ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 624/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 mai 2016 pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, reclamanta Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Grupul Școlar Agricol "A.", reprezentat prin director, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Consiliul Local al Municipiului Curtea de Argeș, obligarea acestora la restituirea imobilului aflat în proprietatea sa și deținut de pârâți fără drept, imobil format din construcții și teren, în suprafață de 4.265,72 mp, situat în Curtea de Argeș, reprezentând fosta Scoală de Cântăreți, cu cheltuieli de judecată.

Sentința Tribunalului Argeș Prin sentința nr. 440 din 27 noiembrie 2020, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor și a respins cererea de chemare în judecată îndreptată împotriva acestui pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului în contradictoriu cu pârâții Grupul Școlar Agricol "A.", reprezentat prin director și Consiliul Local al Municipiului Curtea de Argeș. A respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtului Grupul Școlar Agricol "A." privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia Curții de Apel Pitești Prin decizia nr. 2277 din 19 mai 2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului împotriva sentinței nr. 440 din 27 noiembrie 2020 a Tribunalului Argeș, secția civilă, în contradictoriu cu intimații Grupul Școlar Agricol "A.", reprezentat prin director, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Consiliul Local al Municipiului Curtea de Argeș.

Recursul Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, reclamanta Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului a declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ulterior expunerii istoricului proprietății, a susținut că instanța de apel a reținut greșit că nu a adus dovezi în sprijinul afirmației cu privire la dreptul său de proprietate asupra imobilului, pe care a pretins că l-a avut la data exproprierii. A menționat că sunt aplicabile dispozițiile art. 310 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora începutul de dovadă scrisă face dovada între părți dacă este completat cu alte mijloace de probă, inclusiv cu prezumții. A arătat că, deși dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat reiese din extrasul din Notarialele Adunării Eparhiale, emis la 3 mai 1942, instanța de apel a ignorat acest document emis de un funcționar public al statului, reținând că dovada dreptului de proprietate trebuia făcută prin depunerea la dosar a contractului prin care B. i-a donat imobilul. Recurenta a arătat că demersurile sale efectuate în vederea obținerii actului original au eșuat, dată fiind trecerea timpului (80 de ani) și evenimentele declanșate de cel de-al doilea război mondial și perioada comunistă. A arătat că instanța de apel trebuia să constate, prin coroborarea unor prezumții simple cu documentele depuse la dosar, emise de autoritățile statului, că recurenta are calitatea de proprietar al imobilului. A susținut că tribunalul a reținut existența unui alt înscris - adresa nr. x/1942, prin care B. declara că nu are nicio pretenție materială asupra fondului Școlii de Cântăreți, apreciind că acest înscris nu poate ține loc de contract de donație, ci ar constitui o recunoaștere a unei situații trecute. Această situație, necenzurată de instanța de apel, este de esența cauzei, subliniind un raționament potrivit căruia instanța a constatat dreptul de proprietate al recurentei. O astfel de constatare trebuia coroborată cu celelalte înscrisuri depuse la dosar, cu atât mai mult cu cât dreptul său de proprietate a fost recunoscut inclusiv în fața instanțelor judecătorești (Curtea de Apel București, dosar nr. x/1943), menționându-se că, în caz de expropriere efectivă, indemnizația aferentă îi va reveni recurentei. Astfel, trebuia să se rețină că reprezentantul său, episcopul Argeșului, a formulat, la 12 aprilie 1946, o declarație de renunțare la orice pretenție împotriva entității expropriatoare. A afirmat că instanța de apel a omis să rețină că toate documentele care priveau procedura de expropriere, inclusiv în faza de renunțare după emiterea Decretului Regal din 1946 prin care a fost anulat Decretului Regal din 1942 erau adresate recurentei, în calitatea sa de proprietar al imobilului. De asemenea, instanța de apel a apreciat eronat că anularea Decretului Regal din 1942 nu a condus în mod automat la reintrarea imobilelor expropriate în patrimoniul celor expropriați, ci că trebuia solicitată restituirea imobilelor de la expropriator. A susținut că instanța de apel a omis să rețină că, pentru ca bunul să fi rămas în proprietatea celor expropriați, era necesar ca recurenta să fi păstrat suma aferentă exproprierii. Deși a constatat că recurenta a consemnat recipisa de plată nr. x/1943, curtea a considerat că exproprierea a produs efecte, fiind corespunzător despăgubită.

Apărările formulate Prin întâmpinare, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat să i se pună în vedere recurentei să depună la dosar documente din care să rezulte valoarea imobilului, menționând că în cazul în care valoarea nu depășește suma de 500.000 RON, inclusiv, înțelege să invoce excepția inadmisibilității recursului, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (2) teza I, forma în vigoare la data învestirii instanței cu acțiunea în revendicare, coroborat cu art. 457 alin. (1) din același act normativ. A mai solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Prin întâmpinare, intimatul Grupul Școlar Agricol "A." a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Prin întâmpinare, intimatul Consiliul Local al Municipiului Curtea de Argeș a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Prin raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. s-a reținut că decizia nr. 2277 din 19 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, are deschisă calea de atac a recursului, în raport de dispozițiile art. 94 pct. 1 coroborate cu cele ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ., obiectul litigiului având o valoare de peste 200.000 RON. Raportul a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 27 ianuarie 2022, recursul a fost admis în principiu, stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia la 24 martie 2022.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În fapt, recurenta a învestit Tribunalul Argeș cu soluționarea unei acțiuni prin care a solicitat restituirea imobilului în suprafață de 4.265,72 mp, format din teren și construcție aferentă, reprezentând fosta Școală de Cântăreți, situat în municipiul Curtea de Argeș și deținut fără drept de intimații Grupul Școlar Agricol A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Se observă, așadar, că ceea ce recurenta a dedus judecății este o acțiune reală, petitorie, de esența căreia este dovedirea dreptului său de proprietate asupra bunului revendicat. Cu alte cuvinte, pentru a justifica temeinicia cererii sale, recurenta trebuie să facă dovada incidenței unui mod de dobândire a proprietății în favoarea sa. O astfel de dovadă presupune existența unui titlu de proprietate cu efect constitutiv, declarativ sau translativ de proprietate, care generează o prezumție relativă în favoarea sa. Prin criticile formulate în recurs, recurenta a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, deși această dovadă a fost făcută prin înscrisurile depuse la dosar, care creează, în favoarea sa, prezumția existenței acestui drept în patrimoniul său. Critica este nefondată. Înalta Curte constată că, titlul de care se prevalează recurenta în dovedirea dreptului său de proprietate este reprezentat de un contract de donație, prin care pretinde că ar fi dobândit acest drept prin hotărârea Adunării Eparhiale care a avut loc la 3 mai 1942, imobilul fiind inițial achiziționat pe numele B. și donat ulterior recurentei, după dobândirea de către aceasta a personalității juridice. Recurenta însă, nu a depus la dosar contractul de donație despre care a făcut vorbire în susținerea acțiunii în revendicare, ci un extras din Notarialele Adunării Eparhiale care nu relevă existența dreptului de proprietate în patrimoniul donatorului și nici faptul că Școala de Cântăreți a fost achiziționată de B. sau că aceasta i-a transmis, ulterior, recurentei dreptul de proprietate asupra imobilului. Or, în ipoteza de față, a dobândirii dreptului de proprietate printr-un act juridic, recurenta trebuia să facă această dovadă prin însuși înscrisul translativ de proprietate, care are puterea probatorie de a atesta transmiterea dreptului în patrimoniul său, natura dreptului transmis și faptul că acesta emană de la adevăratul proprietar al bunului. O astfel de dovadă presupune existența unui titlu de proprietate, care generează o prezumție relativă în favoarea persoanei care îl invocă. În lipsa actului juridic translativ de proprietate, contrar susținerilor recurentei, această prezumție nu operează, cu atât mai mult cu cât nici actele și faptele juridice invocate nu conduc la constatarea existenței bunului în patrimoniul recurentei. Astfel, adresa nr. x/1942, la care a făcut referire recurenta în susținerea dovezii dreptului său de proprietate, prin care B. a arătat că nu are vreo pretenție pecuniară asupra fondului Școlii de Cântăreți nu poate atesta existența contractului de donație, câtă vreme nu a fost depusă la dosar pentru a putea fi examinată de instanțele de fond în raport cu probatoriul administrat. Pe de altă parte, se constată că extrasul din Notarialele Eparhiale nu a fost întocmit de un funcționar public pentru a se bucura de puterea doveditoare conferită de lege înscrisului autentic, ci de consiliul eparhial plenar, fiind, așadar, un înscris sub semnătură privată. Or, în cazul transmiterii dreptului de proprietate asupra unui imobil este necesar ca acordul de voință al părților să îmbrace forma autentică, pentru însăși validitatea operațiunii juridice pe care o constată, art. 813 din C. civ. de la 1864, incident în cauză, condiționând valabilitatea contractului de donație de îndeplinirea condițiilor de formă prevăzute de lege. În plus, din înscrisul menționat nu reiese expresis verbis că s-a realizat o donație a imobilului către recurentă, ci doar faptul că s-a pus la dispoziția acesteia imobilul pentru înființarea Școlii de Cântăreți. De altfel, prin Decretul nr. 2637/1941 emis de Ministerul Apărării Naționale în scopul executării unor lucrări militare în orașul Curtea de Argeș, terenul și construcțiile care au aparținut Școlii de Cântăreți au fost declarate ca fiind de utilitate publică. Ulterior, acestea au fost expropriate prin Înaltul Decret Regal nr. 3366/1942, în conținutul acestor două decrete nefigurând recurenta sau B., în calitate de persoane expropriate. De asemenea, nici în cuprinsul deciziei de expropriere nr. 5/1942 a Curții de Apel București nu a fost menționată recurenta, ca și persoană expropriată, ci Școala de Cântăreți, indemnizația de expropriere fiind stabilită în favoarea acesteia pentru suprafața de 4.265,72 mp, preluată de stat, prin decizia nr. 18/1943 pronunțată de aceeași instanță. Deși recurenta a susținut că exproprierea imobilului a fost anulată prin Decretul Regal nr. 1686/1946, în realitate ceea ce s-a anulat prin acest decret a fost Înaltul Decret Regal nr. 3366/1942, iar nu Decretul nr. 2637/1941, în baza căruia a fost expropriată suprafața de teren revendicată. Acest aspect a fost constatat și prin sentința nr. 180/F/2015 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, prin care s-a reținut că imobilul reprezentând fosta Școală de Cântăreți a fost preluat de stat în anul 1941. Așadar, imobilul expropriat a rămas în proprietatea statului, această concluzie fiind confirmată și prin adresa Episcopiei nr. 4203/1946, din care reiese că recurenta a solicitat restituirea dreptului de proprietate deținut de Școala de Cântăreți ca urmare a anulării Decretului nr. 3366/1942 prin Decretul din anul 1946. Prin urmare, nu poate fi primită susținerea recurentei cu privire la faptul că imobilul expropriat s-a întors automat în patrimoniul său, urmare anulării Decretului nr. 3366/1942. Nici împrejurarea că recurenta a consemnat indemnizația de expropriere nu poate echivala acestui aspect, întrucât plata despăgubirii către persoana expropriată era una dintre condițiile realizării procedurii de expropriere, iar pentru restituirea bunului recurenta trebuia să uzeze de mijloacele legale reglementate de legiuitor în acest scop. Concluzionând, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile recurentei cu privire la nelegalitatea deciziei recurate, nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, în baza art. 496 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului împotriva deciziei nr. 2277 din 19 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă. Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea intimatului-pârât Grupul Școlar Agricol "A." privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, la dosar nefiind depusă dovada existenței și întinderii lor, conform art. 452 C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,