ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 220/2021

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 26 octombrie 2016, pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică București, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, a solicitat anularea Deciziei nr. 5939/17.08.2016, emisă de pârâtă și restituirea imobilului situat în județul Argeș, municipiul Pitești, str. x, reprezentând teren în suprafață de 1.524 mp, în natură sau prin acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială.

1.2. Prin sentința civilă nr. 183 din 17 februarie 2017, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 23 februarie 2017.

Prin sentința civilă nr. 54 din 4 aprilie 2018, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică București, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare;

(ii) a anulat Decizia nr. 5939/17.08.2016 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România;

(iii) a constatat dreptul reclamantei la restituirea în natură a suprafeței de 74 mp, astfel cum a fost evidențiată în raportul de expertiză întocmit de expert A. în Anexa 2, cu dimensiunile L-M-N-O-P;

(iv) a omologat raportul de expertiză tehnică judiciară topografică întocmit de expert A.;

(v) a constatat dreptul reclamantei de a primi măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, pentru diferența de teren nerestituită de 1450 mp, delimitată de punctele C-D-E-F-G-L-M-N-O-C, astfel cum a fost evidențiată în raportul de expertiză întocmit de expert A. în Anexa 2;

(vi) a obligat pârâta la plata sumei de 9373 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, onorariu expertiză topografică, cheltuieli deplasare.

Împotriva sentinței civile nr. 54 din 4 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică București, cât și pârâta Comisia Specială de Retrocedare.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică București a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, să se dispună restituirea în natură a suprafeței de 74 mp, astfel cum a fost evidențiată în raportul de expertiză întocmit de expert A. în Anexa 2, cu dimensiunile L-M-N-O-P și să se dispună restituirea prin măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite de Legea nr. 165/2013, pentru diferența de teren nerestituită de 1.450 mp, delimitată de punctele C-D-E-F-G-L-M-N-O-C, astfel cum a fost evidențiată în raportul de expertiză întocmit de expert A. în Anexa 2.

Recurenta-reclamantă precizează că nu contestă soluția instanței de fond sub aspectul anulării Deciziei nr. 5939/17.08.2016 și nici sub aspectul stabilirii suprafețelor ce se pot restitui în natură și a celor care se pot restitui prin măsuri reparatorii în echivalent.

Arată recurenta că, potrivit art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, contestația împotriva deciziei emise de Comisia Specială de Retrocedare se judecă potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 554/2004, respectiv conform art. 1 alin. (1) din această lege.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat anularea actului administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei produse ca urmare a vătămării în dreptul de proprietate, cererea având caracterul unei acțiuni în realizare, iar nu a unei acțiuni în constatare, cum în mod nelegal a fost soluționată instanța de fond, cu încălcarea principiului disponibilității prevăzut de art. 22 alin. (6) și art. 35 C. proc. civ., motiv de recurs circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Stabilirea întinderii dreptului reclamantei s-a făcut în mod corect de către prima instanță, însă consecința recunoașterii dreptului, în acord cu art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 era restituirea în mod direct, de către instanță, a imobilului.

Totodată, apreciază recurenta că în cauză este incident și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța făcând o aplicare greșită a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 și ale Legii nr. 554/2004. Ca urmare a anulării actului administrativ și recunoașterii dreptului pretins, în condițiile contenciosului de plină jurisdicție, instanța trebuia să dispună direct restituirea imobilului, constatarea dreptului la restituire în natură sau prin măsuri reparatorii fiind contrară art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dreptului de acces la justiție și dreptului la un proces echitabil, prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, TFUE și Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Mai susține recurenta că, în cadrul contestației formulate împotriva deciziei de respingere a cererii de retrocedare, instanța de judecată se substituie unității emitente a deciziei, dispunând aceleași măsuri pe care aceasta le poate stabili conform art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv retrocedarea imobilului și/sau propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Comisia Specială de Retrocedare a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

Recurenta-pârâtă susține că sentința recurată este dată cu greșita interpretare a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 și ale pct. 3 din Normele metodologice de aplicare ale acestui articol, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, potrivit cărora nu intră sub incidența O.U.G. nr. 94/2000 imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator.

Arată recurenta că cererea de retrocedare depusă de reclamantă indica doar adresa imobilului, nu și suprafața, vecinătățile sau alte date de identificare, iar din analiza înscrisurilor anexate cererii de retrocedare a reieșit că terenul a fost deja restituit în proprietatea reclamantei, în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991. Pentru a lămuri obiectul cererii de retrocedare, pârâta a emis adrese către Arhiepiscopia Romano-Catolică București și Parohia Romano-Catolică Pitești, în vederea depunerii unor note de reconstituire a vechiului amplasament al imobilului solicitat, adrese cărora nu li s-a dat curs.

Potrivit art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu pct. 13 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din aceeași ordonanță, proba dreptului de proprietate și a preluării abuzive este în sarcina solicitantului, iar din înscrisurile anexate cererii de retrocedare rezulta că pentru imobilul situat în municipiul Pitești, str. x, jud. Argeș, s-a reconstituit dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar.

Arată recurenta-pârâtă că, în cadrul procedurilor administrative, reclamanta nu a probat că imobilul solicitat nu este identic cu cel pentru care i-a fost reconstituit dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991. Reclamanta nu a depus la dosarul administrativ un raport topo care să lămurească situația exactă a terenului și nu a precizat în mod expres, în cererea de retrocedare, că solicită doar restituirea diferenței de teren, care nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, context în care, prin Decizia nr. 5939/17.08.2016, Comisia Specială de Retrocedare a respins în mod corect cererea reclamantei.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de fond a reținut în mod eronat că suprafața de teren în litigiu nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, întrucât considerentele deciziei Curții Supreme de Justiție, secția civilă nr. 2481/27.09.1995 nu beneficiază de putere de lucru judecat, conform normelor de procedură în vigoare la momentul pronunțării.

Cât privește cheltuielile de judecată la care a fost obligată prin sentința recurată, arată recurenta-pârâtă că au fost acordate eronat, întrucât nu se află în culpă procesuală.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, recurenta-reclamantă Arhiepiscopia Romano-Catolică București a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondat.

În esență, recurenta-reclamantă susține că a făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, atât a dreptului de proprietate, cât și a modalității de preluare abuzivă a terenului. Cât privește identificarea imobilului solicitat prin cererea de retrocedare, arată că întreg imobilul a fost descris detaliat în cuprinsul cererii, iar la dosar au fost depuse atât actele de dobândire a dreptului de proprietate, cât și hotărârile judecătorești prin care s-a restituit parte din acest teren, în suprafață de 1.587 mp, în temeiul Legii nr. 18/1991, rămânând o diferență de restituit de 1.524 mp, ce face obiectul O.U.G. nr. 94/2000.

Referitor la considerentele deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 2481/27.09.1995, arată că acestea beneficiază de putere de lucru judecat, chiar sub imperiul vechiul C. proc. civ., astfel cum s-a stabilit la nivelul jurisprudenței naționale și europene, dar și prin decizii ale Curții Constituționale.

Mai învederează recurenta-reclamantă că suprafața de teren în litigiu nu a făcut obiectul restituirii conform Legii nr. 10/2001, cererea formulată în temeiul acestei legi fiind respinsă, ca inadmisibilă, prin Dispoziția emisă de Primarul municipiului Pitești nr. 2177/12.05.2005, pe motiv că imobilul este supus prevederilor O.U.G. nr. 94/2000.

4.2. Recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică București, susținând că, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond nu avea decât posibilitatea de a obliga Comisia să emită o nouă decizie, iar nu să dispună în mod direct restituirea în natură a imobilului și acordarea de măsuri compensatorii.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică București este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Prin recurs, reclamanta a formulat o unică critică de nelegalitate la adresa sentinței recurate, subsumată motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care a susținut a fi greșită soluția instanței de fond de constatare a dreptului său la restituirea în natură, respectiv la acordarea de măsuri compensatorii pentru terenul în litigiu, instanța având posibilitatea de a dispune în mod direct restituirea în natură și acordarea de măsuri compensatorii, consecutiv anulării deciziei atacate.

Înalta Curte apreciază că această critică nu se circumscrie cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea unor reguli de procedură, ci se circumscrie pct. 8 al aceluiași articol, care sancționează încălcarea normelor de drept material incidente cauzei, urmând a fi analizată din această perspectivă. Mai exact, chestiunea disputată în recurs privește soluțiile pe care instanța de judecată le poate dispune potrivit O.U.G. nr. 94/2000, raportat la Legea nr. 554/2004, iar nu eroarea procedurală invocată de reclamantă (încălcarea principiului disponibilității).

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este fondat doar în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la constatarea dreptului reclamantei la restituirea în natură a suprafeței de teren de 74 mp, astfel cum a fost evidențiată în raportul de expertiză administrat în dosarul de fond.

Potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000:

"Dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat se redobândește pe baza deciziei Comisiei speciale de retrocedare, a unității deținătoare prevăzute la art. 2 sau a hotărârii judecătorești rămase definitive, după caz.", iar potrivit art. 8 alin. (1) din același act normativ:

"(1) Proprietarii care vor redobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor în temeiul prezentei ordonanțe de urgență vor încheia cu deținătorii actuali ai acestor imobile un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei Comisiei speciale de retrocedare sau, după caz, a unității deținătoare prevăzute la art. 2, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezența executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului."

Totodată, potrivit pct. 8.1. din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000:

"Decizia Comisiei speciale de retrocedare rămâne definitivă la momentul expirării termenului de 30 de zile prevăzut pentru atacarea în instanță a acesteia sau, în cazul în care este urmată procedura judecătorească, la momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a respins contestația împotriva deciziei."

În raport de dispozițiile legale evocate mai sus, Înalta Curte constată că dreptul de proprietate este (re)dobândit de persoana solicitantă prin decizia emisă de Comisia Specială de Retrocedare, decizia reprezentând titlul de proprietate al beneficiarului, efectele sale producându-se la momentul expirării termenului de 30 de zile prevăzut pentru atacarea în instanță a deciziei sau la data rămânerii definitive a acestui act, după parcurgerea procedurii judecătorești de contestare.

Nu pot fi reținute susținerile reclamantei, întemeiate pe dispozițiile art. 3 alin. (6) și (7) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu dispozițiile Legii nr. 554/2004, în sensul că instanța de contencios administrativ poate dispune în mod direct restituirea în natură a terenului, atât timp cât, potrivit textelor de lege precitate, dreptul de proprietate se dobândește prin decizia emisă de Comisia Specială de Retrocedare, această decizie ținând loc de titlu de proprietate, iar instanța de judecată nu se poate substitui în competențele autorității emitente a titlului.

Într-adevăr, dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 menționează că dreptul de proprietate se dobândește "pe baza deciziei Comisiei speciale de retrocedare, a unității deținătoare prevăzute la art. 2 sau a hotărârii judecătorești rămase definitive, după caz.", însă Înalta Curte consideră că mențiunea referitoare la hotărârea judecătorească nu poate fi interpretată în sensul că acest act procedural ține locul deciziei de restituire în natură emise de Comisia Specială de Retrocedare, în cazul admiterii contestației și anulării actului administrativ prin care s-a respins cererea de retrocedare. Acest text de lege trebuie interpretat și aplicat în coroborare cu art. 8 din O.U.G. nr. 94/2000, ca referindu-se la hotărârea judecătorească definitivă menționată de pct. 8.1 din normele metodologice, prin care s-a respins contestația formulată împotriva deciziei comisiei, caz în care sunt consolidate efectele deciziei emise de Comisia de Retrocedare, dreptul de proprietate fiind definitiv stabilit în favoarea beneficiarului în limitele deciziei menținute.

În raport de dispozițiile art. 1 alin. (1), precum și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care stabilesc soluțiile pe care le poate dispune instanța de contencios administrativ și anume anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative, Înalta Curte apreciază că prima instanță a pronunțat o soluție nelegală cu privire la constatarea dreptului reclamantei la restituirea în natură a suprafeței de 74 mp teren. În speță, anulând decizia contestată și concluzionând asupra dreptului reclamantei la restituirea terenului solicitat, instanța de fond trebuia să dispună obligarea Comisie Speciale de Retrocedare la emiterea unei decizii în acest sens, conform art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, nu doar să constate dreptul reclamantei la restituire. Finalitatea anulării deciziei atacate și recunoașterii dreptului pretins prin cererea de retrocedare trebuie să fie aceea a obligării autorității pârâte la emiterea actului administrativ în favoarea reclamantei.

Aceste considerente nu se aplică, însă, și soluției de stabilire a dreptului la măsuri reparatorii, în cazul cărora este suficientă constatarea dreptului reclamantei de a beneficia de astfel de măsuri, ele urmând a fi acordate potrivit art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, de autoritatea învestită de lege (Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), în condițiile Legii nr. 165/2013.

Pentru aceste considerente, constatând incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică București, va casa, în parte, sentința recurată și va obliga pârâta Comisia Specială de Retrocedare să emită, în favoarea reclamantei, decizie de restituire în natură a suprafeței de 74 mp, astfel cum a fost evidențiată în raportul de expertiză întocmit de expert A. în Anexa 2, cu dimensiunile L-M-N-O-P, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

II. 2. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, Înalta Curte îl constată a fi nefondat, în raport de cazul de casare invocat, pentru considerentele ce se succed:

Recurenta-pârâtă a susținut legalitatea procedurii administrative finalizate cu emiterea deciziei contestate, arătând că intimata-reclamantă nu a identificat corespunzător imobilul solicitat prin cererea de retrocedare, iar din înscrisurile depuse ar fi rezultat că acesta a făcut obiectul restituirii conform Legii nr. 18/1991.

Înalta Curte constată a fi neîntemeiate susținerile recurentei-pârâte referitoare la insuficiența elementelor de identificare a terenului ce face obiectul cererii de retrocedare. Din cuprinsul cererii existente la dosarul Tribunalului Argeș, rezultă că recurenta-reclamantă a indicat nu doar adresa situării terenului, ci și suprafața aproximativă rămasă de restituit (1500 mp - din raportul de expertiză administrat în cauză au rezultat 1524 mp - n.r.), modul de dobândire a dreptului de proprietate, modalitatea de preluare prin confiscare a imobilului și a prezentat situația demolării construcțiilor existente pe teren, anexând înscrisuri ale tuturor acestor susțineri, inclusiv planuri ale terenului și construcțiilor.

De asemenea, reclamanta a atașat cererii de retrocedare și sentința civilă nr. 7886/24.09.1992, pronunțată de Judecătoria Pitești în dosarul nr. x/1992 și decizia civilă nr. 2481/27.09.1995, pronunțată în dosarul nr. x/1995 de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei în limitele permise de Legea nr. 18/1991, dispunându-se reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 1.587 mp, rămânând de recuperat diferența de 1.524 mp, care nu a făcut obiectul legii fondului funciar, conform considerentelor deciziei instanței supreme.

Așadar, din cuprinsul acestor înscrisuri rezultă indubitabil că cererea de retrocedare formulată de reclamantă privește doar diferența de teren din totalul de 3111 mp, care nu a făcut obiectul restituirii conform Legii nr. 18/1991. Aceste înscrisuri se coroborează cu concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară administrat de instanța de fond, față de care pârâta nu a formulat obiecțiuni și care confirmă că reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 s-a făcut pentru suprafața de 1.587 mp, rămânând o suprafața nerestituită de 1.524 mp, a cărei retrocedare s-a solicitat conform O.U.G. nr. 94/2000.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte referitoare la nedovedirea distincției între terenul ce a făcut obiectul legii fondului funciar și terenul solicitat prin cererea de retrocedare formulată conform O.U.G. nr. 94/2000, reclamanta depunând, în procedura administrativă, toate înscrisurile necesare identificării terenului de către Comisia Specială de Retrocedare, iar situația juridică astfel expusă a fost confirmată prin administrarea probei cu expertiză tehnică topografică în fața instanței de fond.

Cât privește criticile pe marginea considerentelor deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 2481/27.09.1995, care, în opinia pârâtei, nu beneficiază de putere de lucru judecat, conform normelor de procedură în vigoare la momentul pronunțării, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate. Deși prevederile C. proc. civ. de la 1865 nu cuprind o dispoziție expresă în privința considerentelor hotărârilor judecătorești, puterea de lucru judecat a motivelor decizorii, care susțin soluția pronunțată, a fost recunoscută în mod constant în jurisprudența instanțelor naționale. Mai exact, instanțele naționale au reținut că intră în puterea lucrului judecat acele considerente care își găsesc corespondentul în modul de soluționare a cauzei, astfel cum rezultă din dispozitiv. Cu titlu de exemplu, indicăm decizia nr. 1211/1955 a Tribunalului Suprem - colegiul de conducere, potrivit căreia:

"Considerentele au putere de lucru judecat numai în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în acesta." și decizia nr. 2/1987 a aceleiași instanțe, care a reținut:

"Considerentele hotărârii nu participă la autoritatea de lucru judecat decât în măsura în care ele conțin sau lămuresc declarații de drepturi provocate de părți și cuprinse în dispozitiv."

Or, în speță, considerentele deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 2481/27.09.1995, astfel cum au fost reținute de instanța de fond, explică soluția de menținere a sentinței Judecătoriei Pitești, prin care s-a stabilit dreptul reclamantei de a primi titlu pe proprietate pentru 1.587 mp, în temeiul Legii nr. 18/1991, din totalul avut în proprietate, de 3.111 mp. În consecință, aceste considerente beneficiază de putere de lucru judecat alături de soluția din dispozitiv, pe care o susțin, după cum în mod corect a constatat instanța de fond.

Vor fi respinse, ca nefondate, și criticile referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, pârâta Comisia Specială de Retrocedare fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată antamate de reclamantă ca urmare a constatării culpei sale procesuale, respectiv a emiterii unui act administrativ nelegal, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondat.

În condițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare la plata către recurenta-reclamantă Arhiepiscopia Romano-Catolică București a cheltuielilor de judecată parțiale în sumă de 2000 de RON, reprezentând onorariu avocațial dovedit prin depunerea la dosarul cauzei a facturii seria x nr. x/15.01.2021 și a dovezii viramentului bancar din 19.01.2021, cheltuieli reduse conform art. 451 alin. (2) și art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în limitele admiterii căii de atac și potrivit complexității cauzei și volumului de muncă depus de avocatul reclamantei în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică București împotriva sentinței civile nr. 54 din 4 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Obligă pârâta Comisia Specială de Retrocedare să emită, în favoarea reclamantei, decizie de restituire în natură a suprafeței de 74 mp, astfel cum a fost evidențiată în raportul de expertiză întocmit de expert A. în Anexa 2, cu dimensiunile L-M-N-O-P.

Menține restul dispozițiilor sentinței atacate.

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare la plata către recurenta-reclamantă Arhiepiscopia Romano-Catolică București a cheltuielilor de judecată parțiale în sumă de 2000 de RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2021.