Decizia nr. 781/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 453/2020 a Tribunalului Vâlcea

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, în data de 30 septembrie 2019, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul B., să stabilească dacă titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2514/19.12.2006 a Judecătoriei Drăgășani, pronunțată în dosarul nr. x/2006, se poate executa silit.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 453 din 12 iunie 2020, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a respins cererea formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu intimatul B.. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 742 din 23 februarie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-contestator A. împotriva sentinței civile nr. 453 din 12 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 2029 din 07 octombrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost anulat recursul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 742 din 23 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. În motivarea contestației în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (1) și alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul a precizat că a transmis cererea de recurs prin poștă electronică cu respectarea prevederilor art. 148 și art. 149 C. proc. civ. și, deși în cuprinsul deciziei atacate s-a reținut că i s-a pus în vedere să depună cererea de recurs semnată în orginal, nu a primit niciun act de procedură pentru dosarul nr. x/2019, în data de 27 septembrie 2021, prin care să fi fost înștiințat cu privire la depunerea cererii de recurs care să conțină semnătura în original. În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de contestație în anulare, contestatorul a susținut că este o eroare că nu trimis cererea de recurs semnată în original, respectiv că nu a încălcat dispozițiile art. 486 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză În data de 09 martie 2022, intimatul B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, întrucât instanțele de fond, apel și recurs au analizat toate cererile contestatorului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând contestația în anulare în raport de criticile formulate și de prevederile art. 503 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, a cărei exercitare este supusă unor condiții limitativ stabilite prin lege, respectiv prin dispozițiile art. 503 C. proc. civ. care au următorul conținut: "(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. (3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs". Din economia normelor juridice enunțate reiese că hotărârile susceptibile a fi atacate cu contestație în anulare sunt hotărâri definitive, respectiv: fie hotărâri pronunțate de instanțe de recurs, fie hotărâri care au fost pronunțate de instanțele de apel și în privința cărora nu este deschisă prin lege calea de atac a recursului. Trebuie subliniat că o însușire definitorie a hotărârilor judecătorești definitive este aceea că ele au autoritate de lucru judecat, bucurându-se astfel de prezumția de adevăr și incontestabilitate. În lumina prevederilor art. 430 alin. (1) și a art. 431 din C. proc. civ., soluția conținută de o hotărâre intrată sub autoritatea de lucru judecat este considerată a exprima adevărul, astfel încât aceeași cauză nu va mai putea fi judecată încă o dată de o instanță, asigurându-se prin aceasta, de principiu, siguranța circuitului civil și respectarea dreptului pronunțat de către un judecător. Deschizându-se posibilitatea retractării unor hotărâri judecătorești definitive, prin reglementarea căii de atac extraordinare a contestației în anulare, motivele concret și limitativ stabilite de lege care permit un atare demers trebuie privite ca unele de strictă interpretare și aplicare, ele având caracter de excepție. Motivele de exercitare a contestației în anulare nu pot fi extinse - pe cale de analogie - la alte situații decât cele explicit prevăzute în norma legală pentru că o astfel de extindere ar avea drept consecință nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârii atacate, și implicit afectarea siguranței circuitului civil. Un alt reper necesar a fi avut în vedere este principiul legalității căilor de atac, principiu care își găsește expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. în termenii următori "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei". Această reglementare reflectă imperativul respectării condițiilor prevăzute de lege pentru exercitarea unei căi de atac, imperativ în raport de care orice persoană care înțelege să exercite un asemenea demers trebuie să își fundamenteze cererea (de exercitare a căii de atac) pe motive care se circumscriu riguros exigențelor legale care reglementează materia respectivă. În speță, contestatorul a înțeles să invoce motivele de contestație reglementate prin art. 503 alin. (1) și alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., susținând, pe de o parte, că, în data de 27 septembrie 2021, contrar celor reținute de instanța de recurs, nu i s-a comunicat adresa prin care i s-ar fi pus în vedere să depună cererea de recurs semnată în original, iar pe de altă parte că este o eroare că nu a depus cererea de recurs semnată în original. Cu privire la primul motiv de contestație în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că această normă legală sancționează judecarea unei cauze cu încălcarea obligației imperative vizând citarea părților, instituită prin art. 153 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care "instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel." Din analiza actelor dosarului, conform citativului aflat la dosarul de recurs, reiese că, pentru termenul de judecată din 07 octombrie 2021, când s-a dispus anularea recursului, recurentul a fost legal citat la domiciliul indicat și în cuprinsul cererii de recurs, respectiv în județul Vâlcea, acesta fiind citat cu mențiunea că are obligația de a depune o copie a cererii de recurs care să conțină semnătura în original, sub sancțiunea anulării cererii în temeiul prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Conform mențiunilor din procesul-verbal de înmânare din data de 27 septembrie 2021, aflat la dosarul de recurs și întocmit de agentul procedural în temeiul art. 164 C. proc. civ., rezultă că actul de procedură, respectiv citația pentru termenul de judecată din 07 octombrie 2021, cu mențiunile dispuse de instanța de recurs, a fost depusă în cutia poștală, întrucât recurentul a fost absent de la domiciliu. Actul de procedură a fost depus la cutia poștală a recurentului, întrucât, conform dispozițiilor art. 163 alin. (8) C. proc. civ., în cazul în care persoana căreia trebuie să-i fie comunicat actul de procedură lipsește de la domiciliu și nu sunt prezente nici persoanele prevăzute la alin. (6) și (7) din același articol, sunt incidente dispozițiile art. 163 alin. (3)-(5) C. proc. civ. referitoare la comunicarea actului de procedură prin lăsarea lui în cutia poștală. Prin urmare, critica contestatorului, în sensul că procedura de citare pentru termenul din 07 octombrie 2021 nu a fost îndeplinită și că nu a avut cunoștință despre obligația de a depune cererea de recurs semnată în original nu poate fi primită, deoarece, potrivit art. 165 pct. 1 C. proc. civ., în cazul în care actul de procedură nu a putut fi înmânat persoanelor prevăzute în art. 163 (către destinatar, personal sau prin reprezentant, către persoanele majore din familia acestuia sau cu care locuiește ori care îi primesc, în mod obișnuit, corespondența, către administrator, portar, sau persoanei care, în mod obișnuit, îl înlocuiește), procedura de comunicare a actelor de procedură se consideră legal îndeplinită la data încheierii de către agentul procedural a procesului-verbal corespunzător, în cauză, în data de 27 septembrie 2021 . Referitor la motivul de contestație în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ., se reține că argumentele contestatorului sunt în sensul că din eroare nu a depus cererea de recurs semnată în original. Or, aceste susțineri nu îl exonerează de răspundere pe contestator, care avea obligația să se conformeze măsurilor dispuse de instanța de recurs și să depună cererea de recurs în original. Analizând acest motiv al contestației în anulare prin prisma conținutului art. 509 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., respectiv că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, se constată că argumentele critice expuse de contestator în fundamentarea acestei căi de atac sunt unele care se referă la o eventuală eroare imputată acestuia, iar nu instanței de recurs, fără a se face referire la o eventuală eroare materială pretins săvârșită de instanța de judecată în mod involuntar prin adoptarea soluției asupra recursului. Noțiunea de "eroarea materială" la care se referă motivul de contestație reglementat prin art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. privește aspecte formale ale judecății, respectiv statuări făcute de instanță cu privire la aspecte procedurale ținând de judecata desfășurată chiar în fața instanței de recurs, iar nu la pretinse erori intervenite în judecata relativă la temeinicia cererii de recurs. Se cuvine a fi observat că motivul de contestație în anulare potrivit căruia hotărârea atacată pe această cale trebuie să fie rezultatul unei erori materiale este preluat din vechea reglementare procedurală, respectiv art. 318 teza I din C. proc. civ. adoptat în anul 1865. Astfel jurisprudența și doctrina dezvoltate în aplicarea vechii reglementări își păstrează actualitatea. Or, în jurisprudență s-a decis în mod constant că în categoria erorilor materiale care deschid calea de atac extraordinară a contestației în anulare intră exclusiv acele erori de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale (cum ar fi: anularea recursului ca netimbrat, în condițiile în care parte a depus dovada achitării taxei de timbru; respingerea recursului ca tardiv formulat, deși acesta era depus în termenul de exercitare. În speță, contestatorul susține că din eroare nu a depus cererea de recurs semnată, solicitând admiterea căii de atac exercitate și rejudecarea recursului. Printr-o atare susținere, contestatorul tinde la rejudecarea cererii de recurs, însă, un atare demers nu se circumscrie categoriei erorii materiale la care se referă dispoziția înscrisă în art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.. Realizarea unei evaluări în coordonatele propuse de contestator ar echivala cu o nouă judecată în recurs, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea (atacată), prin care recursul a fost anulat pentru lipsa semnăturii, în original, pe cererea de recurs. În acest sens, în mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. Totodată, în cadrul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 paragr. 1, securitatea raporturilor juridice este o dimensiune esențială. Acest concept presupune că o soluție definitivă să nu mai fie rejudecată, decât pentru motive, "defecte", fundamentale, care nu se regăsesc în prezenta cauză (Cauzele Brumărescu, Stan și Rosemberg, Belasin, Blidaru, S.C. Sefer S.A., Cornif, Cârstoiu, S.C. Editura Orizonturi S.R.L., Crețu, Caracaș, Ionescu, Pușcaș, Tripon II, Savu). În consecință, având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată că argumentele critice susținute de contestator în cadrul prezentei căi de atac nu relevă existența unei erori materiale intervenite cu prilejul judecății realizate, de instanța de recurs, prin decizia contestată, iar recurentul a fost legal citat la termenul la care a fost judecat recursul, astfel încât contestația în anulare întemeiată pe prevederile art. 503 alin. (1) și alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. apare ca fiind nefondată, urmând a fi respinsă ca atare. PENTRU ACESTE MOTIVE,