x - Etapa I, potrivit planului prevăzut în anexa nr. 1.

Prin dispoziția nr. x/29.04.2016, emisa de Primarul general al municipiului București în considerarea hotărârii anterior evocate, s-a dispus exproprierea imobilelor ividualizate în anexa nr. 1 la aceasta, calitatea de expropriator revenind municipiului București, reclamantul aflându-se Ia poziția 13. figurând cu teren expropriat în suprafață de 807/mp situat în București. Șoseaua x, nr. 61 B, iar suma menționată cu titlu de despăgubire fiind în cuantum de 1.286.326 RON.

Prin hotărârea nr. 1din7.02.2017, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 din cadrul Primăriei Municipiului București a dispus plata despăgubirii în cuantum de 1.286.326 RON către reclamant, pentru terenul expropriat, în suprafață de 807 m.p., despăgubire în privința căreia părțile și-au exprimat acordul, astfel cum reiese din procesul-verbal nr. x/17.02.2017.

În data de 03.05.2017, reclamantul a solicitat autorităților statului să declanșeze procedura de expropriere și pentru terenul neexpropiat in suprafața de 694 mp., care i-a rămas în proprietate, situat in București, Sos. x, susținând că acest teren este afectat de zona de siguranța a lucrării de utilitate publica "Penetrație Splaiul Independentei -Ciurel - Autostrada București - Pitești, construita in imediata vecinătate a acestuia. Reclamantul apreciază că expropriatorul nu a avut in vedere, la momentul stabilirii culoarului de expropiere, și zona de siguranța, deoarece, daca ar fi avut in vedere aceasta zona, ar fi trebuit sa fie expropiata si suprafața de teren aferenta zonei de siguranța si care se găsește in imediata vecinătate a drumului public.

Prin actualul demers judiciar, reclamantul solicită, în contradictoriu cu pârâții Consiliul general al mun. București și municipiul București prin Primarul general, obligarea acestora la aprobarea declanșării procedurii de expropriere, la emiterea dispoziției de expropriere și la plata despăgubirilor bănești aferente acestei expropieri, pentru diferența de teren, 694 mp., rămasă în proprietatea sa privată, susținând, în esență, că această suprafață este aferentă zonei de siguranță a lucrării de utilitate publică aprobate și face parte, astfel, din domeniul public al mun. București.

Prima instanță a fondului, calificând juridic acțiunea reclamatului, a considerat că, în condițiile în care procedura expropierii cu privire la imobilul aflat în proprietatea reclamantului a fost declanșată în baza Legii nr. 255/2010, care este o lege specială în materia expropierii, în raport cu legea-cadru, Legea nr. 33/1994, iar reclamantul nu a contestat, în condițiile procedurale ale acestei legi speciale, nici decizia de expropiere și nici cuantumul despăgubirilor care i-au achitate, nu ar putea solicita acum expropierea unei diferențe de 694 mp. teren, în condițiile diferite ale legii generale în materie de expropiere. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât amplasamentul lucrării de utilitate publică a fost stabilit prin hotărârea nr. 28/12.02.2015, aprobata de Consiliul general al municipiului București(hotărâre necontestată de reclamant în contenciosul administrativ) și nici nu a avut loc o "expropriere de fapt", întrucât reclamantul nu a pierdut atributele posesiei și folosinței, iar diferența de teren rămasă în proprietatea sa are acces la drumul public, pe două laturi. Pe cale de consecință, acțiunea reclamantului a fost respinsă, ca neîntemeiată.

A doua instanță de fond-instanța de apel- concluzionează în sens contrar. Se reține faptul că, din totalul de 694 mp. teren, cu privire la care reclamantul solicită a se constata că a fost expropriat în fapt, suprafața de 235 mp. este afectată de zona de siguranță a podului și face parte "de facto" din drumul realizat în urma exproprierii dispuse și, mai mult decât atât, întreaga parcelă de 694 mp. este izolată, nemaiavând acces la calea publică. Complementar, se reține că această parcelă a fost cuprinsă, prin Planul urbanistic zonal aprobat în anul 2019, în categoria "spații verzi aferente căilor de circulație rutieră", astfel că nu mai poate fi folosită pentru construcții, conform categoriei de folosință menționate cartea funciară la data dobândirii dreptului de proprietate de către reclamant, aceea de "curți construcții".

Prin urmare, în speța supusă analizei, a fost stabilit cu certitudine că reclamantul este titularul unui "bun actual", dobândind în proprietate terenul în litigiu prin efectul contractului de vânzare încheiat în anul 2005, anterior evocat. O astfel de calitate este absolut necesară, din perspectiva analizei pe care o presupune pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, precum și a textelor normative constituționale, anterior evocate.

Limitele proprietății reclamantului au fost mai extinse, însă, în anul 2016, a avut loc o expropriere, pentru suprafața de 807 mp. teren, realizată în condițiile Legii nr. 255/2010 privind privind expropierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local-act normati