ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4314/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4314/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Ședința publică de la 9 decembrie 2010
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată
la 18 februarie 2010,
petenta SC C.R. SRL Câmpina (fostă P.C.C. S. și fostă S. SA) a solicitat
restituirea cauțiunii în sumă de 50.000 lei, depusă în Dosarul de apel nr. 324/COM/2005
al Curții de Apel Pitești și restituirea exemplarului original al recipisei din
11 martie 2005.
În motivare s-a
arătat că Decizia nr. 100/A/ C pronunțată de Curtea de Apel Pitești la 29 iunie
2005 a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 179 pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție București la 19 ianuarie 2006, așa încât nu se mai impune
reținerea cauțiunii.
Prin Decizia nr. 815/2010,
Tribunalul Vâlcea și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Pitești,
reținând că această din urmă instanță a dispus plata cauțiunii, așa încât, tot
ea este cea care hotărăște asupra ei.
Prin încheierea din
24 iunie 2010 Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios
administrativ și fiscal, a respins ca prescrisă cererea formulată de petenta SC
C.R. SRL în contradictoriu cu SC D.S.P. SA privind restituirea cauțiunii în
sumă de 50.000 lei depusă cu recipisa din 11 martie 2005 în Dosar nr. 324/COM/2005.
Pentru a hotărî
astfel instanța a reținut următoarele:
Cu ocazia
soluționării apelului formulat de SC D.S.P. SA și de SC S. SA Câmpina, (actuală
SC C.R. SA) împotriva sentinței nr. 1150/ C din 3 septembrie 2004 a
Tribunalului Vâlcea, Curtea de Apel Pitești a dispus, pentru soluționarea
cererii de suspendare a executării, obligația de achitare a unei cauțiuni de
50.000 lei (500.000.000 lei vechi).
Soluționând calea
ordinară de atac, curtea a pronunțat Decizia 100/A/ C din 29 iunie 2005, prin
care nu s-a dispus restituirea cauțiunii, decizie rămasă irevocabilă prin Decizia
nr. 179 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 19 ianuarie 2006.
Potrivit art. 723
1
alin. ultim C. proc. civ., cauțiunea se eliberează celui care a depus-o în
măsura în care nu s-a formulat de partea adversă cerere de despăgubiri, până la
împlinirea unui termen de 30 zile de la data la care prin hotărâre irevocabilă
s-a soluționat fondul cauzei.
Acest fond, în speță,
s-a pronunțat la 19 ianuarie 2006, moment de la care a început să curgă cele 30
de zile la care se referă textul precitat.
În legătură cu natura
juridică a cauțiunii se apreciază că deși ea are caracterul unei garanții, pe
care partea ce solicită suspendarea de executare, la cererea instanței, o
constituie pentru dezdăunarea părții ce poate fi prejudiciată prin această
întârziere și deci nu se pierde proprietatea asupra ei, sunt totuși aplicabile
dispozițiile art. 23 din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit alin. (1)
din acest text de lege „dreptul la acțiunea privitoare la sume de bani
consemnate sau depuse la instituțiile de bancă, credit și economie sau la orice
alte organizații socialiste pe seama statului ori a organizațiilor de stat, se
prescrie în termen de 3 ani de la data consemnării sau depunerii. Alin. (2) al
aceluiași text stabilește și un termen de executare a dispozițiilor de
restituire, după care devin incidente prevederile O.G. nr. 14/2007, aspect ce
însă nu interesează în prezenta cauză.
Trecând peste
redactarea privind organizațiile socialiste și reținând pronunțarea Curții
Constituționale asupra acestui aspect, se apreciază că prin sintagma „pe seama
statului” trebuie să se înțeleagă nu consemnarea în favoarea statului, ci doar
în detenția statului, situație în care s-a aflat cauțiunea de 50.000 lei.
Cum, în cauză, au
trecut mai mult de 3 ani de la data la care potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958
a început să curgă termenul de a cere restituirea cauțiunii s-a apreciat că
pretențiile formulate și care fac obiectul prezentei solicitări sunt tardive.
Împotriva acestei
încheieri a declarat recurs petenta
SC C.R. SRL invocând motivele de nelegalitate
prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. în temeiul cărora a solicitat
admiterea recursului, în principal casarea încheierii, respingerea excepției
tardivității formulării cererii și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Pitești
pentru ca aceasta să se pronunțe pe fondul cauzei, în subsidiar modificarea în
tot a încheierii recurate, respingerea excepției tardivității formulării
cererii și admiterea cererii de restituire a cauțiunii.
În dezvoltarea în
fapt a recursului recurenta a susținut, în esență, următoarele:
- Instanța,
respingând cererea ca prescrisă, nu a pus în discuția părților această
excepție, încălcând în acest mod principiul contradictorialității care
guvernează procesul civil și dreptul la apărare.
- Soluția dată în
cauză este rezultatul unei greșite aplicări a normei legale cât și a încălcării
legii – în fundamentarea soluției instanța de apel reține ca fiind incidente în
cauză dispozițiile art. 23 din Decretul nr. 167/1958, cu trimitere la alin. (1)
și (2) din acest text, însă cu ignorarea alin. (3) din textul de Lege.
- Alin. (3) din
textul de lege menționat este pe deplin aplicabil în cauză, cauțiunea depusă la
dispoziția instanței de judecată, însă în baza unor texte legale care obligă la
acest lucru are natura juridică a unei garanții legale pentru următoarele
argumente
- de text - alin. (1)
a art. 23 nu discută despre cauțiuni legale ci doar sume „consemnate” la
dispoziția organelor statului, această ipoteză referindu-se doar la
consemnările voluntare nu și la cele obligatorii
- de logică juridică -
este posibil ca de la momentul depunerii cauțiunii și până la momentul
soluționării cauzei pentru care s-a depus acea cauțiune, din motive procedurale
să fi trecut mai mult de trei ani, așa cum cere textul de lege. Textul de lege
impune un termen de 3 ani (ca termen de prescripție) calculat de la depunerea sumei
de bani nu de la trecerea unui termen de 30 de zile de la soluționarea cauzei,
așa cum consideră instanța de apel
- de interpretare
legală - normele care reglementează instituția prescripției extinctive sunt
norme imperative, ele nu se interpretează, nu se extind, nu intră în
interacțiune cu alte norme. Astfel se combină în mod eronat o normă imperativă
(art. 23 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958) care face vorbire de
„consemnări”, însă atunci când stabilește data de la care ar începe să curgă
termenul de prescripție nu mai folosește textul de lege invocat, ci acceptă ca
moment de la care începe să curgă termenul de trei ani ca fiind 30 de zile după
soluționarea irevocabilă a problemei judiciare în legătură cu care s-a depus cauțiunea
(art. 723
1
alin. ultim C. proc. civ.). Acest lucru este de neprimit
deoarece o normă în această materie fie se aplică cu totul, fie nu se aplică
- de natură juridică -
cauțiunea este definită ca fiind o garanție impusă de lege și dispusă de
instanța de judecată în favoarea creditorului. Fiind o garanție legală,
cauțiunea judiciară este exceptată potrivit alin. (3) din Decretul nr. 167/1958
de la termenul de prescripție de trei ani reținut de instanță, astfel încât acțiunea
este formulată în termen
- acțiunea poate fi
calificată eventual ca o revendicare mobiliară prescriptibilă în zece ani.
Recursul este fondat
pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs
întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat întrucât
instanța a respectat principiul contradictorialității care guvernează procesul
civil și dreptul la apărare.
Din practicaua
încheierii din 23 iunie 2010 rezultă că instanța a pus în discuția părților
chestiunea prescripției, apărătorul petentei apreciind că cererea de restituire
a cauțiunii nu este supusă unui termen de prescripție.
Motivul de recurs
întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat întrucât
instanța de apel a reținut în mod nelegal incidența dispozițiilor art. 23 din
Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă cu trimitere la alin. (1)
și (2). Instanța a ignorat alin. (3) din textul de lege menționat care prevede
că dispozițiile alineatelor precedente nu sunt aplicabile sumelor constituie
drept garanție pe baza normelor legale sau a clauzelor contractuale.
Cauțiunea reprezintă
suma de bani ce trebuie depusă de una din părțile procesului, cu titlu de
garanție, pentru a acoperi eventualele pagube ce ar rezulta din luarea unor
măsuri la cererea sa împotriva celeilalte părți.
Ca atare, față de
natura sa juridică de garanție legală, cauțiunea depusă în baza normelor legale
este exceptată potrivit alin. (3) al art. 23 din Decretul nr. 167/1958 de la termenul
de prescripție de trei ani, astfel că instanța a soluționat greșit cauza pe
excepția prescripției.
A reține
prescriptibilitatea cererii ar însemna că deponentul proprietar ar rămâne
lipsit pentru totdeauna de suma constituită drept garanție, soluție
inadmisibilă, lipsită de orice rațiune.
Soluționând greșit
cauza pe excepție și nu pe fond Înalta Curte în temeiul prevederilor art. 312 C.
proc. civ. va admite recursul declarat de SC C.R. SRL, va casa încheierea recurată
și va trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea cererii pe fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de
SC
C.R. SRL Câmpina
împotriva încheierii din 24 iunie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială
și de contencios administrativ și fiscal.
Casează încheierea
recurată și trimite cauza la aceeași instanță spre rejudecarea cererii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 9 decembrie 2010.