ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 799/2023

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești la 03 februarie 2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată Ministerul Transporturilor, C. și D., solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligați pârâții să le respecte dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 36.915 mp, categoria arabil, situat în intravilanul municipiului Pitești, pct. E., cu vecinătățile indicate în cererea de chemare în judecată. Prin întâmpinare, Ministerul Transporturilor a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor în calitate de reprezentant al Statului Român. C. a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, respectiv a Statului Român, care a dobândit, în cauză, calitatea de intervenient în condițiile art. 75 C. proc. civ. Reclamanții și-au completat acțiunea, prin chemarea în judecată a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat, alături de ceilalți pârâți, să le respecte dreptul de proprietate asupra terenului în cauză. Prin sentința civilă nr. 7292 din 07 octombrie 2015, Judecătoria Pitești a declinat competența materială în favoarea Tribunalului Argeș, secția civilă. După declinarea competenței materiale, reclamanții au formulat cerere de chemare în garanție a vânzătorilor F., G., H. și I.. Chemații în garanție F., G., H. și I. au formulat, la rândul lor, cerere de chemare în garanție a Municipiului Pitești, a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Argeș și a persoanelor care, la rândul lor, au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, respectiv: J., K., L., M., N. și O.. Chemații în garanție F., G., H. și I. și-au completat cererea, în sensul chemării în garanție și a altor persoane, respectiv: P., Q., R. și S.. Chemații în garanție J., K., L., M., N. și O. au formulat, la rândul lor, cerere de chemare în garanție a Municipiului Pitești, a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Argeș și a numiților P., Q., R. și S..

Sentința pronunțată de Tribunalul Argeș Prin sentința civilă nr. 180 din 24 aprilie 2019, Tribunalul Argeș – secția civilă a admis cererea de chemare în judecată, în sensul că a obligat pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Transporturilor, C. pentru D., C. și D. să le respecte reclamanților dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 36.015 mp, așa cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul T.. Au fost respinse cererile de chemare în garanție.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești Prin decizia civilă nr. 5252/2021 din 09 decembrie 2021, Curtea de Apel Pitești – secția I civilă a respins cererea de repunere în termen și a respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de pârâta C.. A respins apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGRFP Ploiești - AJFP Argeș. A admis apelul formulat de pârâta Ministerul Transporturilor, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Ministerul Transporturilor, și a respins acțiunea față de această pârâtă. A menținut în rest sentința.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 5252/2021 din 09 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, arătând, în esență, că instanța de apel a făcut o aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (2), art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, coroborat cu art. 5 alin. (2), art. 35 din Legea nr. 18/1991 și art. 136 alin. (4) din Constituție, raportat la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat în cauză. În dezvoltarea cererii de recurs, pârâtul a arătat că nelegalitatea hotărârii rezultă din faptul că instanța de fond nu a efectuat o reală verificare a bunului în litigiu la tipul de proprietate, implicit prin declararea prin lege a inalienabilității, la momentul în care s-a efectuat reconstituirea dreptului de proprietate, precum și ulterior, pentru a se constata că terenul a fost și este în domeniul public al statului. În concret, recurentul a învederat că reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren aflat în proprietate publică în favoarea unei persoane private și punerea acesteia în posesie reprezintă o încălcare a principiului inalienabilității proprietății publice, încălcare care ar periclita grav stabilitatea raporturilor juridice civile, astfel că, în lipsa unei modificări legale a regimului juridic al terenului, acesta nu poate fi introdus în circuitul civil și implicit, nu poate face obiectul retrocedării în natură. Apreciază că susținerea primei instanțe potrivit căreia terenul folosit de către D. nu are destinația prevăzută pentru infrastructura unui aeroport, ci, dimpotrivă, este destinat obiectului de activitate al aeroclubului, potrivit art. 3 din H.G. nr. 567/1991, este eronată, întrucât existența acestui drept este confirmată tocmai de destinația prevăzută pentru terenul în litigiu, destinație ce imprimă acestuia caracterul unui bun ce se poate afla doar în proprietatea publică a statului, fiind conferit un drept de administrare a terenului cu această destinație. Arată, de asemenea, că protocolul de predare-primire și HCJ Argeș nr. 163/1999, prin care s-a validat dreptul de proprietate, nu au forța juridică necesară pentru trecerea unui bun din proprietatea publică a statului în proprietatea privată, având în vedere dispozițiile art. 9 din Legea nr. 213/1998, valabile pentru orice bun proprietate publică. În continuare, recurentul susține că nelegalitatea hotărârii rezultă și din faptul că instanța, în motivarea hotărârii, a achiesat întocmai la răspunsul Primăriei Bascov, în contextul în care s-au depus la dosar două adrese emise de OCPI Argeș, și anume adresele nr. x/19.04.2021 și nr. y/12.05.2021, din care rezultă o altă situație de fapt, pe care instanța de apel nu a avut-o în vedere. Consideră că, din modul cum este redactată sentința, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, în măsura în care una dintre pârâte menționează că terenul reclamanților nu se suprapune cu alte imobile, aspect pe care instanța nu l-a analizat în considerente (deși litigiul a pornit de la o eventuală suprapunere). De asemenea, arată că este nelegală și concluzia Curții de Apel Pitești potrivit căreia, atât din cuprinsul actului de schimb, precum și din răspunsul Primăriei Comunei Bascov, ar rezulta că terenul în litigiu nu aparținea domeniului public, în contextul în care dovada acestui fapt este însăși Hotărârea nr. 163/1999 a Comisiei Județene, prin care se validează moștenitorii. Precizează că această susținere nu poate fi primită, întrucât nu este dovedită probator de înscrisurile anexate adresei, dar nici de teza potrivit căreia actul de schimb nr. 1647/29.08.1990 nu și-ar fi produs efectele, întrucât neefectuarea vreunor lucrări de investiții nu lipsește de efecte actul de schimb. Arată, în continuare, că dreptul reclamanților nu poate fi opus dreptului statului, în raport de caracterele specifice dreptului de proprietate publică, în condițiile în care, la momentul dobândirii dreptului reclamanților cât și anterior, terenul se afla în proprietate publică. Totodată, recurentul susține că, în mod eronat, instanța de apel a considerat că H.G. nr. 2060/2004 și H.G. nr. 1705/2006 nu produc efecte și nu dovedesc dreptul de proprietate, o astfel de concluzie neputând fi acceptată, întrucât aceste hotărâri nu au fost suspendate în niciun mod, ele producând efecte și în prezent. Consideră că este eronată și concluzia instanței de fond cu referire la faptul că nu s-a făcut dovada, de către C., a împrejurării că terenul a fost dobândit cu titlu de către stat, în contextul în care la acel moment era în vigoare H.G. nr. 567/1991 privind organizarea și funcționarea C., unde, în Anexa 2, la pct. 16, este menționat "teren U.", fapt confirmat și de Hotărârea din 12.05.1990 și de Ordinul Ministerului Agriculturii nr. 66/03.07.1990, acte depuse de primărie. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul a susținut că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale, respectiv ale art. 517 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la efectele Deciziei nr. 23/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, care prevede în mod general și obligatoriu faptul că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 1/2000 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 referitoare la trecerea terenurilor din domeniul public al statului în domeniul privat, stabilește că sintagma "în condițiile legii" trebuie înțeleasă în sensul trimiterii la condițiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat prin hotărâre de Guvern, emisă cu privire la terenurile respective. Decizia în interesul legii privește în mod clar transmiterea terenurilor din proprietatea publică a statului și administrarea stațiunilor de cercetare în proprietatea privată, drept pentru care efectele acesteia sunt aplicabile și litigiului de față, instanța concluzionând că, atât timp cât nu s-a respectat procedura administrativă de dezafectare a terenurilor din domeniul public, actele încheiate sunt lovite de nulitate. Susține că instanța de fond, prin respingerea apelului, nu a analizat efectiv admisibilitatea acțiunii cu referire la dovada trecerii terenului pe care îl revendică reclamanții din domeniul public al statului în domeniul privat al comunei, cu indicarea actului legal, în temeiul căruia s-a făcut această trecere, în contextul în care, atât anterior, cât și ulterior, terenul revendicat se afla în administrarea C., în baza actului de schimb nr. 1647/29.08.1990, a extrasului de carte funciara nr. x, precum și a Anexei nr. 12, care face parte integrantă din H.G. nr. 2060/2004, menținută și prin H.G. nr. 1705/2006, ca Anexa nr. 16, la nr. MF 45491, cod de clasificare 8.29.06, ca fiind în proprietatea publică a statului. Apreciază că, în speță, instanța nu a făcut o analiză în ansamblu a tuturor probelor, pentru a constata că nu a încetat dreptul de proprietate publică al recurentului-pârât, în cauză nefiind emisă vreo hotărâre care să dispună ieșirea terenului din proprietatea publică a statului. Învederează că nelegalitatea deciziei recurate rezultă și din faptul că instanța nu trebuia să dea preferință titlului reclamanților ca fiind mai bine caracterizat, în contextul în care terenul în litigiu nu a ieșit niciodată din domeniul public al statului. Recurentul apreciază că instanța nu a interpretat în mod corect dispozițiile Legii nr. 213/1998 și ale Legii nr. 18/1991 și nici ale normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ci s-a rezumat doar la aplicarea dispozițiilor art. 563 C. civ. Arată recurentul că un alt viciu de nelegalitate a hotărârii recurate este faptul că instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale atunci când a analizat actele autoarei V. și ale reclamanților, respectiv ale art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, întrucât, din punctul de vedere al acestuia, aceste acte nu pot constitui temeiuri pentru dobândirea valabilă a dreptului de proprietate, deoarece un act juridic lovit de nulitate nu poate produce efecte juridice. Din actele administrative depuse la dosarul cauzei, printre care și H.G. nr. 567/1991, H.G. nr. 1705/2006, dar și din anexa Legii nr. 213/1998, rezultă că pârâtul C. pentru D. este cel îndreptățit să folosească terenul în litigiu, iar, în temeiul hotărârii, acest pârât a procedat la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară anterior dobândirii dreptului de proprietate de către reclamanți. Totodată, recurentul arată că instanța de apel nu a ținut cont nici de faptul că terenul în suprafață de 114 ha, deținut de C., înscris în cartea funciară nr. x (nr. nou x) a municipiului Pitești, este proprietate publică, fiind astfel pe deplin aplicabile dispozițiile C. civ. raportat la prevederile art. 5 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ. Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și reținerea cauzei, spre rejudecare, în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt și de drept ale speței.

Apărările formulate în cauză În termenul legal, au formulat întâmpinare intimatele-chemate în garanție W. și X.. În dezvoltarea apărărilor formulate, chematele în garanție au arătat că faptul că instanța de apel a analizat probatoriul administrat și a respins apelul formulat de Statul Român întrucât acesta nu a dovedit apartenența bunului la domeniul public, respectiv a făcut diferența între inventarul bunurilor și dovada proprietății, nu reprezintă o concluzie nelegală a instanței de apel. Au precizat că în mod corect a reținut instanța de apel că pârâtul Statul Român nu a făcut dovada că terenul predat Y. a trecut în proprietatea sa, precum și că simpla folosire a acestuia nu este suficientă pentru constatarea aplicării regimului juridic de drept public cu privire la acesta. Recurentul-pârât a depus, în termenul legal, răspuns la întâmpinarea formulată de intimatele-chemate în garanție W. și X., prin care a solicitat înlăturarea apărărilor și admiterea recursului. În termenul legal, au formulat întâmpinări intimații-chemați în garanție N. și O., F. și G., precum și J., K., L. și M., prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului pentru lipsa criticilor de nelegalitate și în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În susținerea excepției inadmisibilității recursului, au arătat, în esență, că motivele de recurs vizează netemeinicia hotărârii atacate, neputând fi supuse examinării în calea de atac a recursului. După expunerea situației de fapt, în dezvoltarea apărărilor formulate, intimații-chemați în garanție au precizat că instanța de apel a reținut în mod corect că recurentul-pârât nu a făcut dovada că, după încheierea actului de schimb, terenul predat Y. a trecut în proprietatea publică prin schimbarea destinației, simpla folosință a imobilului de către Y., și ulterior de către D., nefiind suficientă pentru a face aplicabil acestuia regimul juridic al bunurilor aparținând domeniului public al statului. Au arătat că terenul, deși făcea parte din fondul funciar al statului, potrivit destinației sale, păstrată și după încheierea actului de schimb, nu era unul de utilitate publică, pentru a fi supus regimului juridic special invocat de către recurentul-pârât. De asemenea, au mai preciat și că H.G. nr. 2060/2004 și H.G. nr. 1705/2006 au doar rolul să aprobe inventarul bunurilor apaținând domeniului public, ceea ce presupune că statul trebuia să facă dovada regimului juridic al imobilului printr-o dispoziție legală sau printr-un alt act translativ de proprietate, de trecere a terenului din domeniul proprietății cooperatiste în domeniul proprietății de stat. În privința titlului reclamanților, au arătat că instanța de apel a reținut în mod corect că reclamanții au făcut dovada atât a dreptului de proprietate dobândit pe calea succesiunii legale, cât și a valabilității operațiunii de reconstituire în favoarea autoarei inițiale, V., în sensul că, la data de 01.01.1990, imobilul s-a aflat în patrimoniul fostei Întreprinderi Agricole de Stat Curtea de Argeș, fiindu-i aplicabile dispozițiile Legii nr. 18/1991. Totodată, au mai afirmat și că autorul reclamanților nu a dobândit în mod direct proprietatea de la V., ci în urma unor vânzări succesive, astfel că nu poate să fie ignorată buna-credință a subdobânditorului, cu privire la valabilitatea dreptului său de proprietate. Recurentul-pârât a depus, în termenul legal, răspuns la întâmpinarea formulată de intimații-chemați în garanție N. și O., prin care a solicitat înlăturarea apărărilor acestora și admiterea recursului. În termenul legal, intimații-reclamanți B. și A. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. În subsidiar, au arătat că, în condițiile în care s-ar admite recursul declarat în cauză, s-ar impune admiterea cererii de chemare în garanție a vânzătorilor. În dezvoltarea apărărilor formulate, reclamanții au precizat că recurentul-pârât nu a indicat, în concret, modalitatea în care se pretinde, de către recurent, că terenul ar fi devenit proprietate publică, luând în considerare formularea prevederilor art. 3 pct. 1 din Legea nr. 213/1998, prin care legiuitorul a impus dovedirea îndeplinirii cumulative a cerințelor specificate. De asemenea, cu referire la același text de lege, au precizat că sintagma "modurile prevăzute de lege" are în vedere modalitățile stabilite prin dispozițiile art. 644 și urm. C. civ. de la 1864. Au precizat, în acest sens, că, în realitate, nu a existat și nu există un mod concret de dobândire în proprietate publică a terenului în litigiu. Au invocat și că pretinsul schimb nu a fost vreodată finalizat, precum și că intrarea ulterioară în vigoare a legilor de fond funciar a lipsit de efecte schimbul de terenuri, care ar fi fost nelegal chiar din momentul încheierii lui. Terenul avut în vedere în cuprinsul actului de schimb nu avea categoria de folosință "pistă de aterizare, decolare, cale de rulare sau platformă pentru îmbarcare-debarcare situată pe asemenea pistă", astfel că trimiterea pe care o face recurentul la dispozițiile H.G. nr. 1742/2004 nu este de natură să suplinească lipsa modului concret în care bunul ar fi trecut în proprietate publică. Au menționat și că invocarea regimului juridic al unui bun aflat în proprietatea publică a statului devenea posibilă doar după dovedirea, de către recurentul-pârât, a apartenenței bunului în litigiu la această categorie a dreptului de proprietate. Totodată, au precizat și că menționarea în cartea funciară a UAT Pitești a terenului în suprafată de 114 ha ca fiind în proprietatea recurentului-pârât nu putea avea efect constitutiv al dreptului de proprietate, ci doar efect de opozabilitate, potrivit reglementărilor existente la acea dată. Au arătat și că autorul lor nu a fost primul cumpărător al terenului în litigiu, ci ultimul dintr-un șir de cumpărători succesivi, neexistând o situație de natură a înlătura prezumția de bună-credință a fiecărui cumpărător în parte. Mai mult, cum autorul lor a fost cumpărător de bună-credință, cu titlu oneros, al unui bun aflat în proprietatea privată a vânzătorilor către acesta, nu se poate susține că nu ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra terenului. Au mai invocat și că recurentul-pârât nu face nicio referire la faptul dacă pretinsul schimb a fost pus vreodată în practică, neputând fi conceput ca un coschimbaș să devină proprietarul terenului primit de la cealaltă parte și să-și mențină proprietatea și asupra bunului pe care ar fi trebuit să-l predea în locul celui primit în urma schimbului. De asemenea, au mai susținut și că, deși recurentul-pârât a pretins, mai întâi, că terenul a devenit proprietate publică în baza actului de schimb, ulterior a pretins că terenul a devenit proprietate publică în alt mod, însă fără a indica modalitatea concretă, în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 213/1998. În final, au invocat și că recurentul-pârât a susținut, contrar legii, aplicabilitatea dispozițiilor actualului C. civ. unor situații juridice născute anterior datei de 01.10.2011, cu referire la intabulările din cartea funciară a imobilului. Intimatul-pârât C. a depus, în termenul legal, răspuns la întâmpinarea formulată de intimații-chemați în garanție F. și G., prin care au solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului declarat de Statul Român, ca neîntemeiată, și admiterea recursului. Recurentul-pârât a depus răspunsuri la întâmpinările formulate de intimații-chemați în garanție J., K., L. și M., de intimații-chemați în garanție F. și G. și de intimații-reclamanți B. și A., prin care a solicitat înlăturarea apărărilor și admiterea recursului.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților la 29-30 septembrie 2022, 03 octombrie 2022, respectiv la 16 noiembrie 2022, potrivit dovezilor de înmânare aflate la dosar, nefiind depuse puncte de vedere de către părți. Prin încheierea din 24 noiembrie 2022, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimații N. și O., F. și G., J., K., L. și M., și a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Directia Generala Regionala a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva deciziei civile nr. 5252/2021 din 09 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă în dosarul nr. x/2015. De asemenea, a stabilit termen de judecată, în ședință publică, la data de 27 aprilie 2023, ora 9:00, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce urmează. Printr-o primă critică de nelegalitate, circumscrisă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut, în esență, că prima instanță a stabilit natura juridică a bunurilor revendicate cu nesocotirea dispozițiilor Legii nr. 18/1991, ale Legii nr. 213/1998 și ale legii fundamentale, acestea aparținând, în realitate, domeniului public al Statului Român. În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul a mai arătat și că terenul revendicat are destinația de pistă de zbor, intrând în administrarea Y. prin actul de schimb nr. 1647/29.08.1990, apartenența acestuia la domeniul public al statului fiind confirmată de H.G. nr. 2060/2004 și de H.G. nr. 1705/2006, dreptul de proprietate al statului fiind înscris în cartea funciară. Criticile formulate au caracter nefondat. Privitor la aspectele invocate în legătură cu efectele juridice ale H.G. nr. 2060/2004 și ale H.G. nr. 1705/2006, Înalta Curte constată că aceste acte administrative au ca efect simpla inventariere a bunurilor aflate în domeniul public al statului. Consecința ce decurge din acest aspect este aceea că respectivele hotărâri de Guvern nu produc efecte juridice ut singuli și nu valorează ele însele titluri de proprietate, în lipsa dovedirii modalității de intrare a bunului în proprietatea publică și, prin aceasta, a legalității mijlocului de dobândire a respectivului bun de către stat. Astfel, în acord cu prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 (forma aplicabilă la data intrării în vigoare a H.G. nr. 2060/2004): "domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege." Prin urmare, simplul fapt că bunul în litigiu se regăsește în inventarul bunurilor din domeniul public nu constituie o prezumție irefragabilă a existenței unui drept de proprietate al statului cu privire la acesta. Se cuvine a se menționa că, în atare context, nu poate fi ignorat dreptul persoanei interesate de a face dovada contrară, referitoare la lipsa dobândirii respectivului bun de către stat, respectiv a justificării unui drept propriu în legătură cu acesta, ambele mijloace procesuale având aceeași finalitate juridică, respectiv realizarea dreptului contrar al terțului. Or, se constată că tocmai acesta este cadrul juridic dedus judecății în litigiul pendinte, în care, prin acțiunea petitorie formulată, întemeiată pe dispozițiile art. 563 C. civ., reclamanții au solicitat obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și pașnică posesie a terenului în suprafață de 36.915 mp, obiect al prezentei cauze. În egală măsură, vor fi înlăturate inclusiv criticile recurentului privitoare la faptul că "în lipsa unei modificări legale a regimului juridic al terenului, acesta nu poate fi introdus în circuitul civil și implicit, nu putea face obiectul retrocedării în natură", din moment ce, prin această susținere, recurentul ignoră posibilitatea ca însăși înscrierea în inventarul bunurilor din domeniul public să fi avut loc în lipsa existenței unei modalități prevăzute de lege pentru dobândirea acestuia. Nici criticile privitoare la faptul că bunul în litigiu "se poate afla doar în proprietatea publică a statului", ca urmare a destinației prevăzute pentru terenul în litigiu, nu pot fi primite. Astfel, se impune precizarea că instanța de apel, analizând probele cauzei, a stabilit că terenul folosit de către D. nu are destinația prevăzută pentru infrastructura unui aeroport, în sensul prevederilor art. 3 pct. 13 din Codul Aerian, pentru a putea fi considerat ca făcând parte din domeniul public, în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, ci este destinat obiectului de activitate al aeroclubului, potrivit prevederilor art. 3 din H.G. nr. 567/1991, fapt care, contrar alegațiilor recurentului, nu presupune ab initio ca infrastructura folosită de această entitate juridică să aparțină, în mod obligatoriu, domeniului public, caracterul de bun aflat în proprietatea publică a statului fiind conferit doar prin lege, iar nu prin calitatea de instituție publică a intimatului-pârât C., ca deținător al respectivului imobil. Prin urmare, cum în recurs nu se pot reevalua probele administrate, criticile recurentului, prin care acesta urmărește, de fapt, să repună în discuție destinația terenului în litigiu, urmează a fi înlăturate. Se reține, în acest sens, că instanța de recurs nu examinează faptele cauzei, aprecierea lor aparținând puterii suverane a instanțelor de fond. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 213/1998 (forma în vigoare la data adoptării HCJ Argeș nr. 163/1999), privitoare la condițiile în care un bun aflat în domeniul public al statului poate fi trecut în domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale pentru ca, ulterior, să poată forma obiect al proprietății private, se constată caracterul nefondat al acesteia, dispozițiile legale invocate nefiind aplicabile în cauză, ca efect al lipsei dovedirii faptului că bunul era destinat uzului sau interesului public. Este locul a se menționa și că motivul de casare privitor la încălcarea prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la efectele Deciziei nr. 23/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu poate fi primit, critica având un caracter formal, din moment ce, pentru motivele arătate, procedura de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat nici nu era incidentă în speță. Cât privește criticile referitoare la modalitatea de evaluare, de către instanța de apel, a adreselor nr. x/19.04.2021 și nr. y/12.05.2021 emise de OCPI Argeș, cu privire la care recurentul afirmă că rezultă o altă situație de fapt, respectiv la valoarea probatorie recunoscută de către instanțele fondului HCJ Argeș nr. 163/1999, prin care se atestă că terenul în litigiu nu aparține domeniului public, se constată că acestea nu constituie veritabile motive de nelegalitate a hotărârii, din moment ce, prin ele, se urmărește revenirea asupra valorii probatorii a respectivelor înscrisuri. Or, aprecierea utilității, pertinenței și concludenței probelor este atributul instanțelor de fond, în condițiile art. 254 și art. 476 raportat la art. 479 C. proc. civ., aceasta conferind temeinicie hotărârilor pronunțate. Cum prin intermediul recursului, cale extraordinară de atac care vizează exclusiv aspecte de nelegalitate ale hotărârii, nu pot fi aduse critici de netemeinicie, motivul de casare care tinde la modificarea deciziei atacate ca urmare a unei reaprecieri a respectivelor înscrisuri urmează a fi respins. În acest context, va fi înlăturată inclusiv critica prin care este pusă în discuție temeinicia raportul de expertiză întocmit în cauză, prin aceea că recurentul a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză "ce dovedesc contrariul concluziilor reținute", din moment ce criticile relative la modalitatea în care expertul a întocmit lucrarea de specialitate au fost dezlegate cu forță obligatorie de către instanțele fondului. Nici criticile recurentului potrivit cărora "instanța nu a interpretat în mod corect dispozițiile Legii nr. 213/1998, ale Legii nr. 18/1991 și (..) a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene", prin aceea că "s-a rezumat doar la aplicarea dispozițiilor art. 563 C. civ..", nu au caracter fondat. Se constată că, prin aceste critici, recurentul tinde, în realitate, la punerea în discuție a elementelor de temeinicie referitoare la pretinsa apartenență a terenului în litigiu la domeniul public al statului și ca efect al acesteia, al faptului că titlul recurentului ar fi preferabil în raport cu cel al reclamanților. Pe de o parte, constată Înalta Curte că instanța de prim control judiciar, în urma evaluării situației de fapt, pe baza probatoriului administrat în fața primei instanțe, a reținut că, prin actul de schimb nr. 1647/29.08.1990, încheiat în temeiul Ordinului Ministrului Agriculturii nr. 66/03.08.1990, Y. a primit în schimbul terenului în suprafață totală de 114 ha, teren arabil și pășune, o altă suprafață de aceeași mărime și categorie de folosință de la mai multe entități, precum și că, potrivit actului de schimb și răspunsului Primăriei Comunei Bascov, la data de 01.01.1990, terenul în litigiu nu aparținea domeniului public. În continuare, în mod judicios, a reținut instanța de apel că regimul juridic aplicabil imobilelor, obiect al actului de schimb, era cel dat de prevederile art. 9 din Constituția din 21 august 1965, potrivit cărora pământul cooperativelor agricole de producție, animalele, uneltele, instalațiile și construcțiile ce le aparțin sunt proprietate cooperatistă. Potrivit dispozițiilor art. 1405 C. civ. de la 1864: "schimbul este un contract prin care părțile își dau respectiv un lucru pentru altul", regulile prescrise pentru vânzare fiind pe deplin aplicabile contractului de schimb. Relevant este și că, în acord cu prevederile art. 32 și art. 34 din Legea nr. 59/1974, aplicabile actului de schimb, cum în mod corect a reținut Curtea de Apel Pitești, terenul dat în schimb a dobândit regimul juridic al terenului pe care l-a înlocuit. Astfel, se constată că în mod judicios a concluzionat instanța de prim control judiciar că, nefiind stabilit, în cauză, că terenul predat Y. a trecut în proprietate publică ca efect al schimbării destinației lui, nu se poate reține, în mod legal, apartenența acestuia la domeniul public al statului. Or, cât timp bunul în discuție nu a fost la niciun moment afectat uzului sau interesului public, în sensul dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, vor fi respinse, ca nefondate, și criticile recurentului privitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din același act normativ, prin aceea că atât titlul de proprietate al reclamanților, cât și cele ale autorilor acestora ar fi lovite de nulitate pentru nerespectarea regimului juridic al acestuia la data reconstituirii dreptului de proprietate, din moment ce prevederile invocate de recurent presupun a priori existența unui bun aflat în domeniul public, condiție neîndeplinită în cauză, conform celor arătate. Totodată, relativ la susținerea recurentului privitoare la faptul că dreptul pârâtului C. a fost intabulat anterior celui dobândit de reclamanți și astfel, că ar fi preferabil, se constată că aceasta este lipsită de relevanță juridică, din moment ce înscrierea în cartea funciară a dreptului pârâtului a avut doar un efect de opozabilitate, neputând acoperi eventualele neregularități ale titlului în temeiul căruia este stăpânit respectivul bun. În atare context, trimiterea, de către recurent, la dispozițiile art. 885 C. civ., privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii lor în cartea funciară, se dovedește a fi eronată întrucât acestea nu sunt aplicabile în speță. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 76 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile art. 876-915 din C. civ. privitoare la cazurile, condițiile, efectele și regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ. Or, din actele și lucrările dosarului, rezultă în mod expres faptul că actul de schimb a fost încheiat în 29.08.1990, iar dreptul pârâtului C. a fost intabulat în temeiul încheierii nr. 2947/24.04.2000 a Judecătoriei Pitești, acte juridice anterioare intrării în vigoare, la data de 01.10.20211, a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Mai mult, dispozițiile art. 885 alin. (1) C. civ. sunt inoperante în cauză și în raport de dispozițiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora acestea se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 7/1996, moment până la care înscrierile sunt efectuate doar în scop de opozabilitate față de terți, potrivit alin. (2) al aceluiași text de lege. În aceste condiții, Înalta Curte reține ca fiind corectă modalitatea de comparare, de către instanțele fondului, a titlurilor opuse de părți, cu consecința constatării preferabilității titlului reclamanților. Date fiind cele expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, împotriva deciziei civile nr. 5252/2021 din 09 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, va fi respins, ca nefondat.