ÎCCJ, Decizia nr. 815/2010

ÎCCJ, Decizia nr. 815/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Cerere de restituire a cauțiunii.

Termenul de prescripție aplicabil

Cuprins pe

materii: Drept comercial. Prescripție extinctivă

Index

alfabetic

:

acțiune

în

restituire

-

cauțiune

-

termen

prescripție

Decretul nr. 167/1958, art. 23

C.

proc

.

civ

., art. 723

1

alin. ultim

Cauțiunea reprezintă suma de bani ce trebuie

depusă de una din părțile procesului cu titlu de garanție

pentru a acoperi eventualele pagube ce ar rezulta din luarea unor măsuri

la cererea sa împotriva celeilalte părți.

Față de natura sa juridică de

garanție legală, cauțiunea depusă în baza normelor legale

este exceptată potrivit alin. (3) al art. 23 din Decretul nr. 167/1958 de

la termenul de prescripție de trei ani.

A reține prescriptibilitatea cererii ar însemna că deponentul

proprietar ar rămâne lipsit pentru totdeauna de suma constituită

drept garanție, soluție inadmisibilă.

Secția comercială, Decizia nr. 4314 din 9 decembrie 2010

Petenta

SC C. România SRL Câmpina (fostă PCC S.

și fostă S. SA) a solicitat restituirea cauțiunii în sumă

de 50.000 lei, depusă în dosarul de apel nr. 324/COM/2005 al Curții

de Apel Pitești și restituirea exemplarului original al recipisei nr.

14/253360101 din 11 martie 2005.

În motivare s-a arătat că decizia nr.

100/A/C pronunțată de Curtea de Apel Pitești la 29 iunie

2005 a

rămas

irevocabilă prin decizia nr. 179 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție la 19 ianuarie 2006, așa încât nu se

mai impune reținerea cauțiunii.

Prin decizia nr. 815/2010, Tribunalul Vâlcea

și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel

Pitești, reținând că această din urmă

instanță a dispus plata cauțiunii, așa încât tot ea este cea

care hotărăște asupra ei.

Prin încheierea nr. 19/A-CC din 24

iunie 2010, Curtea de Apel Pitești,

Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,

a respins ca prescrisă cererea formulată de

petenta

SC C. România SRL în contradictoriu cu SC D.S.P. SA privind restituirea

cauțiunii în sumă de 50.000 lei depusă cu recipisa nr.

14/1253360101 din 11 martie 2005.

Pentru a hotărî astfel instanța a

reținut următoarele:

Cu ocazia soluționării apelului formulat de

SC D.S.P. SA și de SC S. SA Câmpina (fostă PCC S., actuală SC C.

România SA) împotriva sentinței nr. 1150/C/2004 a Tribunalului Vâlcea,

Curtea de Apel Pitești a dispus pentru soluționarea cererii de

suspendare a executării obligația de achitare a unei cauțiuni de

50.000 lei.

Soluționând calea ordinară de atac, curtea

a pronunțat decizia 100/A/C/2005, prin care nu s-a dispus restituirea

cauțiunii, decizie rămasă irevocabilă prin decizia nr. 179

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

la 19 ianuarie 2006.

Potrivit art. 723

1

alin. ultim C.

proc

.

civ

., cauțiunea se

eliberează celui care a depus-o în măsura în care nu s-a formulat de

partea adversă cerere de despăgubiri, până la împlinirea unui

termen de 30 zile de la data la care prin hotărâre irevocabilă s-a soluționat

fondul cauzei.

Acest fond, în speță, s-a pronunțat la

19 ianuarie 2006, moment de la care a început să curgă cele 30 de

zile la care se referă textul

precitat

.

În legătură cu natura juridică a

cauțiunii s-a apreciat că, deși ea are caracterul unei

garanții pe care partea ce solicită suspendarea de executare la

cererea instanței o constituie pentru dezdăunarea părții ce

poate fi prejudiciată prin această întârziere și deci nu se

pierde proprietatea asupra ei, sunt totuși aplicabile dispozițiile

art. 23 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit alin. (1) din acest text de lege „dreptul la

acțiunea privitoare la sume de bani consemnate sau depuse la

instituțiile de bancă, credit și economie sau la orice alte

organizații socialiste pe seama statului ori a organizațiilor de

stat, se prescrie în termen de 3 ani de la data consemnării sau depunerii.

(…)

Trecând peste redactarea privind organizațiile

socialiste și reținând pronunțarea Curții

Constituționale asupra acestui aspect, s-a apreciat că prin sintagma

„pe seama statului” trebuie să se înțeleagă nu consemnarea în

favoarea statului, ci doar în detenția statului, situație în care s-a

aflat cauțiunea de 50.000 lei.

Cum, în cauză au trecut mai mult de 3 ani de la

data la care potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958 a început să

curgă termenul de a cere restituirea cauțiunii s-a apreciat că

pretențiile formulate și care fac obiectul prezentei solicitări

sunt tardive.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs

petenta

SC C. România SRL invocând motivele de

nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 5 și

9 C

.

proc

.

civ

. în temeiul cărora a solicitat admiterea

recursului, în principal casarea încheierii, respingerea excepției

tardivității formulării cererii și trimiterea cauzei

la Curtea

de Apel Pitești

pentru ca aceasta să se pronunțe pe fondul cauzei, în subsidiar

modificarea în tot a încheierii

recurate

, respingerea

excepției tardivității formulării cererii și admiterea

cererii de restituire a cauțiunii.

În dezvoltarea în fapt a

recursului recurenta a susținut, în esență, următoarele:

- Instanța, respingând

cererea ca prescrisă, nu a pus în discuția părților

această excepție, încălcând în acest mod principiul

contradictorialității care guvernează procesul civil și

dreptul la

apărare.

- Soluția dată în

cauză este rezultatul unei greșite aplicări a normei legale cât

și a încălcării legii – în fundamentarea soluției

instanța de apel a reținut ca fiind incidente în cauză

dispozițiile art. 23 din Decretul nr. 167/1958, cu trimitere la alin. (1)

și (2) din acest text, însă cu ignorarea alin. (3) din textul de

lege.

- Alineatul (3) din textul de

lege menționat este pe deplin aplicabil în cauză, cauțiunea

depusă la dispoziția instanței de judecată, însă în

baza unor texte legale care obligă la acest lucru, are natura juridică

a unei garanții legale pentru următoarele argumente:

a) de text – alin. (1) al

art. 23 nu discută despre cauțiuni legale ci doar sume „consemnate”

la dispoziția organelor statului, această ipoteză referindu-se

doar la consemnările voluntare nu și la cele obligatorii

b) de logică juridică

– este posibil ca de la momentul depunerii cauțiunii și până la

momentul soluționării cauzei pentru care s-a depus acea

cauțiune, din motive

procedurale

să fi trecut mai mult de trei ani, așa cum cere textul de lege.

Textul de lege impune un termen de 3 ani (ca termen de prescripție)

calculat de la depunerea sumei de bani nu de la trecerea unui termen de 30 de

zile de la soluționarea cauzei, așa cum consideră instanța

de apel,

c) de interpretare

legală – normele care reglementează instituția prescripției

extinctive sunt norme imperative, ele nu se interpretează, nu se extind,

nu intră în interacțiune cu alte norme. Astfel se combină în mod

eronat o normă imperativă (art. 23 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958) care face vorbire de „consemnări”, însă atunci când

stabilește data de la care ar începe să curgă termenul de

prescripție nu mai folosește textul de lege invocat, ci acceptă

ca moment de la care începe să curgă termenul de trei ani ca fiind 30

de zile după soluționarea irevocabilă a problemei judiciare în

legătură cu care s-a depus cauțiunea (art. 723

1

alin.

ultim C.

proc

.

civ

.). Acest

lucru este de neprimit deoarece o normă în această materie fie se

aplică cu totul, fie nu se aplică

d) de natură

juridică – cauțiunea este definită ca fiind o garanție

impusă de lege și dispusă de instanța de judecată în

favoarea creditorului. Fiind o garanție legală, cauțiunea

judiciară este exceptată, potrivit alin. (3) din Decretul nr.

167/1958, de la termenul de prescripție de trei ani reținut de

instanță, astfel încât acțiunea este formulată în termen

- acțiunea poate fi

calificată eventual ca o revendicare mobiliară prescriptibilă în

zece ani.

Recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

Motivul de recurs întemeiat

pe prevederile art. 304 pct.

5 C

.

proc

.

civ

. nu este fondat

întrucât instanța a respectat principiul contradictorialității

care guvernează procesul civil și dreptul la apărare.

Din

practicaua

încheierii din 23 iunie 2010 rezultă că instanța a pus în

discuția părților chestiunea prescripției,

apărătorul

petentei

apreciind că

cererea de restituire a cauțiunii nu este supusă unui termen de

prescripție.

Motivul de recurs întemeiat

pe prevederile art. 304 pct.

9 C

.

proc

.

civ

. este fondat

întrucât instanța de apel a reținut în mod nelegal incidența

dispozițiilor art. 23 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția

extinctivă cu trimitere la alineatele (1) și (2). Instanța a

ignorat alineatul (3) din textul de lege menționat care prevede că

dispozițiile alineatelor precedente nu sunt aplicabile sumelor constituite

drept garanție pe baza normelor legale sau a clauzelor contractuale.

Cauțiunea

reprezintă suma de bani ce trebuie depusă de una din

părțile procesului cu titlu de garanție pentru a acoperi

eventualele pagube ce ar rezulta din luarea unor măsuri la cererea sa

împotriva celeilalte părți.

Ca atare, față de

natura sa juridică de garanție legală, cauțiunea

depusă în baza normelor legale este exceptată potrivit alin. (3) al

art. 23 din Decretul nr. 167/1958 de la termenul de prescripție de trei ani,

astfel că instanța a soluționat greșit cauza pe

excepția

prescripției.

A reține

prescriptibilitatea cererii ar însemna că deponentul proprietar ar

rămâne lipsit pentru totdeauna de suma constituită drept

garanție, soluție inadmisibilă, lipsită de orice

rațiune.

Soluționând greșit cauza pe excepție și nu pe fond,

Înalta Curte, în temeiul prevederilor art.

312 C

.

proc

.

civ

., a admis recursul declarat de SC C. România SRL,

a casat încheierea

recurată

și a trimis

cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea cererii pe fond.