ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1555/2013

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea, înregistrată sub nr. 50369/3/2010, pe rolul Tribunalului București, reclamanta

SC C. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtele G.I.A. și SC R.I. SA constatarea

încetării de drept a ipotecii constituite în temeiul contractului autentificat sub

nr. I1. din 11 august 2003, urmare a împlinirii termenului pentru care garanția

a fost constituită.

În motivarea cererii s-a arătat că prin

contractul de ipotecă autentificat nr. I1./2003, a constituit, în calitate de fidejusor,

garanție imobiliară în favoarea SC R.I. SA, pentru executarea contractului de vânzare

cumpărare internațională nr. V1./2002, garanție a cărei valabilitate expiră la 01

decembrie 2003.

S-a susținut că Ia data menționată în contract

ca termen limită al ipotecii, garanția a încetat a mai produce efectele, în mod

neîntemeiat G.I.A. refuzând a elibera bunul de sub garanție.

Prin sentința nr. 1668 din 09

februarie 2012, Tribunalul București a anulat ca insuficient timbrată cererea.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut

neîndeplinirea obligației de timbrare, conform celor dispuse de instanță, apreciind

incidente dispozițiile art. 20 Legea nr. 146/1997.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel

reclamanta SC C. SA Botoșani,

invocând

motive de nelegalitate a solicitat desființarea sentinței și trimiterea spre rejudecare,

în subsidiar reținerea spre judecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa

cum a fost formulată.

În

motivarea apelului s-a susținut că în mod greșit prima instanță,

în determinarea cuantumului datorat cu titlul de taxa judiciară de timbru s-a raportat

la suma de 939.652 dolari SUA, valoarea garantată prin contractul de ipotecă a cărei

desființare prin împlinirea termenului s-a solicitat a fi constatată.

S-a susținut ca lipsită de fundament modalitatea

de determinare a taxei judiciare de timbru raportat la valoarea contractului de

ipotecă, suma datorată cu acest titlul fiind corect determinată de reclamantă prin

raportare la valoarea contabilă actualizată a activelor asupra cărora poartă garanția

imobiliară în raport cu care s-a achitat corect suma de 6.896 RON cu respectarea

art. 2 alin. (1) lit. g) Legea nr. 146/1997.

Prin decizia civilă nr. 225 din 14 mai

2012 pronunțată

de Curtea

de Apel București, secția a Vl-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declamat

de reclamanta SC C. SA Botoșani împotriva sentinței civile nr. 1668 din 09 februarie

2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă.

Cererea de chemare în judecată are ca obiect

constatarea încetării de drept a contractului de ipotecă nr. I1. din 11 august 2003,

ca urmare a împlinirii termenului pentru care garanția a fost constituită.

Instanța de apel a reținut că, din cuprinsul

contractului de ipotecă rezultă că acesta a fost încheiat cu scopul garantării executării

integrale a contractului de vânzare cumpărare comercială nr. V1. din 10

octombrie 2002, în valoare de 932.652 dolari SUA, ipoteca fiind instituită asupra

unui imobil

constând într-un

nr de 32 de construcții și teren în suprafață de 22.456,14 mp, estimate la o valoare

de 150.000 dolari SUA.

S-a constatat că, în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 2 alin. (1

1

) raportat la art. 2 alin. (1) lit. g) din

Legea nr. 146/1997 potrivit cărora dispozițiile privind timbrarea cererilor evaluabile

în bani se aplică și cererilor privind constatarea existenței sau inexistenței unui

drept patrimonial.

În considerarea acestora reclamanta a apreciat

că suma datorată cu titlu taxă judiciară de timbru urmează a fi determinată prin

raportare la valoarea contabilă actualizată, a bunurilor imobile asupra cărora s-a

instituit garanția în cuantum de 258.471 RON achitând cu chitanța nr. C1. din

08 iunie 2011 suma de 6.696 RON.

Prin încheierea de la 22 martie 2011 Tribunalul

a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a preciza echivalentul în RON a sumei

de 939.652 dolari SUA la data formulării cererii 19 octombrie 2010, urmând a completa

taxa de timbru; prin încheierea de la 20 octombrie 2011, instanța a stabilit în

sarcina reclamantei diferența de taxă judiciară de timbru in cuantum de

26.347,82 RON.

S-a reținut că reclamanta nu a contestat

suma astfel stabilită în condiție art. 18

1

Legea nr. 146/1997.

Față de susținerile apelantei privind modalitatea

de determinare a taxei judiciare de timbru apreciază că de esența contractului de

ipotecă este valoarea creanței garantate menționată prin act conform art. 1776 C.

civ., încetarea contractului de ipotecă, cu consecința degrevării bunului, implicând

în mod necesar eliberarea de datorie.

Specializarea ipotecii asupra imobilului

conform art. 1774 C. civ., în sensul determinării naturii, situației și valorii

fiecărui imobil, nu relevă valoarea contractului, ci permite doar identificarea

bunurilor.

Astfel susținerile apelantei referitoare

la valoarea contabila actualizată a bunurilor de 258.471 RON sau a celei menționate

în contractul de ipoteca de 150.000 RON, raportat la care ar fi trebuit să se stabilească

taxa judiciară de timbru datorată nu pot fi primite.

S-a apreciat că în mod corect instanța

a reținut ca valoare a contractului, în considerarea dispozițiilor art. 2 alin.

(1

1

) Legea nr. 147/1997 valoarea creanței garantate în cuantum de 939.652

dolari SUA.

În cauză au fost respectate-dispozițiile

art. 18 Legea nr. 146/1997, instanța procedând Ia determinarea cuantumului taxei

judiciara de timbru și acordarea unui termen în vederea completării cu respectarea

art. 18 și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997.

În

finalul considerentelor s-a reținut că, întrucât reclamanta

nu s-a conformat dispozițiilor instanței, în mod corect s-a procedat Ia anularea

cererii de chemare în judecată conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta SC C. SA Botoșani, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recurenta -reclamantă, după expunerea situației

de fapt, arată că în mod eronat instanța de apel a considerat că se impune timbrarea

ia valoarea de 939.652 dolari SUA, întrucât „(...) de esența contractului de ipoteca

este valoarea creanței garantate menționata prin act conform art. 1776 C. civ.

(...)”.

Daca ar fi analizat în mod corespunzător

materialul probator prin raportare la dispozițiile legale în materie, instanța de

apel ar fi trebuit să constate că taxa judiciară de timbru este determinată de valoarea

activelor ipotecate.

Susține recurenta că valoarea actualizată

a activelor este în cuantum de 258.471 RON, fiind stabilită ca diferență între valoarea

de intram (565.839 RON) și amortizare (307.368 RON). Așadar, prin raportare la valoarea

de 258.471 RON, arată că a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 8.896

RON, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997.

Chiar și în situația în care s-ar fi apreciat

că ar trebui să timbreze la valoarea de piața, astfel cum s-a considerat de către

Tribunalul București într-o speța similară (pe care însă Curtea de Apel a ignorat-o,

cu toate a atașat-o Ia dosar la termenul din data de 14 mai 2012), urmează a se

avea în vedere că valoarea de piață a B.D. este mai mică decât valoarea contabilă

la care a timbrat deja.

Din aceasta perspectivă, susține că în

cuprinsul unui raport de evaluare din iunie 2009 se arată că valoarea de piață a

bunului este de 254.353 RON. Prin urmare, este evident că, în condițiile crizei

economice și uzurii suferite, valoarea de piața a B.D. nu putea creste un an mai

târziu.

Recurenta susține că a timbrat la valoare,

în deplină conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) și (1

1

) din

Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, în condițiile în care ipoteca

a fost determinată de valoarea bunurilor imobile supuse garanției, în acest sens,

chiar în cuprinsul contractului de ipotecă este menționată valoarea estimată a bunului

la data de 11 august 2003, ca fiind de 150.000 dolari SUA.

Pe cale de consecință, consideră că în

mod eronat s-a considerat că trebuie sa timbreze la valoarea datoriei comerciale

menționate în contractul de vânizare-cumpărare internațională din 10 octombrie 2002.

Menționează recurenta și faptul că împotriva

SC R.I. SA a fost deschisă procedura însolvenței ce formează obiectul Dosarului

nr. 29993/3/2006 aflat pe rolui Tribunalului București, secția a Vll-a comercială,

iar G.I.A. nu s-a înscris la masa credală a acestei societăți.

Drept urmare, rezultă că G.I.A. nu are

o creanță împotriva SC R.I. SA, fapt de natură să evidențieze reaua-credință a G.I.A.

în momentul în care prin întâmpinarea depusă

în

primă

instanță s-a afirmat că trebuie sa timbreze Ia valoarea pretinsei datorii comerciale

în cuantum de 939.652 dolari SUA.

În consecință, în condițiile în care contractul

de ipotecă este accesoriu contractului de vânzare-cumpărare internațională, iar

datoria menționată în acesta din urma nu mai există, apreciază că timbrajul trebuie

efectuat prin raportare doar la valoarea bunurilor ce constituie B.D.

Recurenta - reclamantă solicită admiterea

recursului, casarea deciziei, atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

Analizând recursul formulat, prin prisma

motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta

este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 alin. (9) C. proc. civ. invocat de recurentă vizează lipsa temeiului legal

sau încălcarea legii. Dintre aceste ipoteze, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor

Legii nr. 148/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Acțiunea introductivă are ca obiect constatarea

încetării de drept a contractului de ipotecă nr. I1. din 11 august 2003, ca urmare

a împlinirii termenului pentru care garanția a fost constituită.

Potrivit art. 1746 C. civ., ipoteca este

un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligații. Ea conferă creditorului

ipotecar un drept real asupra bunului care este afectat la garanția creanței. Totodată,

o consecință a principiului indivizibilității ipotecii este aceea că imobilul ipotecat

răspunde de datoria întreagă.

Prin contractul de ipoteca încheiat, debitoarea

a ipotecat un imobil constând într-un nr. de 32 de construcții și teren în suprafață

de 22.456,14 mp estimate la valoarea de 150.000 dolari SUA, pentru garanția executarii

integrale a contractului de vânzare - cumpărare comercială în valoare de 932,652

dolari SUA.

Faptul că, in contractul de ipotecă, imobilul

a fost înscris cu valoarea luată în garanție nu înseamnă că în situația executării

ipotecii creditorul va obține doar această sumă și nu prețul obținut ca urmare a

valorificării. Valoarea luată în garanție este o valoare stabilită la încheierea

contractului de garanție, fiind o uzanță bancară, și este independentă de prețul

obținut Ia valorificarea bunului, în urma raportului cerere-ofertă de pe piață,

la momentul executării ipotecii.

Înțelesul art. 1776 C. civ. este acela

de a fi determinată creanța garantată, și nu concurența sumei până Ia care se garantează.

Faptul că creditorul este îndreptățit a

încasa prețul obținut ca urmare a valorificării rezultă și din natura juridică și

funcția ipotecii, definită ca o garanție reală și accesorie, ce permite creditorului

neplătit satisfacerea creanței sale, iar principiul dublei specializări a ipotecii

presupune determinarea imobilului ipotecat și a creanței garantate, și nu determinarea

sumei până Ia care se garantează.

Față de aceste aspecte teoretice,

Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a apreciat asupra aplicării

de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1

1

) din Legea

nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, față de împrejurarea că valoarea

contractului este dată de valoarea creanței garantate în cuantum de 939.852

dolari SUA, stabilind prin încheierea din 20 octombrie 2011 în sarcina reclamantei

diferența de taxă judiciară de timbru în cuantum de 28.347,82 RON.

În

condițiile în care reclamanta nu s-a conformat dispozițiilor

instanței, în mod legal, s-au aplicat dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 146/1997, anulând cererea de chemare în judecată ca insuficient timbrată, astfel

că hotărârea este la adăpost de orice critică sub acest aspect.

În plus, avându-se în vedere că reclamanta

nu a uzitat de toate mijloacele procedurale pe care legea Ie-a pus la îndemâna sa

în sensul că nu a formulat cerere de reexaminare a modului de stabilirea a diferenței

de taxa judiciară de timbru datorată - aserțiunile acesteia referitoare la

valoarea contabilă actualizată a bunurilor sau cea menționată în contractul de ipoteca

în raport de care ar fi trebuit să se stabilească taxa judiciară de timbru nu mai

pot fi avute în vedere în această fază procesuală.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta SC C. SA Botoșani împotriva deciziei civile nr. 225 din 14 mai 2012,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10

aprilie 2013.