ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4314/2010

Ședința publică de la 9 decembrie 2010 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 18 februarie 2010, petenta SC C.R. SRL Câmpina (fostă P.C.C. S. și fostă S. SA) a solicitat restituirea cauțiunii în sumă de 50.000 lei, depusă în Dosarul de apel nr. 324/COM/2005 al Curții de Apel Pitești și restituirea exemplarului original al recipisei din 11 martie 2005. În motivare s-a arătat că Decizia nr. 100/A/ C pronunțată de Curtea de Apel Pitești la 29 iunie 2005 a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 179 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție București la 19 ianuarie 2006, așa încât nu se mai impune reținerea cauțiunii.

Prin Decizia nr. 815/2010, Tribunalul Vâlcea și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Pitești, reținând că această din urmă instanță a dispus plata cauțiunii, așa încât, tot ea este cea care hotărăște asupra ei. Prin încheierea din 24 iunie 2010 Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins ca prescrisă cererea formulată de petenta SC C.R. SRL în contradictoriu cu SC D.S.P. SA privind restituirea cauțiunii în sumă de 50.000 lei depusă cu recipisa din 11 martie 2005 în Dosar nr. 324/COM/2005. Pentru a hotărî astfel instanța a reținut următoarele: Cu ocazia soluționării apelului formulat de SC D.S.P. SA și de SC S. SA Câmpina, (actuală SC C.R.

SA) împotriva sentinței nr. 1150/ C din 3 septembrie 2004 a Tribunalului Vâlcea, Curtea de Apel Pitești a dispus, pentru soluționarea cererii de suspendare a executării, obligația de achitare a unei cauțiuni de 50.000 lei (500.000.000 lei vechi). Soluționând calea ordinară de atac, curtea a pronunțat Decizia 100/A/ C din 29 iunie 2005, prin care nu s-a dispus restituirea cauțiunii, decizie rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 179 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 19 ianuarie 2006. Potrivit art. 723 1 alin. ultim C. proc. civ., cauțiunea se eliberează celui care a depus-o în măsura în care nu s-a formulat de partea adversă cerere de despăgubiri, până la împlinirea unui termen de 30 zile de la data la care prin hotărâre irevocabilă s-a soluționat fondul cauzei.

Acest fond, în speță, s-a pronunțat la 19 ianuarie 2006, moment de la care a început să curgă cele 30 de zile la care se referă textul precitat. În legătură cu natura juridică a cauțiunii se apreciază că deși ea are caracterul unei garanții, pe care partea ce solicită suspendarea de executare, la cererea instanței, o constituie pentru dezdăunarea părții ce poate fi prejudiciată prin această întârziere și deci nu se pierde proprietatea asupra ei, sunt totuși aplicabile dispozițiile art. 23 din Decretul nr. 167/1958. Potrivit alin. (1) din acest text de lege „dreptul la acțiunea privitoare la sume de bani consemnate sau depuse la instituțiile de bancă, credit și economie sau la orice alte organizații socialiste pe seama statului ori a organizațiilor de stat, se prescrie în termen de 3 ani de la data consemnării sau depunerii.

Alin. (2) al aceluiași text stabilește și un termen de executare a dispozițiilor de restituire, după care devin incidente prevederile O.G. nr. 14/2007, aspect ce însă nu interesează în prezenta cauză. Trecând peste redactarea privind organizațiile socialiste și reținând pronunțarea Curții Constituționale asupra acestui aspect, se apreciază că prin sintagma „pe seama statului” trebuie să se înțeleagă nu consemnarea în favoarea statului, ci doar în detenția statului, situație în care s-a aflat cauțiunea de 50.000 lei. Cum, în cauză, au trecut mai mult de 3 ani de la data la care potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă termenul de a cere restituirea cauțiunii s-a apreciat că pretențiile formulate și care fac obiectul prezentei solicitări sunt tardive.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs petenta SC C.R. SRL invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, în principal casarea încheierii, respingerea excepției tardivității formulării cererii și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Pitești pentru ca aceasta să se pronunțe pe fondul cauzei, în subsidiar modificarea în tot a încheierii recurate, respingerea excepției tardivității formulării cererii și admiterea cererii de restituire a cauțiunii. În dezvoltarea în fapt a recursului recurenta a susținut, în esență, următoarele: - Instanța, respingând cererea ca prescrisă, nu a pus în discuția părților această excepție, încălcând în acest mod principiul contradictorialității care guvernează procesul civil și dreptul la apărare.

- Soluția dată în cauză este rezultatul unei greșite aplicări a normei legale cât și a încălcării legii – în fundamentarea soluției instanța de apel reține ca fiind incidente în cauză dispozițiile art. 23 din Decretul nr. 167/1958, cu trimitere la alin. (1) și (2) din acest text, însă cu ignorarea alin. (3) din textul de Lege.

- Alin. (3) din textul de lege menționat este pe deplin aplicabil în cauză, cauțiunea depusă la dispoziția instanței de judecată, însă în baza unor texte legale care obligă la acest lucru are natura juridică a unei garanții legale pentru următoarele argumente - de text - alin. (1) a art. 23 nu discută despre cauțiuni legale ci doar sume „consemnate” la dispoziția organelor statului, această ipoteză referindu-se doar la consemnările voluntare nu și la cele obligatorii - de logică juridică - este posibil ca de la momentul depunerii cauțiunii și până la momentul soluționării cauzei pentru care s-a depus acea cauțiune, din motive procedurale să fi trecut mai mult de trei ani, așa cum cere textul de lege.

Textul de lege impune un termen de 3 ani (ca termen de prescripție) calculat de la depunerea sumei de bani nu de la trecerea unui termen de 30 de zile de la soluționarea cauzei, așa cum consideră instanța de apel - de interpretare legală - normele care reglementează instituția prescripției extinctive sunt norme imperative, ele nu se interpretează, nu se extind, nu intră în interacțiune cu alte norme. Astfel se combină în mod eronat o normă imperativă (art. 23 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958) care face vorbire de „consemnări”, însă atunci când stabilește data de la care ar începe să curgă termenul de prescripție nu mai folosește textul de lege invocat, ci acceptă ca moment de la care începe să curgă termenul de trei ani ca fiind 30 de zile după soluționarea irevocabilă a problemei judiciare în legătură cu care s-a depus cauțiunea (art. 723 1 alin. ultim C. proc.

civ.). Acest lucru este de neprimit deoarece o normă în această materie fie se aplică cu totul, fie nu se aplică - de natură juridică - cauțiunea este definită ca fiind o garanție impusă de lege și dispusă de instanța de judecată în favoarea creditorului. Fiind o garanție legală, cauțiunea judiciară este exceptată potrivit alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 de la termenul de prescripție de trei ani reținut de instanță, astfel încât acțiunea este formulată în termen - acțiunea poate fi calificată eventual ca o revendicare mobiliară prescriptibilă în zece ani. Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat întrucât instanța a respectat principiul contradictorialității care guvernează procesul civil și dreptul la apărare.

Din practicaua încheierii din 23 iunie 2010 rezultă că instanța a pus în discuția părților chestiunea prescripției, apărătorul petentei apreciind că cererea de restituire a cauțiunii nu este supusă unui termen de prescripție. Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat întrucât instanța de apel a reținut în mod nelegal incidența dispozițiilor art. 23 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă cu trimitere la alin. (1) și (2). Instanța a ignorat alin. (3) din textul de lege menționat care prevede că dispozițiile alineatelor precedente nu sunt aplicabile sumelor constituie drept garanție pe baza normelor legale sau a clauzelor contractuale.

Cauțiunea reprezintă suma de bani ce trebuie depusă de una din părțile procesului, cu titlu de garanție, pentru a acoperi eventualele pagube ce ar rezulta din luarea unor măsuri la cererea sa împotriva celeilalte părți. Ca atare, față de natura sa juridică de garanție legală, cauțiunea depusă în baza normelor legale este exceptată potrivit alin. (3) al art. 23 din Decretul nr. 167/1958 de la termenul de prescripție de trei ani, astfel că instanța a soluționat greșit cauza pe excepția prescripției. A reține prescriptibilitatea cererii ar însemna că deponentul proprietar ar rămâne lipsit pentru totdeauna de suma constituită drept garanție, soluție inadmisibilă, lipsită de orice rațiune. Soluționând greșit cauza pe excepție și nu pe fond Înalta Curte în temeiul prevederilor art. 312 C. proc.

civ. va admite recursul declarat de SC C.R. SRL, va casa încheierea recurată și va trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea cererii pe fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC C.R. SRL Câmpina împotriva încheierii din 24 iunie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Casează încheierea recurată și trimite cauza la aceeași instanță spre rejudecarea cererii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2010.