ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra apelurilor declarate de contestatorii A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 622/A din data de 2 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a penală, în dosarul nr. x/2020:

Prin Decizia penală nr. 622/A din data de 2 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a penală, în dosarul nr. x/2020, s-au respins contestațiile în anulare formulate de contestatorii C., A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 1662/A din 11 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II a Penală, ca nefondate. În baza art. 275 alin. (2), (4) din C. proc. pen., au fost obligați fiecare dintre contestatori la câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, s-a reținut că la data de 9.03.2020, sub nr. x/2020 a fost înregistrată pe rolul instanței contestația în anulare formulată de contestatorii C., A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 1662/A din 11.12.2019 pronunțată Curtea de Apel București, secția a II-a penală, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen.

În motivarea cererii, contestatorii au solicitat admiterea contestației, anularea deciziei atacate și modificarea, în parte, a hotărârii fondului și, în rejudecare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. raportat la art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. încetarea procesului penal pentru săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina lor, întrucât anterior pronunțării deciziei în apel, a intervenit prescripția răspunderii penale.

Curtea, examinând admisibilitatea în principiu a contestațiilor în anulare formulate de contestatorii C., A. și B., prin prisma dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., raportat la actele și lucrările dosarului, a apreciat că acestea sunt inadmisibile în considerarea argumentelor prezentate în continuare.

Potrivit disp. art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., instanța admite în principiu contestația în anulare atunci când cererea este făcută în termenul prevăzut de lege, motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prev. de art. 426 din C. proc. pen., iar în sprijinul contestației se invocă ori se depun dovezi care sunt la dosar.

Preliminar, Curtea a constatat că prin Decizia RIL nr. 10/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., instanța care soluționează contestația în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența cauzei de încetare a procesului penal.

În cazul succesiunii de legi penale, prescripția răspunderii penale se analizează în funcție de legea penală stabilită ca lege penală mai favorabilă, întrucât legea penală se aplică global și nu pe instituții de drept penal.

De asemenea, Curtea a precizat că această cale de atac extraordinară a contestației în anulare vizează repararea unor erori de procedură și nu de judecată și nu poate fi repus în discuție fondul cauzei, deci nu se poate reanaliza pe calea contestației în anulare greșita identificare și aplicare a legii penale mai favorabile. Astfel, obiectul probațiunii în contestația în anulare, în cazul invocării cazului prev. de art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale până la soluționarea procesului penal de instanța de apel, nu poate privi existența unei norme penale, ci, eventual, existența unor cazuri de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției.

Raportat la motivele invocate de contestatoarea B., prin sentința instanței de fond, menținută prin decizia instanței de control judiciar, s-a stabilit că legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauză este legea veche, anterioară intrării în vigoare a Noului C. pen., respectiv C. pen. din 1969 în ceea ce privește infracțiunile de înșelăciune, complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată și fals material în înscrisuri oficiale, respectiv art. 7 din Legea nr. 39/2003, fiind dispusă condamnarea acesteia doar pentru infracțiunile de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) și 3 și 5 din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (93 acte materiale) și infracțiunea prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, pentru infracțiunile de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 26 raportat la art. 290 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (241 acte materiale) și complicitate la fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 26 raportat la art. 288 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (7 acte materiale), fiind dispusă încetarea procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

După cum s-a precizat anterior, pe calea contestației în anulare nu poate fi repus în discuție fondul cauzei, deci nu se poate reanaliza pe calea contestației în anulare greșita identificare și aplicare a legii penale mai favorabile și nici nu pot fi îndreptate erorile de judecată, ci doar cele de procedură. Astfel, cele statuate de instanța de fond și, implicit, de cea de apel prin menținerea sentinței pronunțate în primă instanță, în ceea ce privește data epuizării fiecăreia dintre cele două infracțiuni cu privire la care inculpata a fost condamnată nu pot fi reanalizate pe calea contestației în anulare.

Raportat la dispozițiile art. 122 alin. (1) lit. a) și art. 124 din C. pen. din 1969 în forma anterioară modificării intervenite prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012, Curtea a reținut că atât în ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune, cât și în ceea ce privește infracțiunea prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (prin raportare la maximul special de 20 de ani închisoare prevăzut de art. 215 alin. (5) din C. pen. din 1969 și de art. 7 din Legea nr. 39/2003) termenul special de prescripție a răspunderii penale este de 22 ani și 6 luni (adică termenul general de 15 ani la care se adaugă jumătate din acesta).

Astfel, raportat la data epuizării infracțiunilor menționate, reținute prin decizia atacată, respectiv octombrie 2010, Curtea a reținut că termenul de prescripție a răspunderii penale s-ar fi împlinit la data de 1 martie 2033, astfel că susținerile contestatoarei sunt nefondate.

Raportat la motivele invocate de contestatorul A., prin sentința instanței de fond, menținută prin decizia instanței de control judiciar, s-a stabilit că legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauză este legea veche, anterioară intrării în vigoare a Noului C. pen., respectiv C. pen. din 1969 în ceea ce privește infracțiunile de complicitate la înșelăciune, complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată și fals material în înscrisuri oficiale, respectiv art. 7 din Legea nr. 39/2003, fiind dispusă condamnarea acesteia doar pentru infracțiunile de complicitate la înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) și 3 și 5 din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (93 acte materiale) și infracțiunea prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, pentru infracțiunile de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 26 raportat la art. 290 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (241 acte materiale) și complicitate la fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 26 raportat la art. 288 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (7 acte materiale), fiind dispusă încetarea procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Păstrând aceleași considerații teoretice menționate în cazul contestatoarei B., raportat la dispozițiile art. 122 alin. (1) lit. a) și art. 124 din C. pen. din 1969 în forma anterioară modificării intervenite prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012, Curtea a reținut că atât în ceea ce privește infracțiunea de complicitate la înșelăciune, cât și în ceea ce privește infracțiunea prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (prin raportare la maximul special de 20 de ani închisoare prevăzut de art. 215 alin. (5) din C. pen. din 1969 și de art. 7 din Legea nr. 39/2003) termenul special de prescripție a răspunderii penale este de 22 ani și 6 luni (adică termenul general de 15 ani la care se adaugă jumătate din acesta). Astfel, raportat la data epuizării infracțiunilor menționate, reținute prin decizia atacată, respectiv octombrie 2010, Curtea a reținut că termenul de prescripție a răspunderii penale s-ar fi împlinit la data de 1 martie 2033, astfel că susținerile contestatorului sunt nefondate.

Față de cele reținute, Curtea a respins contestațiile în anulare formulate de contestatorii C., A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 1662/A11.12.2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a-II-a Penală, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii penale contestatorii B. și A. au formulat apel, solicitând admiterea demersului judiciar, apreciind că sunt admisibile în raport cu dispozițiile art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., iar pe fond admiterea contestației în anulare promovate arătând că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate.

Examinând apelurile declarate de contestatorii A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 622/A din data de 2 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a penală, în dosarul nr. x/2020, în baza actelor și lucrărilor de la dosar și în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt inadmisibile, pentru următoarele considerente:

Preliminar analizării apelurilor formulate de contestatorii A. și B., Înalta Curte învederează că în concepția C. proc. pen., atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestației în anulare, cât și sentința sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestației în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilității în principiu, prevăzută în art. 431 din C. proc. pen., sunt hotărâri definitive, nesupuse vreunei căi de atac.

Potrivit dispozițiilor art. 431 și ale art. 432 din C. proc. pen.: a) dispozițiile art. 431 din C. proc. pen. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestației în anulare și, în cadrul acestor dispoziții cu caracter special, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor pronunțate în cadrul procedurii de examinare a admisibilității în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunțate; b) spre deosebire de dispozițiile legale menționate, prin art. 432 din C. proc. pen. a fost reglementată procedura de judecare a contestației în anulare, ulterioară etapei admiterii în principiu, iar dispozițiile alin. (4) potrivit cărora "Sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă" sunt integrate în economia acestui text de lege.

Prin urmare, aplicabilitatea dispozițiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestației în anulare, privește exclusiv hotărârile judecătorești pronunțate în procedura de judecare a contestațiilor în anulare care au fost admise în principiu.

De asemenea, articolul 408 alin. (1) din C. proc. pen. se referă la sentințele nedefinitive, pronunțate în procedura principală, iar nu în procedura specifică unei căi extraordinare de atac. În măsura în care sentința atacată pe calea contestației în anulare nu este susceptibilă de apel, fiind definitivă, sentința pronunțată în procedura admiterii în principiu cu privire la o astfel de hotărâre nu ar putea avea un regim juridic diferit din punctul de vedere al caracterului definitiv, al posibilității exercitării căii de atac ordinare a apelului.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, contestatorii A. și B. au formulat apel împotriva Deciziei penale nr. 622/A din 2 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a Penală, prin care a fost respinsă contestația în anulare formulată de către contestatorii A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 1662/A din 11.12.2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II a Penală.

Mai mult, prin Decizia nr. 5 din 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 248 din 10 aprilie 2015 a stabilit că hotărârea pronunțată în procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, împotriva unei sentințe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului.

Or, în cauză, contestatorii A. și B. au formulat apel împotriva Deciziei penale nr. 622/A din 2 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a Penală, prin care a fost respinsă contestația în anulare formulată de către aceștia împotriva Deciziei penale nr. 1662/A din 11.12.2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II a Penală, decizie definitivă.

Așadar, în raport cu dispozițiile legale aplicabile, precum și în raport cu circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că, în cauză, contestatorii A. și B. au declarat o cale de atac împotriva unei soluții nesusceptibile de reformare, astfel că, prin promovarea acesteia, au încălcat principiul unicității căii de atac prevăzut de lege. Admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice. O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordine de drept. Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Prin urmare, în cauză, Înalta Curte și-a format convingerea că apelul formulat de contestatorii A. și B. împotriva deciziei penale definitive nr. 622/A din data de 2 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a penală, în dosarul nr. x/2020, este inadmisibil, sens în care va proceda în consecință.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obligă apelanții la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul apărătorilor desemnați din oficiu pentru apelanții A. și B., în sumă de câte 627 RON, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, apelurile declarate de contestatorii A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 622/A din data de 2 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a penală, în dosarul nr. x/2020.

Obligă apelanții la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorilor desemnați din oficiu pentru apelanții A. și B., în sumă de câte 627 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 6 octombrie 2020.

GGC - CL