ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație, în baza lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 91/F din 12 mai 2016 Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în ceea ce îl privește pe inculpatul A., a dispus următoarele:

În baza art. 386 din C. proc. pen. a admis, în parte, cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. din infracțiunea de șantaj prev. de art. 194 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 13

1

din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea de șantaj în formă continuată prev. de art. 194 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 13

1

din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

A respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție cu privire la reținerea în sarcina inculpatului a dispozițiilor art. 75 lit. a) din C. pen. din 1969.

În baza art. 194 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 13

1

din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 74 lit. a) - art. 76 lit. b) din C. pen. din 1969 a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj în formă continuată.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969 a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a ocupa funcția de administrator, director sau cenzor în cadrul unei societăți comerciale) din C. pen. din 1969.

În baza art. 65 din C. pen. din 1969 a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a ocupa funcția de administrator, director sau cenzor în cadrul unei societăți comerciale) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 88 din C. pen. din 1969 a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive a inculpatului, de la 30.05.2013 la 06.06.2013.

Pe latură civilă, a luat act că persoana vătămată B. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 274 alin. (2) din C. pen. a obligat pe inculpatul A. la plata sumei de 24.000 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva sentinței penale mai sus arătate au declarat apel, printre alții, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 236/A din 28 iunie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis, printre altele, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, de inculpatul A. și de partea vătămată B. împotriva sentinței penale nr. 91/F din 12 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală în dosar nr. x A desființat sentința apelată, în totalitate, și în rejudecare a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, pentru infracțiunile de șantaj prev. de art. 194 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 13

1

din Legea nr. 78/2000 și complicitate la șantaj prev. de art. 26 din C. pen. din 1969 rap. la art. 194 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 13

1

din Legea nr. 78/2000, în sensul reținerii formei continuate prev. de art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, privind, printre alții, pe inculpatul A..

A respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție în sensul reținerii circumstanței agravante prevăzute de art. 75 lit. a) din C. pen. din 1969, printre alții, în sarcina inculpatului A..

Înalta Curte, prin decizia arătată a dispus următoarele:

În baza art. 194 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 13

1

din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 74 lit. a) - art. 76 lit. b) din C. pen. din 1969 l-a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 4 (patru) ani și 6 (șase) închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969 a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a ocupa funcția de administrator, director sau cenzor în cadrul unei societăți comerciale) din C. pen. din 1969.

În baza art. 65 din C. pen. din 1969 a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a ocupa funcția de administrator, director sau cenzor în cadrul unei societăți comerciale) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 88 din C. pen. din 1969 a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive de la 30.05.2013 la 06.06.2013.

Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, de inculpatul A. și de partea vătămată B. au fost reținute în sarcina statului.

În ceea ce privește situația de fapt, în esență, instanța de apel a reținut că, în perioada 16.04.2013-30.05.2013, inculpatul A., director general al S.C. C. S.A., a exercitat acte de amenințare asupra persoanei vătămate B., administrator al S.C. D. S.A., constând în dezvăluirea prin intermediul entităților media deținute de societatea pe care o conducea a unei presupuse fapte de corupție comisă de persoana vătămată, în scopul de a obține încheierea între cele două societăți a unui contract de retransmisie a posturilor TV aparținând S.C. C. S.A. la prețul dorit de inculpat.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat prezentul recurs în casație inculpatul A..

În motivarea cererii, inculpatul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 din C. proc. pen.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a arătat că rezultă din dispozițiile art. 194 alin. (1) și (2) din C. pen. 1969, elementul material din structura laturii obiective a infracțiunii de șantaj constă într-o acțiune de constrângere care se realizează doar prin amenințare cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, cu consecințe compromițătoare asupra persoanei amenințate, a soțului sau unei rude apropiate acesteia, generând efectiv o stare de temere victimei și având drept scop o anumită comportare din partea victimei, respectiv aceasta să dea, să facă, să nu facă ori să sufere ceva, conduită de pe urma căreia făptuitorul sau altă persoană să obțină un folos injust. În motivele scrise, recurentul a precizat că în considerentele deciziei recurate nu se indică niciun element de fapt care ar putea contura elementul material al infracțiunii de șantaj, reținându-se că "în perioada 16.04.2013 - 30.05.2013, după obținerea contractului de asociere în participațiune și a actelor adiționale, inculpatul A. a exercitat presiuni asupra persoanei vătămate B., unul dintre administratorii și acționarii S.C. D. S.A., în scopul de a obține încheierea unui contract de redifuzare prin satelit (în sistem DTH) a posturilor de televiziune aparținând S.C. C. S.A. în condițiile dorite de inculpat (la prețul de 0,6 euro/abonat/lunar, scăzut ulterior de inculpat la 0,4 euro/abonat lunar). Presiunile asupra persoanei vătămate au constat în amenințarea cu declanșarea unui scandal mediatic, însoțit și de sesizarea organelor judiciare cu privire la contractul de asociere în participațiune încheiat între S.C. E. S.R.L. și S.C. D. S.A., care urma a fi prezentat ca o operațiune care ascundea săvârșirea unor infracțiuni de dare - luare de mită".

S-a susținut că, din starea de fapt descrisă de instanța de apel, nu reiese niciun act de amenințare prin care să se realizeze constrângerea impusă de norma de incriminare.

a) Cu privire la exercitarea directă a amenințării pe parcursul întâlnirilor cu persoana vătămată, a făcut următoarele precizări:

- întâlnirea din data de 16.04.2013:

Instanța de apel reține că prima întâlnire dintre inculpat și B. "a avut loc la data de 16.04.2013, în București, F., la inițiativa inculpatului, care obținuse numărul de telefon al persoanei vătămate de la numitul G.", redându-se în continuare conținutul plângerii penale formulate de persoana vătămată în data de 19.04.2013, urmate de susținerile din cuprinsul declarației date în fața instanței de apel vis - a - vis de întâlnirea respectiv.

Simpla invocare a conținutului acestor mijloace de probă nu poate echivala cu o descriere a modalității în care inculpatul a exercitat acte de amenințare asupra lui B. cu prilejul întâlnirii din data de 16.04.2013, cu atât mai mult cu cât susținerile cuprinse în cele două declarații, al căror conținut este preluat în motivarea deciziei recurate, sunt diametral opuse.

Din considerentele instanței de apel nu rezultă că obiectul discuției purtate cu acea ocazie a fost altul decât verificarea caracterului real al documentelor privind relația comercială dintre D. S.A. și E. S.R.L. ce ajunseseră în posesia inculpatului, ca demers premergător unei anchete jurnalistice, demers ce nu poate fi calificat drept amenințare, de vreme ce consecințele pe care le-ar fi atras confirmarea informațiilor pe care le deținea ar fi avut un caracter just, legitim, în conformitate cu dispozițiile art. 31 din Decizia nr. 220 din 24 februarie 2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora:

"sunt considerate a fi de interes public justificat orice probleme, fapte sau evenimente care influențează societatea sau o comunitate, în special cu privire la: a) prevenirea sau probarea săvârșirii unei fapte cu incidență penală".

În legătură decizia inculpatului de a efectua personal investigația jurnalistică referitoare la aspectele ce rezultau din contractul de asociere și actele adiționale încheiate între S.C. D. S.A. și S.C. E. S.R.L., instanța de apel a reținut că "acesta nu era angajat ca jurnalist în cadrul C., ci era directorul general al companiei, nu realizase în trecut nicio emisiune TV și nu scrisese niciodată vreun articol de presă", considerente apreciate a nu fi conforme cu Recomandarea nr. R (2000) 7 din data de 08.03.2000 al Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, prin care se arată că noțiunea de "jurnalist" desemnează orice persoană fizică sau juridică ce practică cu titlu regulat sau profesional colectarea și difuzarea de informații publicului prin intermediul oricărui mijloc de comunicare în masă.

- întâlnirea din data de 19.04.2013:

Instanța de apel nu a realizat o descriere a actelor de constrângere exercitate asupra lui B. la această întâlnire, rezumându-se la a reda declarația inculpatului din faza cercetării judecătorești în apel, în care inculpatul a evidențiat inexistența oricărei legături de interdependență între discuțiile având ca obiect contractul de asociere în participațiune (care s-ar circumscrie, în viziunea primei instanțe, ideii de amenințare) și cele privind relațiile comerciale dintre D. S.A. și C. S.A. (care ar viza conduita scop din structura infracțiunii de șantaj).

Sub aspectul acestei întâlniri, s-a apreciat că nu se invocă niciun element de fapt care să satisfacă exigențele normei de incriminare. Deși inexistența unei motivări a instanței de apel nu constituie un motiv autonom de casare, a solicitat a se constata faptul că instanța de control judiciar nu a descris în niciun fel starea de fapt aferentă întâlnirii din data de 19.04.2013, făcând imposibilă crearea unei corespondențe între acest act material și conținutul normei de incriminare.

- întâlnirea din data de 22.04.2013:

În decizia recurată se reține, referitor la această întâlnire dintre inculpat și B., că "discuțiile dintre aceștia au vizat următoarele subiecte:

a) contractul dintre D. și S.C. E. și semnificația acestuia;

b) contractul de distribuție prin satelit a posturilor aparținând C.;

c) reproșuri din partea lui B. în sensul că, după ultima întâlnire cu inculpatul, în mass-media au apărut știri negative la adresa D., iar în spatele acestora s-ar afla A., aspect negat vehement de acesta din urmă;

d) solicitări ale persoanei vătămate de obținere a unor garanții în sensul că nu va fi denigrată.

Abordarea acestor subiecte nu reflectă nicidecum că prin conduita sa, inculpatul ar fi dat de înțeles persoanei vătămate că e pasibilă de a suporta vreun "rău", astfel încât să îl determine pe acesta să acționeze altfel decât conform voinței sale.

S-a reținut că "În ce privește subiectul contractului de retransmisie dintre D. și C., acesta a fost legat aproape în permanență de cel al contractului dintre D. și S.C. E. și de garanțiile cerute de B. în sensul că nu va fi denigrat de instituțiile mass-media controlate de inculpat", însă, în mod paradoxal, la aceeași pagină din decizie se menționează în mod expres ca "la momentul când persoana vătămată vorbește despre «contractul ăla pe care trebuie să-l facem între noi și d-voastră (...) ăsta cu difuzarea...» inculpatul neagă inițial legătura dintre acest contract și problema contractului dintre D. și S.C. E. («Nu, nu! Astea-s două probleme fundamental diferite», pentru ca apoi să îi spună persoanei vătămate «Asta-i una, noi mai avem în discuție contractul de distribuție»".

Astfel, chiar instanța de apel recunoaște, implicit, inexistența unei legături de interdependență între discuțiile având ca obiect contractul de asociere în participațiune și cele privind relațiile comerciale dintre D. S.A. și C. S.A., din starea de fapt descrisă în decizie rezultând faptul că inculpatul nu a încercat să facă o conexiune între ancheta jurnalistică ce viza contractul încheiat între D. și S.C. E. S.R.L. și încheierea unui nou contract de retransmisie între S.C. C. S.A. și D. și că B. a fost cel care a adus în discuție raporturile comerciale dintre societatea al cărei angajat era și societatea a cărei director general era inculpatul.

Instanța de apel mai reține că "inculpatul nu a părut surprins de subiectul abordat de persoana vătămată și a început să îi prezinte acestuia un istoric al negocierilor cu D. privind încheierea contractului de distribuție prin satelit". Se remarcă faptul că instanța de apel menționează în mod expres că B. este cel care a abordat subiectul privind contractul de retransmisie. Mai mult decât atât, cu câteva pagini înainte, în cuprinsul aceleiași decizii, în abordarea întâlnirii din data de 19.04.2013, sunt redate în mod exclusiv pasaje din declarația inculpatului în care acesta a arătat că și cu acea ocazie B. a făcut trimitere la contextul relațiilor comerciale dintre D. S.A. și C. S.A.. Este evident, astfel, că inculpatul nu avea cum să fiu surprins de faptul că persoana vătămată a inițiat din nou o astfel de discuție.

Totodată, în decizia atacată se reține că la întâlnirea din data de 22.04.2013, "inculpatul și-a exprimat dorința de a rezolva toate litigiile și conflictele dintre D. și C. (...) inculpatul i-a arătat în repetate rânduri că avocații părților se vor întâlni și vor încheia o convenție care va oferi protecție atât entităților pe care le reprezintă, cât și persoanelor fizice aflate la conducerea acestora (...) inculpatul a subliniat din nou că prin convenția respectivă se va stinge «tot, tot, tot» ". Or, aceste considerente nu cuprind niciun element de fapt care să contureze o constrângere exercitată de inculpat asupra lui B., în sensul normei de incriminare incidente, cu atât mai mult cu cât ea reflectă strict preocuparea față de cadrul conflictual în care s-au desfășurat raporturile comerciale dintre D. S.A. și C. S.A. până la acel moment:

"ajungerea la o înțelegere privind toate litigiile existente între cele două companii ar fi extrem de benefică, deoarece nu este bine să existe «o stare conflictuală»".

Instanța de apel mai reține că "inculpatul nu a urmărit în niciun caz realizarea procedurilor premergătoare unei investigații jurnalistice, adică verificarea realității contractului dintre D. și S.C. E., deoarece în acest caz discuția cu B. ar fi trebuit să se încheie după scurt timp, când persoana vătămată confirmase că respectivul contract există în realitate. De asemenea, dacă susținerile inculpatului cu privire la scopul întâlnirii ar fi reale, era lipsit de sens ca acesta să îi solicite lui B. să îl contacteze a doua zi, pentru a-i comunica poziția sa cu privire la oferta referitoare la încheierea unui contract de retransmisie".

Simpla dezvoltare a subiectului privind relațiile comerciale dintre societățile pe care le reprezenta inculpatul, după epuizarea celui privind contractul de asociere în participațiune, nu constituie un element de fapt care să sugereze ideea de constrângere, de vreme ce potrivit celorlalte considerente ale instanței de apel invocate mai sus, persoana vătămată a fost cea care a inițiat cel de-al doilea subiect, iar potrivit acelorași considerente, inculpatul și-a manifestat interesul pentru soluționarea pe cale legală a diferendelor existente, arătându-se deschis unor negocieri ulterioare.

- întâlnirea din data de 26.04.2013:

Referitor la această întâlnire ce a avut loc la biroul inculpatului, instanța de apel reține că "Pe parcursul discuției, persoana vătămată îi adresează rugăminți inculpatului de a nu-l defăima, subliniind faptul că «munca sa de 20 de ani» este în joc" și că eu am susținut că nu știu nimic despre scrisoarea primită de acesta, fiind vorba de o investigație jurnalistică demarată de o altă instituție de presă decât cea pe care o conduceam, afirmații urmate de o serie de aprecieri de natură subiectivă efectuate de inculpat pe baza conținutului scrisorii, conținut ce mi-a fost adus la cunoștință cu acea ocazie de B." și că "Nu trebuie pierdută din vedere împrejurarea că în cursul acestei discuții, inculpatul a subliniat în mod repetat că persoana vătămată se află într-o situație dificilă datorită semnării contractului cu S.C. E. S.R.L., expunându-i inclusiv posibilitatea ca ziariștii de la H. să sesizeze instituții ale statului cu privire la acest contract".

După cum reiese din starea de fapt descrisă în decizia atacată, inculpatul nu a făcut aceste afirmații după ce, în prealabil, B. i-a prezentat conținutul scrisorii pe care o primise din partea Jurnalului Național, scrisoare a cărei existență nu o cunoștea până la întâlnirea din data de 26.04.2013.

Se mai face trimitere la discuția telefonică purtată de inculpat cu condamnata I. în care i-a spus că a avut o întâlnire cu "cineva" care "era foarte, foarte speriat că primise o adresă", fără ca instanța de apel să evidențieze o paralelă concretă între persoana la care făceam referire în această convorbire și B..

- întâlnirea din data de 14.05.2013:

În decizia recurată s-a reținut că "inculpatul A. a adoptat o atitudine tranșantă, solicitându-i persoanei vătămate să îi comunice un răspuns concret", fiind discutate aspecte de natură comercială privind relațiile dintre D. S.A. și C. S.A., instanța de apel concluzionând că "această întâlnire dintre inculpat și persoana vătămată nu mai lasă loc niciunei îndoieli cu privire la scopurile urmărite de A.. Rezultă, practic, cu evidență, din cuprinsul întregii discuții că inculpatul nu este interesat decât de încheierea contractului de retransmisie la prețul dorit de el (4 milioane de euro/an) și în acest scop exercită presiuni directe asupra persoanei vătămate, pretinzând că investigația jurnalistică ar fi terminată și că numitul G., persoana căreia D. i-ar fi dat presupusa mită, s-ar afla într-o stare de panică, fiind gata «să sară de pe clădire»".

Cu toate acestea, chiar din considerentele instanței de apel reiese că și de această dată a fost vorba de două subiecte distincte, subiectul principal vizat cu acea ocazie fiind problema contractului de distribuție dintre C. S.A. și D. S.A., în legătură cu care au fost exprimate puncte de vedere de către fiecare dintre părți cu privire la prețul unui astfel de contract. Instanța de apel menționează în mod expres că B. a fost cel care a încercat să aducă în discuție, din nou, investigația jurnalistică:

"când persoana vătămată a reluat reproșurile privind presiunile exterioare îndreptate împotriva sa (...), referindu-se tot la spotul difuzat pe posturile TV controlate de inculpat, acesta din urmă i-a răspuns că «N-a apărut. Încă n-a apărut nimic. (...) Nu sunt nume, nu sunt persoane, nu-i nimic încă. (...)»".

- întâlnirea din data de 16.05.2013:

Aspectele de fapt invocate de instanța de apel în această privință exclud ideea de amenințare. Se reține că "persoana vătămată a încercat inițial să testeze determinarea inculpatului în a merge mai departe cu acțiunile îndreptate împotriva sa (...) După alte lamentări ale persoanei vătămate privind efectele negative pe care apariția în spațiul public a acuzației privind mita dată lui G. le-ar avea asupra sa, reprimate rapid de inculpat (...), acesta din urmă a decis să treacă la subiectul principal - «cred că noi ne-am hotărât să ne vedem astăzi să discutăm altceva!» ".

Reiese în mod clar că subiectul acestei întâlniri ar fi trebuit să fie negocierea contractului de retransmisie dintre D. S.A. și C. S.A., celălalt subiect, privind ancheta jurnalistică, fiind din punctul de vedere al inculpatului la acel moment, epuizat, drept pentru care a și "reprimat rapid" încercarea persoanei vătămate de a reveni asupra acestuia. Ca și cu celelalte ocazii, B. încearcă să își atribuie postura de victimă și să devieze de la o discuție cu caracter instituțional, axată pe societățile pe care le reprezentau, spre una concentrată pe persoana sa și ipoteticele repercusiuni ale unui comportament contrar celui pe care l-ar fi pretins inculpatul.

- întâlnirea din data de 21.05.2013:

Referitor la această întâlnire, se rețin următoarele:

"Cu această ocazie, inculpatul, răspunzând unei întrebări a lui B., i-a spus acestuia că materialele despre care a vorbit sunt cele mai importante documente cu caracter compromițător pe care le deține și a refuzat propunerea unei întâlniri între J. și K.. De asemenea, auzind că acționarul majoritar al D. nu dorea încheierea contractului de retransmisie în condițiile oferite, a interupt întâlnirea (...) " .

Nici aceste considerente nu descriu niciun context amenințător, de vreme ce instanța de apel acceptă faptul că discuțiile privind relația D. S.A. - E. S.R.L. au fost inițiate de B. și de îndată ce acesta a primit un răspuns categoric cu privire la subiectul pentru care se întâlniseră cu acea ocazie, a încheiat întâlnirea.

Ca aspect comun tuturor actelor materiale din structura modalității directe de săvârșire a faptei reținute de instanța de apel, a apreciat că nu poate fi vorba de o constrângere, în condițiile în care din starea de fapt reținută în decizia atacată rezultă că B. a acționat ca agent provocator.

Din motivarea deciziei rezultă că la debutul colaborării dintre B. și organele de urmărire penală în ceea ce îl privește pe inculpat nu a existat o rezoluție infracțională privind șantajul reproșat.

În raport de acest aspect, a făcut trimitere la Hotărârea din data de 14 februarie 2017 pronunțată în cauza Pătrașcu c. României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanța motivelor care au stat la baza deciziei de inițiere a măsurii speciale, comportamentul agenților statului precum și modul de examinare a cauzei în judecată.

Or, chiar potrivit stării de fapt reținută de instanța de apel, la debutul colaborării dintre numitul B. și organele de urmărire penală nu existau probe concrete și obiective care să arate că au fost efectuați primii pași în vederea comiterii actelor componente ale infracțiunii reproșate și tocmai de aceea s-a încercat, începând cu data de 19.04.2013, implantarea acesteia prin intermediul agentului provocator printr-o serie de acte de corupere intelective și volitive.

În considerentele hotărârii Curții europene la care a făcut trimitere, prin care s-a constatat încălcarea art. 6§1 din Convenție, s-a reiterat că provocarea în comiterea unei infracțiuni are loc atunci când agenții statului nu au un comportament pasiv, ci incită la comiterea unei infracțiuni o persoană care altfel nu ar fi comis-o.

Anterior, prin Hotărârea din data de 2 decembrie 2014 pronunțată în cauza Taraneks c. Letonia, Curtea arătase că provocarea de către poliție are loc atunci când ofițerii implicați - fie membrii ai forțelor de ordine, fie persoane care acționează în baza ordinului acestora, nu se limitează la a investiga activitatea infracțională într-un mod în principal pasiv, ci exercită o anumită influență asupra subiectului, astfel încât să îl incite la săvârșirea unei infracțiuni care altfel nu ar fi fost săvârșită, cu scopul de a face posibilă stabilirea infracțiunii, de a oferi probe și de a începe urmărirea penală.

Or, în situația de față, operațiunea sub acoperire nu a fost executată într-o manieră pasivă, conform exigențelor ce reies din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în această privință. Comportamentul reprezentanților Ministerului Public în prezenta cauză a fost, totodată, unul vădit contrar viziunii Curții, care în hotărârea din data de 02.10.2012 în cauza Veselov și alții c. Rusiei (§ 92) a statuat faptul că orice operațiune sub acoperire trebuie să îndeplinească exigența ca investigația să fie condusă într-o manieră esențial pasivă, aspect ce exclude, în concret, orice comportament care ar putea fi interpretat drept presiune asupra pretinsului autor în vederea comiterii unei infracțiuni, cum ar fi, printre altele, inițiativa în contactarea acestuia, reînnoirea ofertei, în ciuda refuzului inițial al acestuia, solicitări insistente (aspecte expuse anterior și în hotărârile din cauzele Ramanauskas c. Lituaniei din data de 05.02.2008 în §67, respectiv Vanyan c. Rusiei din data de 15.12.2005 în § 37).

După cum rezultă din starea de fapt conturată de instanța de apel, B. este cel care, cu ocazia fiecărei întâlniri, deturnează cursul conversației înspre persoana, munca, familia și demnitatea sa, elemente ce ar putea contura o infracțiune de șantaj, cu toate că prin răspunsurile sale inculpatul îi arăta că nu se referă la persoana sau familia sa și că nu înțelege care este motivul pentru care acestea sunt aduse în discuție.

Astfel, instanța de apel reține, cu privire la întâlnirea din data de 22.04.2013, "reproșuri din partea lui B. în sensul că după ultima întâlnire cu inculpatul, în mass-media au apărut știri negative la adresa D., iar în spatele acestora s-ar afla A." și "solicitări ale persoanei vătămate de obținere a unor garanții în sensul că nu va fi denigrată", referitor la întâlnirea din data de 26.04.2013 că "pe parcursul discuției, persoana vătămată îi adresează rugăminți repetate inculpatului de a nu-l defăima, subliniind faptul că «munca sa de 20 de ani» este în joc și arătând că, după ce va reveni din concediul de Paști, în data de 08.05.2013, îl va contacta din nou pe inculpat pentru a discuta", cu privire la întâlnirea din data de 16.05.2013 că "persoana vătămată a încercat inițial să testeze determinarea inculpatului în a merge mai departe cu acțiunile îndreptate împotriva sa".

A menționat că activitatea lui B. a fost în permanență dirijată de procurori care, începând cu data de 19.04.2013, l-au utilizat pe acesta drept agent provocator, încercând prin intermediul său să îi implanteze rezoluția infracțională printr-o serie de acte repetate de corupere intelective și volitive, care nu au avut însă succesul dorit, întrucât inculpatul a menținut în permanență o delimitare evidentă între cele două subiecte în discuție, motiv pentru care nu se poate reține existența vreunei constrângeri exercitate asupra acestuia.

b) Cu privire la transmiterea scrisorilor din partea publicației H., a susținut că în decizia atacată se reține că în data de 23.04.2013, "inculpatul i-a dat martorei L., directorul Departamentului Juridic al C., contractul dintre D. și S.C. E. și actele adiționale, solicitându-i un punct de vedere cu privire la aceste documente", reținându-se că a decis să fie transmise din partea publicației H. scrisori către K., B., M., G. și administratorul S.C. E. S.R.L. prin care să se solicite puncte de vedere privind contractul menționat. S-a considerat că trimiterea acestor scrisori "reprezenta o altă cale de a exercita presiuni asupra numitului B., ca urmare a răspunsului negativ dat de acesta ofertei făcute de A.".

Cu toate acestea, la pag. 69 din decizie fusese descrisă situația entităților persoane juridice din cauză aferentă anului 2013, potrivit relațiilor comunicate de Oficiul Național al Registrului Comerțului:

"S.C. C. (...) persoana împuternicită sa administreze societatea era inculpatul A., în calitate de director general.

Deținea următoarele posturi: N., O., P. și Q..

SC R. S.R.L. (...) funcția de administrator era deținută de inculpatul S..

Deținea următoarele publicații: H., T. și U.. (...) ".

Din aceste considerente potrivit cărora H., ca emitent al scrisorii în cauză, aparține de R. S.R.L., entitate independentă de cea a cărei director general era inculpatul, respectiv S.C. C. S.A., nu rezultă altceva decât că acesta nu ar fi putut avea vreun control asupra înscrisurilor emise de H..

Până la momentul întâlnirii avute cu B. în data de 26.04.2013 inculpatul nu a cunoscut existența vreunei investigații jurnalistice proprie unei alte entități media din cadrul grupului V. decât cea pe care o conducea, persoana vătămată fiind cea care i-a adus la cunoștință existența și conținutul scrisorii respective, cu ocazia întâlnirii din data de 26.04.2013, aspect ce rezultă chiar din starea de fapt reținută de prima instanță:

"Pe parcursul discuției inculpatul a pretins că nu știe nimic despre scrisoarea primită de persoana vătămată, cerând chiar să i-o citească și i-a precizat lui B. că este vorba despre o altă investigație demarată de altă instituție de presă, H., cu care el nu are legătură ".

c) Cu privire la difuzarea teaser-ului în perioada 09.05.2013 -30.05.2013, a menționat că instanța de apel reține că "la data de 08.05.2013, persoana vătămată nu și-a respectat promisiunea făcută la întâlnirea din data de 26.04.2013 de a lua legătura cu inculpatul A., astfel că acesta din urmă și-a reluat presiunile asupra acesteia. Astfel, la data de 08.05.2013, inculpatul a solicitat martorei W., director de marketing în cadrul S.C. C. S.A., să realizeze un teaser/promo cu titlul «Mită în fotbal! 3.500.000 euro de la Oradea via București! în curând anchetă jurnalistică.»", teaser-ul fiind difuzat de posturile TV aparținând C. și de X. de 401 ori în perioada 09.05.2013 -30.05.2013.

În decizia atacată nu se descrie însă, în ce a constat, în concret, constrângerea exercitată asupra lui B., difuzarea teaser-ului menționat conform unei proceduri standard, în limita spațiului disponibil, înscriindu-se în limitele uneia din cele mai importante componente ale libertății de exprimare, și anume libertatea presei, care a fost exercitată cu buna credință într-o chestiune ce prezintă un caracter de interes general (un contract ce are potențialul de a masca o infracțiune de corupție) în conformitate cu dispozițiile art. 31 din Decizia nr. 220 din 24.02.2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual cu modificările și completările ulterioare.

Mai mult decât atât, din considerentele instanței de apel nu rezultă că spotul difuzat (ca instrument specific stadiului de prelansare) viza o persoană anume, ci că era adresat publicului, urmărindu-se captarea curiozității și interesului unui număr cât mai mare de telespectatori înaintea difuzării emisiei printr-un mesaj scurt, de impact, care să aducă la cunoștința publicului obiectul viitoarei emisiuni.

1.2. A mai arătat că, din starea de fapt descrisă în decizia recurată rezultă, că nu se poate vorbi de o "dare în vileag". Instanța de apel face referire la "verificările Gărzii Financiare privind modul de înregistrare în contabilitate a contractului de asociere în participațiune" efectuate în februarie 2013 verificări despre care B. avea cunoștință. A precizat că, începând cu momentul efectuării respectivelor verificări, documentele în legătură cu care inculpatul demarase ancheta jurnalistică se aflau în posesia organelor de constatare, astfel că nu mai avea nicio importanță dacă documentele respective ar fi fost aduse la cunoștința publicului.

Așadar, odată ajuns în posesia organelor de constatare în data de 04.02.2017, contractul de participațiune și celelalte documente încheiate între S.C. D. S.A. și S.C. E. S.R.L. nu mai aveau caracterul ocult necesar pentru a se putea vorbi despre o eventuală "dare în vileag" ca efect al anchetei jurnalistice demarate de inculpat.

Or, în situația de față împrejurările pe care inculpatul fi amenințat să le divulge fuseseră încă din data de 04.02.2017 aduse la cunoștința altor persoane, astfel că era de la sine înțeleasă iminența consecințelor negative pe care urma să le atragă după sine controlul încrucișat efectuat de Garda Financiară în data de 04.02.2017.

Mai mult decât atât, conform legislației audiovizuale, mai exact art. 1 alin. (1) din Codul de reglementare audiovizuală, începând cu data de 09.05.2013, demersul jurnalistic era public, prin urmare, ulterior acestei date, nu se mai poate vorbi despre o "dare în vileag", ca și componentă a răului cu privire la care ar fi amenințată pretinsa victimă.

1.3. Din starea de fapt reținută de prima instanță nu rezultă starea de temere a persoanei vătămate.

Inculpatul a apreciat că trebuie făcută distincția dintre amenințare, ca infracțiune de sine stătătoare și amenințarea ca mijloc de realizare a constrângerii din structura infracțiunii de șantaj, ceea ce diferențiază șantajul de amenințare fiind nu doar scopul special urmărit de făptuitor, ci și faptul că victimei i se cauzează o stare de temere care se menține un anumit interval de timp. În condițiile în care esența infracțiunii de șantaj constă în îngrădirea libertății morale a persoanei, nu se poate afirma existența unei constrângeri prin amenințare în absența unei atingeri efective adusă acestei valori sociale, atingere ce se materializează în starea de temere creată pretinsei victime.

În literatura de specialitate s-a subliniat în mod constant faptul că elementul constrângerii din structura infracțiunii de șantaj este condiționat de generarea efectivă a unei stări de temere. Rolul esențial al urmării imediate a fost subliniat și în practica judiciară, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală reținând, în considerentele Deciziei nr. 343 din 1 februarie 2011 (consultată în Buletinul Casației, nr. 11/2011, Ed. C.H. Beck, București), că urmarea imediată a infracțiunii de șantaj "este lezarea libertății psihice a părții vătămate, crearea unei stări de temere atât lui, cât și familiei sale". Același aspect a fost evidențiat și în Decizia nr. 377/2013 din 10 aprilie 2013:

"Urmarea imediată a infracțiunii de șantaj s-a produs, constând în lezarea libertății psihice a părților civile și crearea unei stări de temere pentru acestea." (www.scj.ro).

Totodată, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele Deciziei nr. 1495 din data de 10 mai 2012, a reținut că amenințarea, ca mijloc de realizare a constrângerii de natură psihică, "implică exercitarea de către făptuitor a unui act de natură să inducă victimei temerea că, în viitor, ea, soțul ei sau o rudă apropiată urmează să suporte un rău, constând în săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare, temere care o pune în situația de a nu mai avea resurse psihice necesare pentru a rezista constrângerii".

Așadar, este imperativă crearea efectivă a unei stări de temere care să înlăture în concret capacitatea de autodeterminare a persoanei.

După cum s-a subliniat în practica judiciară, "Infracțiunea de șantaj este o infracțiune comisivă ce presupune o restrângere a libertății psihice a persoanei și se consumă în momentul în care s-a produs acțiunea de constrângere a voinței victimei" (ICCJ, secția penală, Decizia nr. 964/2009, 17 martie 2009, consultată la www.scj.ro).

Așadar, pentru a afirma întrunirea elementului material al infracțiunii de șantaj nu este suficient să se constate îndeplinirea condițiilor specifice amenințării, ca infracțiune de sine stătătoare, ci trebuie să se producă limitarea efectivă a libertății psihice a victimei prin starea de temere creată, care ar pune-o în imposibilitatea de a mai acționa conform voinței proprii.

Or, din starea de fapt reținută de instanța de apel nu rezultă altceva decât că B. a simulat, pe parcursul întâlnirilor avute cu inculpatul, o stare de temere prin care să producă probe care să fundamenteze acuzația ce i se aduce.

Mai mult decât atât, actele ce i se reproșează începând cu data de 19.04.2013 nu pot fi calificate drept acte de constrângere, în condițiile în care ele sunt subsecvente momentului la care B. a început să colaboreze cu organele de urmărire penală. Or, acesta nu avea cum să resimtă frică asupra consecințelor nefavorabile ale pretinsului său refuz de a acționa în conformitate cu cererile inculpatului, de vreme ce organele statului coordonau și supravegheau fiecare întâlnire pe care acesta a avut-o cu inculpatul începând cu data de 19.04.2013, aspect reținut chiar de instanța de apel:

"Ulterior sesizării organelor de urmărire penală, în data de 19.04.2013, înainte de întâlnirea dintre inculpat și persoana vătămată, procurorul a dispus prin ordonanță autorizarea provizorie a înregistrării audio -video în mediul ambiental a discuțiilor dintre aceștia și interceptarea convorbirilor telefonice ale acestora".

1.4. Nu rezultă comportarea pretinsă victimei, ca scop al constrângerii.

Cu privire la ultimele două modalități de săvârșire a pretinsei presiuni (prin intermediul publicației H., respectiv prin intermediul teaser-ului difuzat pe posturile din cadrul C.), în motivarea instanței de apel nu se menționează nicio conduită pe care ar trebui să o adopte o potențială victimă a pretinsei infracțiuni de șantaj. În raport de acest aspect, este imposibil a se reține că unei persoane (nedeterminate) i-ar putea fi restrânsă libertatea de conștiință în măsura în care nu doar că nu i se impune și nici nu i se sugerează să se ralieze unui anumit comportament, dar nici măcar nu i se interzice adoptarea unei conduite anume.

Acest scop constând în comportarea pretinsă victimei nu poate fi unul implicit, ci trebuie specificat în mod expres, pentru a se putea afirma că victimei i-a fost înfrântă libertatea de a acționa conform voinței proprii.

În literatura de specialitate s-a apreciat că "acțiunea de constrângere trebuie efectuată în vederea obținerii unei anumite comportări din partea celui constrâns. Așadar, victima este pusă în alternativa sau să reziste constrângerii și să suporte eventual consecințele neconvenabile la care se găsește expusă prin această atitudine sau să consimtă la îndeplinirea a ceea ce pretinde făptuitorul prin acțiunea sa de constrângere" (V. Dongoroz, Explicații teoretice ale C. pen. român, Voi. III. Partea specială, Y., București, 1971, p. 325).

Or, de vreme ce din starea de fapt reținută de instanța de apel nu rezultă că persoana vătămată știa care este conduita pe care ar trebui să o adopte pentru a evita un rău virtual la care ar fi supusă în sens contrar, nu se poate reține că emiterea adresei sau difuzarea teaser-ului ar fi de natură să genereze o stare de temere.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., inculpatul a susținut că pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare este nelegală prin raportare la încadrarea juridică reținută în sarcina inculpatului în hotărârea definitivă.

În opinia inculpatului, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. nu poate fi restrâns la ipotezele în care s-a aplicat o altă pedeapsă decât cea prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, la cele în care pedeapsa stabilită și aplicată excede limitelor generale ale pedepsei sau limitelor speciale ale pedepsei prevăzute pentru infracțiunea săvârșită sau la cele în care deși au fost reținute circumstanțe atenuante sau agravante, pedeapsa stabilită și aplicată nu se încadrează în noile limite atrase ca urmare a reținerii acestor circumstanțe.

Nelegalitatea hotărârii trebuie cenzurată și remediată de instanța competentă să soluționeze recursul în casație și atunci când ea este atrasă de lipsa unei corespondențe între natura sau cuantumul pedepsei și încadrarea juridică a faptei pentru care s-a aplicat respectiva pedeapsă.

Deși prima instanță a reținut în sarcina inculpatului o cauză de agravare a infracțiunii, tratamentul sancționator pentru infracțiunea continuată fiind reglementat de dispozițiile art. 42 din C. pen. 1969, pedeapsa ce i-a fost aplicată a fost, în mod paradoxal, substanțial inferioară celei aplicate de instanța de apel, instanță care în rejudecare a înlăturat această cauză de agravare.

A apreciat că această majorare a pedepsei are un caracter vădit nelegal prin raportare la încadrarea juridică finală a faptei pentru care a fost condamnat, iar critica pe care o aduce deciziei instanței de apel nu poate fi privită ca vizând greșita individualizare a pedepsei în raport de prevederile art. 72 din C. pen. 1969, de vreme ce atât prima instanță, cât și instanța de apel au stabilit pedeapsa în același mod, și anume prin raportare la contribuția inculpatului concretă, având în vedere aceleași elemente de fapt. Schimbarea încadrării juridice dată faptei inculpatului, prin înlăturarea formei continuate ar fi trebuit să se reflecte în pedeapsa stabilită și aplicată.

Prin încheierea din data de 24 aprilie 2018, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 236/A din 28 iunie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, pronunțată în dosarul nr. x, dispunându-se trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casație.

Examinând decizia penală recurată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că recursul în casație este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Inculpatul și-a întemeiat recursul în casație pe un prim caz de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare, astfel cum a fost reținută de instanța de fond și de instanța de apel, în urma administrării și coroborării mijloacelor de probă, nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Totodată, analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casație vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege. De aceea, controlul judiciar nu poate fi extins cu privire la alte motive de nelegalitate echivalente celor limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Această limitare a recursului în casație doar la anumite probleme de drept, nu îngrădește accesul la justiție prin încălcarea dreptului la un recurs efectiv (art. 13 din Convenție), atâta timp cât inculpatului i s-a oferit posibilitatea de a exercita o cale ordinară de atac efectivă (apelul) în cadrul căreia și-a putut susține apărările. Instanța europeană a subliniat că efectivitatea unei căi de atac nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile pentru reclamant, ceea ce interesează pe temeiul art. 13 este însăși existența ei (Vilvarajah și alții c. Regatului Unit).

Invocând cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat, cu referire la infracțiunea de șantaj, în esență, a arătat că instanțele de fond și apel au reținut ca element material al acestei infracțiuni o faptă de amenințare cu darea în vileag. Or, în cazul șantajului, conform definiției prevăzute de C. pen., elementul material constă în constrângere, care să îi creeze persoanei vătămate o stare de temere. Raportat la situația de fapt reținută, recurentul inculpat a apreciat că față de împrejurarea că persoana vătămată, încă de la a doua întâlnire, a purtat încontinuu tehnică de ascultare, aspect reținut de către ambele instanțe, nu se poate susține că acesteia i-a fost frică, că i-ar fi fost înfrântă libertatea fizică, cu alte cuvinte din probatoriul administrat nu rezultă starea de temere a persoanei vătămate.

În legătură cu amenințarea cu darea în vileag, a arătat că acest element material nu poate fi reținut în sarcina condamnatului, întrucât data primei întâlniri dintre condamnat și persoana vătămată, respectiv 16.04.2013, este ulterioară datei 04.02.2013, la acel moment fapta fiind constatată, adusă la cunoștința organelor judiciare.

Instanța de recurs în casație constată că prin decizia penală nr. 236/A din data de 28 iunie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x sunt analizate elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj, arătându-se în ce mod s-a realizat constrângerea persoanei vătămate B., temerea acestei persoane în urma constrângerii exercitate de către recurentul inculpat A., precum și faptul că persoana vătămată avea în urma constrângerii două opțiuni: fie să cedeze șantajului, lucru pe care nu l-a făcut, fie să denunțe fapta organelor de urmărire penală.

Deși recurentul inculpat, prin apărătorul său a precizat că nu contestă starea de fapt, se observă contrariul. Prin motivele de casație invocate, recurentul contestă în mod evident situația de fapt stabilită în mod definitiv de instanța de fond, precum și de instanța de apel, în urma evaluării probatoriului administrat în mod nemijlocit pentru corecta și completa stabilire a faptelor. Ceea ce se solicită, de fapt, este o rejudecare a cauzei prin reaprecierea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel. Or, în prezent, această prerogativă este atributul exclusiv al instanțelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt și în drept, respectiv, instanța de fond și instanța de apel.

În consecință, motivele invocate de recurentul inculpat, nu se circumscriu ipotezei reglementate de cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.. Recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Cazurile în care se poate exercita recursul în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt, înlăturând astfel, rejudecarea pe fond, pentru a treia oară, a cauzei în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel.

În consecință, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme.

În același timp se constată și că aceleași argumente au fost invocate și în fața instanței de apel, care le-a avut în vedere în examinarea căilor de atac, apreciind că toate probele au fost administrate cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare.

În ceea ce privește cel de al doilea caz de casare, se reține că art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. prevede că hotărârile sunt supuse casării în situația în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul de casare fiind incident în situația în care pedeapsa (principală ori complementară) stabilită și aplicată, este nelegală, excluzându-se criticile privind greșita individualizare a pedepsei.

Invocând acest caz de casare, recurentul inculpat, în esență, a subliniat nelegalitatea pedepsei în raport de schimbarea de încadrare juridică făcută de instanța de apel, în sensul că schimbându-se într-o încadrare juridică mai blândă și pedeapsa trebuia micșorată, la rândul ei; de asemenea instanța de apel a înlăturat forma continuată din încadrarea juridică dată faptei, prin pedeapsa aplicată instanța de apel încălcând principiul non reformatio in pejus.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanța de apel, în rejudecare a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, pentru infracțiunile de șantaj prev. de art. 194 alin. (2) C. pen. din 1969 rap. la art. 13

1

din Legea nr. 78/2000 și complicitate la șantaj prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 194 alin. (2) C. pen. din 1969 rap. la art. 13

1

din Legea nr. 78/2000, în sensul reținerii formei continuate prev. de art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, și a majorat pedeapsa aplicată de prima instanță de la 3 ani și 6 luni închisoare la 4 ani și 6 luni închisoare.

Cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. invocat de recurentul inculpat este corespondentul fostului art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013. Drept urmare, jurisprudența referitoare la acest caz de casare poate fi valorificată pentru a stabili i