ÎCCJ, Secția penală

Asupra apelului de față, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 619/A din data de 2 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală s-a respins, ca nefondată, contestația în anulare formulată de către contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 1433/A din 29 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, următoarele:

La data de 9 ianuarie 2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost înregistrată, sub nr. x/2019, contestația în anulare formulată de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1433/A din 29 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în Dosarul nr. x/2019.

În argumentarea cererii, întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 426 lit. b) C. proc. pen., contestatorul a susținut că pentru 2 dintre cele 5 infracțiuni reținute în acordul de recunoaștere a vinovăției admis prin sentința penală nr. 212 din 8 februarie 2019 a Tribunalului București, secția I penală, rămasă definitivă prin decizia contestată, s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, motiv pentru care instanța de apel, sesizată, de altfel, asupra acestui aspect, trebuia să constate incidența cauzei de încetare a procesului penal prev. de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., raportat la cele două fapte.

În acest sens, contestatorul a arătat că, în cazul infracțiunii de manipulare a pieței de capital, prev. de art. 279 lit. b) raportat la art. 248 și art. 244 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 297/2004, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă săvârșită la data de 20 aprilie 2012, descrisă la pct. II.1. e din Acord), termenul de prescripție specială a răspunderii penale prev. de art. 124 raportată la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. din 1969 (aplicabile în cauză) s-a împlinit la data de 20 octombrie 2019, în cursul judecării cauzei în apel.

A mai arătat că, în ceea ce privește infracțiunea de folosire cu rea-credință a creditului sau bunurilor societății, prev. de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen., corelativă persoanei vătămate SC B. SA (descrisă la pct. II.1. b din Acord), în condițiile în care, în realitate, aceasta a fost comisă la data de 12 septembrie 2011, iar nu la data de 5 iulie 2012, astfel cum eronat s-a reținut în hotărârea instanței de apel și în acordul de recunoaștere a vinovăției, termenul de prescripție specială a răspunderii penale s-a împlinit la data de 12 martie 2019.

În consecință, susținând că instanța de apel avea obligația de a se pronunța asupra chestiunii anterior menționate, contestatorul a solicitat admiterea contestației în anulare, desființarea Deciziei penale nr. 1433/A din 29 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția I penală și a Sentinței penale nr. 212 din 8 februarie 2019 a Tribunalului București, secția I penală, iar în rejudecare, pe fond, să se constate împlinit termenul de prescripție special al răspunderii penale pentru cele două infracțiuni, cu toate consecințele care decurg din acest fapt.

Contestația în anulare astfel formulată a fost admisă, în principiu, prin încheierea din data de 12 martie 2020.

La termenul din 2 iulie 2020, Curtea a procedat la judecarea pe fond a contestației în anulare, în condițiile art. 432 C. proc. pen., iar prin Decizia penală nr. 619/A din aceeași dată a respins calea extraordinară de atac, ca nefondată.

În acest sens, a reținut că, în condițiile în care chestiunea împlinirii termenului de prescripție specială a răspunderii penale a contestatorului pentru infracțiunea de folosire cu rea-credință a creditului sau bunurilor societății a fost dezbătută în cuprinsul hotărârii instanței de apel, ea nu mai poate fi reanalizată pe calea contestației în anulare întrucât prin Decizia nr. 10/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că:

"instanța care soluționează contestația în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența cauzei de încetare a procesului penal".

Referitor la chestiunea intervenției prescripției răspunderii penale a contestatorului cu privire la infracțiunea de manipulare a pieței de capital, Curtea a reținut că, la stabilirea încadrării juridice a faptei, procurorul a avut în vedere modificările aduse Legii nr. 297/2004 prin O.U.G. nr. 32/2012, în urma cărora art. 279 prevede că:

"săvârșirea cu intenție a faptelor prevăzute la art. 237 alin. (3) și art. 245 - 248 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă".

Raportat la pedeapsa maximă prevăzută de O.U.G. nr. 32/2012 pentru infracțiunea de referință, respectiv 5 ani închisoare, și data săvârșirii faptei - 20 aprilie 2012, Curtea a reținut că în cauză nu a intervenit prescripția răspunderii penale a contestatorului pentru infracțiunea de manipulare a pieței de capital, notând că termenul acesteia, calculat conform art. 186 alin. (1) C. pen., urmează a se împlini la data de 19 aprilie 2022.

Sub același aspect, a notat că, la momentul încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, contestatorul A. a acceptat, în sens larg, încadrarea juridică a faptelor imputate, respectiv, toate circumstanțele sau stările de agravare sau de atenuare a răspunderii penale și legea penală aplicabilă, astfel cum au fost reținute de către procuror, astfel încât pe calea contestației în anulare nu poate invoca o altă lege mai favorabilă în ceea ce privește instituția prescripției răspunderii penale.

Această consecință este impusă și de limitele art. 479 C. proc. pen., care reglementează obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției, stabilind că acesta presupune recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice dată acesteia și privește felul și cuantumul pedepsei.

Or, aplicarea, în actualul stadiu procesual, a unei alte legi, chiar mai favorabilă contestatorului, presupune reținerea altei încadrări juridice a faptelor, ceea ce ar însemna, implicit, modificarea obiectului acordului de recunoaștere a vinovăției.

****

Împotriva acestei decizii, la data de 10 iulie 2020, a formulat apel contestatorul A.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 14 august 2020, sub nr. x/2020.

La termenul fixat în cauză, 2 octombrie 2020, reprezentatul Ministerului Public a invocat excepția inadmisibilității căii de atac ce formează obiectul cauzei, concluziile apărării și ale procurorului asupra acestui aspect fiind detaliat redate în practicaua prezentei hotărâri.

Examinând cauza, cu prioritate, din perspectiva admisibilității căii de atac formulate, Înalta Curte constată următoarele:

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Astfel, dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și celui privind liberul acces la justiție, statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice.

În aceste condiții, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României, iar încălcarea acestora atrage sancțiunea inadmisibilității.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Raportând aceste considerații teoretice la datele concrete ale speței, Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluționarea apelului declarat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 619/A din data de 2 iulie 2020, prin care, în procedura prevăzută de art. 432 C. proc. pen., Curtea de Apel București, secția a II-a penală a respins, ca nefondată, contestația în anulare formulată de aceeași parte împotriva Deciziei penale nr. 1433/A din 29 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Hotărârea apelată este definitivă, nefiind susceptibilă a fi atacată în condițiile art. 432 alin. (4) raportat la art. 408 și următoarele C. proc. pen., având în vedere următoarele argumente:

Dispozițiile art. 432 C. proc. pen., care reglementează etapa distinctă a judecării pe fond a contestației în anulare, după admiterea ei în principiu, prevăd, în alin. (4), posibilitatea atacării cu apel numai a sentințelor pronunțate în cadrul acestei proceduri.

Or, din interpretarea art. 432 alin. (1) și (2) C. proc. pen. rezultă că, în procedura de judecare a contestației în anulare, instanța se pronunță prin sentință numai în cazul admiterii căii extraordinare de atac formulate împotriva unei hotărâri judecătorești rămase definitive în primă instanță, în condițiile prevăzute de art. 551 C. proc. pen.

Per a contrario, în toate celelalte ipoteze prevăzute de art. 432 C. proc. pen., indiferent de motivul invocat în contestație și de soluția dispusă pe fondul căii extraordinare de atac, instanța de contestație se pronunță prin decizie.

În consecință, în cazul respingerii, ca neîntemeiată, a contestației în anulare împotriva unei decizii în apel, instanța se pronunță întotdeauna prin decizie, hotărâre care este definitivă, nefiind susceptibilă a fi atacată cu o cale ordinară de atac, în condițiile art. 432 alin. (4) raportat la art. 408 și următoarele C. proc. pen.

Această modalitate de interpretare a dispozițiilor legale precitate este confirmată de practica judiciară constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, căreia i se circumscriu și cele două decizii de speță depuse la dosarul cauzei de către apărătorul ales al apelantului contestator.

Pentru argumentele prezentate, constatând că în speță contestatorul A. a formulat apel împotriva unei hotărâri penale definitive, nesusceptibile de reformare prin promovarea unei căi ordinare de atac, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., îl va respinge, ca inadmisibil, dispunând, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligarea părții la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 619/A din data de 2 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă apelantul contestator la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 octombrie 2020.

Procesat de GGC - LM