ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, constată următoarele:

a. Prin Sentința penală nr. 101 din data de 16 iulie 2019 pronunțată de Judecătoria Sinaia, secția penală s-au hotărât următoarele:

În temeiul disp. art. 386 alin. (1) C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reținută în sarcina inculpatului A., din infracțiunea de tăinuire prev. de art. 270 C. pen., în infracțiunea de tăinuire prev. de art. 270 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 270 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire.

S-a constatat că prin Sentința penală nr. 217 din 25 martie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 București, modificată, în parte, prin Decizia penală nr. 1540 din 19 octombrie 2017 a Curții de Apel București, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prev. de art. 207 alin. (1), (2) și 3 C. pen.

În baza art. 96 alin. (4) C. pen. s-a revocat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentința penală nr. 217 din 25 martie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 București, urmând ca, în baza art. 43 alin. (1) C. pen., acesta să execute pedeapsa rezultată de 4 ani și 6 luni închisoare, în regim de detenție.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), d) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a alege, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei sau considerarea acesteia ca executată.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor anterior menționate, pe durata executării pedepsei.

S-a luat act că persoana vătămată SC B. SRL nu s-a constituit parte civilă în procesul penal și că bunurile aparținând părților civile C. și SC D. SRL, care au fost achiziționate de inculpatul A., au fost restituite de acesta la poliție, în cursul urmăririi penale.

S-a constatat că inculpatul a fost cercetat și judecat în stare de libertate.

În temeiul art. 272 raportat la art. 274 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata către stat a sumei de 900 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, sub aspectul împrejurărilor de interes pentru soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, în esență, că, în cursul lunii februarie 2017, inculpatul A. a cumpărat de la inculpatul E. toate bunurile sustrase anterior de către acesta din imobilul aparținând SC D. SRL și din locuința de serviciu a persoanei vătămate C., respectiv, două laptopuri marca x, un pix marca x, original, în cutie, un ceas de damă marca x și un ceas de damă marca x - ambele în cutia originală, două verighete din aur alb, ochelari de vedere F. și un inel de damă din aur alb, cunoscând proveniența acestora, faptă care întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii de tăinuire prev. de art. 270 C. pen.

Notând, însă, că infracțiunea dedusă judecății a fost comisă în cursul termenului de supraveghere pe durata căruia s-a suspendat executarea pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată anterior inculpatului prin sentința penală nr. 217 din 25 martie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 București, modificată, în parte, prin Decizia penală nr. 1540 din 19 octombrie 2017 a Curții de Apel București, instanța a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei imputate acestuia, reținând incidența în cauză a prevederilor art. 41 alin. (1) C. pen.

În contextul acestei încadrări juridice dată faptei, constatând dovedită existența faptei și a vinovăției inculpatului, instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, reținând, în cuprinsul sentinței, că la individualizarea pedepsei aplicate a avut în vedere "criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., cât și dispozițiile legale anterior menționate, cu majorarea limitelor speciale ale pedepsei cu jumătate (potrivit art. 43 alin. (5) C. pen.), respectiv împrejurările și modul de comitere a infracțiunii de tăinuire, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, faptul ca inculpatul este recidivist, că acesta a suferit o condamnare anterioară pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, fără ca aceasta să ducă la corijarea conduitei sale."

Notând și starea de recidivă postcondamnatorie în care a fost săvârșită fapta, instanța a dispus, în temeiul art. 96 alin. (4) C. pen., revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 217 din 25 martie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 București și, în temeiul art. 43 alin. (1) C. pen., adiționarea acesteia la pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultată de 4 ani și 6 luni de închisoare, în regim de detenție.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A..

b. Prin Decizia penală nr. 57 din 22 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 101 din 16 iulie 2019 pronunțată de Judecătoria Sinaia, dispunându-se obligarea recurentului la plata de cheltuieli judiciare către stat în sumă de 400 RON.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a notat, în esență, că dovezile dosarului se constituie în probe certe de vinovăție a inculpatului în săvârșirea infracțiunii de tăinuire prev. art. 270 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. și că pedeapsa aplicată acestuia în primă instanță a fost corect individualizată.

*****

Împotriva deciziei penale nr. 57 din 22 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs în casație inculpatul A..

În motivarea căii de atac, inculpatul A. a invocat cazurile de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 27 aprilie 2020, sub nr. x/2017.

Prin Referatul din 27 aprilie 2020, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 12 iunie 2020. Totodată, în temeiul art. 64 alin. (5) din Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, a constatat suspendată de drept judecata cauzei pe durata stării de urgență.

Ulterior, în condițiile încetării stării de urgență la data de 15 mai 2020, prin rezoluția din 29 mai 2020, judecătorul de filtru a dispus menținerea termenului din 12 iunie 2020 pentru verificarea admisibilității cererii de recurs în casație conform art. 440 C. proc. pen.

Prin încheierea din 12 iunie 2020, constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) C. proc. pen. și pe cele prev. de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., iar pe cele prev. de art. 437 și art. 438 C. proc. pen., numai în limitele criticilor vizând aplicarea simultană atât a prevederilor art. 43 alin. (1), cât și a art. 43 alin. (5) C. pen., invocate în sfera cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu, în limitele menționate, pentru argumentele expuse în cuprinsul acesteia.

În acest context, redând în continuare critica în raport de care s-a dispus soluția parțială de admitere în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., Înalta Curte constată că aceasta vizează pretinsa reținere și aplicare simultană, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei aplicate recurentului, atât a prevederilor art. 43 alin. (1), cât și a dispozițiilor art. 43 alin. (5) C. pen.

În concret, recurentul susține că, la individualizarea judiciară a pedepsei aplicată în primă instanță, menținută în apel, s-a reținut că ar fi comis fapta dedusă judecății atât în stare de recidivă postexecutorie, sens în care instanța de fond a făcut aplicarea art. 43 alin. (5) C. pen., majorând astfel limitele speciale ale pedepsei cu jumătate (între 1 an și 6 luni închisoare și 7 ani și 6 luni închisoare), cât și în stare de recidivă postcondamnatorie, sens în care a făcut aplicarea art. 43 alin. (1) C. pen., coroborat cu art. 96 alin. (4) C. pen.

Or, prin menținerea soluției dată de prima instanță, care a aplicat atât prevederile legale referitoare la starea de recidivă postexecutorie (neincidentă în cauză), cât și cele vizând recidiva postcondamnatorie (aplicabilă în cauză), instanța de control judiciar a agravat, de fapt, situația juridică a inculpatului, recidiva postexecutorie fiind calificată drept o stare de agravare a pedepsei.

La termenul fixat pentru dezbaterea recursului în casație pe fond, 24 iulie 2020, Înalta Curte a primit concluziile apărătorului recurentului inculpat și ale procurorului asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

****

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cauza de față, recurentul-inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Delimitând sfera de aplicabilitate a acestui caz de recurs în casație, instanța supremă a stabilit că el este incident numai în situația în care pedeapsa stabilită de instanța de apel, prin raportare la toate normele de drept penal substanțial relevante pentru tratamentul sancționator, este nelegală.

Altfel spus, prin intermediul acestui caz de casare pot fi cenzurate erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar și a măsurilor educative, fie prin aplicarea unei sancțiuni neprevăzute de lege, fie prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancționator.

În aceste coordonate, evaluând critica inculpatului A. în raport de care s-a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație, Înalta Curte reține următoarele:

Prin Sentința penală nr. 101 din 16 iulie 2019 pronunțată de Judecătoria Sinaia, menținută prin decizia ce face obiectul prezentului recurs în casație, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire prev. de art. 270 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., instanța reținând că inculpatul a comis fapta în stare de recidivă postcondamnatorie, respectiv, în cursul termenului de supraveghere pe durata căruia s-a suspendat executarea pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată acestuia prin Sentința penală nr. 217 din 25 martie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 București, modificată, în parte, și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1540 din 19 octombrie 2016 a Curții de Apel București.

Se impune a se preciza că indicarea, atât în considerentele, cât și în dispozitivul hotărârii de condamnare, a datei de 19 octombrie 2017, ca dată a pronunțării deciziei anterior menționate, este, în mod evident, rezultatul unei erori materiale, în condițiile în care din mențiunile efectuate de Biroul Executări Penale al Judecătoriei Sectorului 1 București (existente la dosar Judecătoria Sinaia), rezultă că Sentința penală nr. 217 din 25 martie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 București a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 1540 din 19 octombrie 2016 a Curții de Apel București.

Urmare reținerii stării de recidivă postcondamnatorie, în temeiul art. 96 alin. (4) C. pen., instanța a dispus revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentința anterior menționată, iar, în temeiul art. 43 alin. (1) C. pen., adiționarea acesteia la pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultată de 4 ani și 6 luni de închisoare, în regim de detenție.

Recurentul inculpat A. susține că această pedeapsă se află în afara limitelor legale întrucât cuantumul ei este rezultatul aplicării simultane atât a dispozițiilor art. 43 alin. (5) C. pen., potrivit cărora, în cazul săvârșirii infracțiunii în stare de recidivă postexecutorie, limitele speciale ale pedepsei prevăzută de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate, cât și a dispozițiilor art. 43 alin. (1) C. pen., potrivit cărora pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă postcondamnatorie se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.

Altfel spus, recurentul susține că, deși instanța de fond a reținut săvârșirea infracțiunii de tăinuire în stare de recidivă postcondamnatorie, a aplicat o pedeapsă în limitele prevăzute de lege pentru comiterea faptei în stare de recidivă postexecutorie, în condițiile art. 43 alin. (5) C. pen., după care a făcut și aplicarea dispozițiilor art. 43 alin. (1) C. pen., incidente în cazul recidivei postcondamnatorii.

Argumentele invocate în acest sens se grefează, pe de o parte, pe mențiunea singulară existentă în considerentele hotărârii de condamnare, privind luarea în considerare, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, a "dispozițiilor legale anterior menționate, cu majorarea limitelor speciale ale pedepsei cu jumătate (potrivit art. 43 alin. (5) C. pen.)". Pe de altă parte, ele se întemeiază pe supoziția recurentului că instanța de fond a aplicat o pedeapsă orientată spre minimul special prevăzut de lege, dovedită, în opinia apărării, prin stabilirea acesteia la nivelul pedepsei egale cu minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea de tăinuire, majorat conform art. 43 alin. (5) C. pen.

Susținerile recurentului inculpat A. sunt lipsite de suport factual, întrucât din cuprinsul hotărârii de condamnare, menținută prin decizia atacată în prezenta procedură, rezultă cu claritate faptul că instanța a reținut că inculpatul A. a săvârșit infracțiunea de tăinuire în stare de recidivă postcondamnatorie, sens în care, pe de o parte, a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei prin reținerea disp. art. 41 alin. (1) C. pen., iar pe de altă parte, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 43 alin. (1) raportat la art. 96 alin. (4) C. pen.

În acest context, este evident că invocarea izolată a dispozițiilor art. 43 alin. (5) C. pen. în considerentele hotărârii de condamnare constituie o simplă eroare materială, fără efect în planul individualizării legale a pedepsei aplicate recurentului.

În acest sens, se impune a se constata că din cuprinsul hotărârii de condamnare nu rezultă vreun element care să susțină ideea avansată de recurent, în sensul că instanța de fond s-ar fi orientat spre limita minimă prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită de acesta. Dimpotrivă, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, instanța a avut în vedere împrejurările și modul de comitere a infracțiunii de tăinuire, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, dar și împrejurarea că inculpatul este recidivist, acesta suferind o condamnare anterioară pentru comiterea infracțiunii de șantaj, fără ca aceasta să conducă la corijarea conduitei sale.

Ca urmare, pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare (căreia i-a fost adiționată, în condițiile art. 43 alin. (1) C. pen., pedeapsa anterioară de 3 ani închisoare) stabilită în sarcina recurentului este rezultatul aplicării acesteia în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea prev. de 270 C. pen. (cuprinse între 1-5 ani închisoare), în condițiile reținerii cauzei de agravare a recidivei, iar nu rezultatul aplicării unei pedepse egale cu minimul special prevăzut de lege pentru aceeași infracțiune, majorat conform art. 43 alin. (5) C. pen.

În consecință, susținerile recurentului inculpat A. privind aplicarea simultană atât a prevederilor art. 43 alin. (1), cât și a art. 43 alin. (5) C. pen. sunt, în mod evident, neîntemeiate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 57 din data de 22 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Ca urmare, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca, potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 157 RON, să fie suportat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 57 din data de 22 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 157 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 iulie 2020.

Procesat de GGC - LM