ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3388/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3388/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra recursului penal de față,

constată că, prin sentința penală nr. 115 din 23 mai 2013 pronunțată de Tribunalul

Botoșani, a fost respinsă cererea formulată de inculpatul P.G. privind schimbarea

încadrării juridice a faptei din infracțiunea prev. de art. 174 alin. (1), 175

alin. (1) lit. c) C. pen. în cea prev. de art. 183 C. pen.

Ca urmare, s-a dispus condamnarea inculpatului

P.G., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prev. de art. 174 alin.

(1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 320

1

C. proc.

pen., la pedeapsa de 12 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de

art. 64 lit. a) teza II, lit. b) C. pen., pe o durată de 5 ani, făcându-se, totodată,

aplicarea art. 71 și art. 64 lit. a) teza II, lit. b) C. pen.

S-a menținut starea de arest preventiv

a inculpatului și s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării

preventive din data de 15 noiembrie 2012 la zi.

A fost, de asemenea, obligat inculpatul

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, prima

instanță a reținut,

în fapt,

următoarele:

Inculpatul a fost căsătorit cu victima

P.A., între soți existând numeroase conflicte care generau violențe din partea acestuia.

Astfel, în perioada 28 - 31 octombrie 2012, în fiecare zi, inculpatul i-a aplicat

mai multe lovituri soției sale, cu pumnii și picioarele, cauzându-i leziuni care

au condus la decesul acesteia în noaptea de 31 octombrie 2012.

Raportul de constatare medico-legală (necropsie)

din 12 februarie 2013 al Serviciului Județean de Medicină Legală Botoșani a stabilit

existența pe corpul victimei a unor echimoze vechi de 6-7 zile, infiltrat sanghin

izolat parietal stâng, hematom subdural stâng cu sânge lacăt, edem cerebral, contuzie

secundară pontină, edem pulmonar, hidrotorax stâng, fracturi costale cu calos fibros

stâng, sânge lichid în cord, miocardiopatie etanolică, distrofîe grasă hepatică

și stază în organe. Din concluziile actului medico-legal rezultă că moartea victimei

P.A. a fost violentă și s-a datorat hematomului subdural cu edem cerebral secundar,

consecința unui TCC acut, favorizat și de consumul de alcool. S-a mai constatat

că leziunile s-au putut produce prin lovire cu corpuri dure și mijloace contondente

putând data de 6-7 zile, că traumatismul toracic are o vechime de peste 20 zile,

iar traumatismul cranio-cerebral poate data din 31 octombrie 2012.

Pentru a reține această situație de fapt,

Tribunalul a avut în vedere materialul probator administrat în cauză în faza de

urmărire penală, pe care inculpatul a declarat, în ședința publică din data de 23

mai 2013, că îl cunoaște și îl însușește, respectiv: procesul verbal de cercetare

la fața locului, însoțit de planșe fotografice, raportul de constatare medico-legală

- necropsie - declarațiile martorilor A.G., M.M., D.N., B.M., H.M., C.D., A.M.,

P.M., M.F., M.U.M., precum și declarația inculpatului dată în fața instanței, în

cuprinsul căreia a precizat că recunoaște fapta pentru care a fost trimis în judecată

și a solicitat să fie judecat în procedură simplificată.

Constatând că, din probele administrate

în cursul urmăririi penale, rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a

fost săvârșită de inculpat, instanța de fond a admis cererea acestuia, dispunând

judecarea cauzei în procedură simplificată.

În drept, Tribunalul a apreciat că fapta

comisă, de inculpatul P.G., astfel cum a fost anterior reținută, întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de omor calificat, prev. de art. 174 alin. (1), 175

alin. (1) lit. c) C. pen., sens în care a respins, ca nefondată, cererea acestuia

de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte,

prev. de art. 183 C. pen.

S-a arătat sub acest aspect că lovirea

victimei cu pumnii și picioarele, în zone vitale, având ca urmare producerea unor

leziuni multiple ce au determinat decesul, impun concluzia că inculpatul a prevăzut

și acceptat posibilitatea decesului soției sale, împrejurarea că agresiunea a încetat

înainte de moartea victimei neavând decât semnificația că acesta nu a urmărit uciderea

ei, dar a avut, însă, reprezentarea posibilității producerii rezultatului letal,

manifestând indiferență față de un asemenea rezultat.

Totodată, din declarațiile martorilor audiați

în cursul urmăririi penale, inclusiv depoziția fiicei acestuia, instanța a reținut

că inculpatul își făcuse un obicei din a o agresa pe soția sa, aplicând mereu lovituri,

victima fiind văzută tot timpul cu leziuni pe față și corp. În atare situație, s-a

concluzionat de către judecătorul foncului că fapta comisă de inculpat constituie

infracțiunea de omor, comisă cu intenție indirectă, și nu aceea de lovituri cauzatoare

de moarte, care este caracterizată, sub aspectul laturii subiective, de praeterintenție.

La stabilirea și individualizarea pedepsei,

instanța de fond a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege ca urmare

a aplicării dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., gradul de pericol

social al faptei comise, persoana inculpatului care nu are antecedente penale, poziția

procesuală de recunoaștere a faptei, împrejurarea că este cunoscut cu o comportare

bună în societate, aspect reieșit din actele în circumstanțiere depuse la dosar,

și a apreciat că pentru reeducarea sa este necasară și, totodată, suficientă aplicarea

unei pedepse cu închisoarea orientată spre minimul special, însă cu executare în

regim de detenție, nefiind justificată reținerea de circumstanțe atenuante, în condițiile

gravității faptei săvârșite.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

inculpatul P.G.,

criticând-o,

în principal, sub aspectul greșitei încadrări juridice dată faptei de care este

acuzat și solicitând schimbarea acesteia în infracțiunea de loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen., iar, în subsidiar, pentru netemeinicia

pedepsei ce i-a fost aplicată, considerată prea mare în raport cu datele ce caracterizează

persoana sa.

Prin decizia penală nr. 100 din 1 iulie

2013, Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori,

a respins, ca nefondat, apelul declarat

de inculpatul P.G. și l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

Totodată, a menținut măsura arestării preventive

a inculpatului și a dedus, în continuare, durata prevenției acestuia de la 23 mai

2013 la zi.

Pentru a decide astfel, Curtea de apel

a constatat, în esență, că

prima instanță a stabilit în mod corect situația de fapt (pe care instanța de prim

control judiciar și-a însușit-o în întregime) și încadrarea în drept a acesteia,

dând o justă interpretare probatoriului administrat în cauză.

Cu privire la critica apelantului referitoare

la greșita încadrare juridică dată faptei, s-a apreciat că aceasta este neîntemeiată,

arătându-se că, în practica judiciară, s-a decis că intenția de a ucide se stabilește

în funcție de materialitatea actului, care evidențiază poziția psihică a făptuitorului,

și de împrejurările în care s-a produs actul de violență și care, indiferent de

materialitatea actului, pot să confirme sau să infirme intenția de ucidere, considerându-se

că există intenția de a ucide în funcție de intensitatea loviturii, zona anatomică

vitală vizată, aptitudinea de a leza a obiectului cu care s-a acționat. Prin urmare,

s-a menționat că, în vederea delimitării infracțiunii de lovituri cauzatoare de

moarte de infracțiunea de omor calificat, în stabilirea laturii subiective, trebuie

să se țină seama de toate datele situației de fapt, începând cu obiectul folosit

la agresarea victimei, intensitatea cu care au fost aplicate loviturile, zona corpului

uman spre care au fost îndreptate acestea, precum și urmările ce se puteau produce.

Raportând aceste considerații la speța

de față, instanța de apel a constatat că inculpatul P.G. a acționat cu intenția

indirectă de a ucide, având în vedere acțiunea sa de lovire în mod repetat a victimei

cu pumnii și picioarele, în zone vitale, care a condus la producerea unor leziuni

multiple ce au determinat decesul, aspecte din care rezultă că a avut reprezentarea

rezultatului acțiunii sale, pe care l-a acceptat, chiar dacă nu l-a urmărit.

Prin urmare, s-a apreciat că fapta săvârșită

de inculpatul P.G. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat,

prev. de art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen., comisă cu forma de vinovăție

a intenției indirecte, neputând fi încadrată în infracțiunea de lovituri cauzatoare

de moarte, prev. de art. 183 C. pen., care este caracterizată, sub aspectul laturii

subiective, de praeterintenție.

Având în vedere atitudinea procesuală a

inculpatului, precum și solicitarea acestuia de la termenul de judecată din data

de 23 mai 2013, în sensul că recunoaște săvârșirea faptei așa cum a fost descrisă

în actul de sesizare și își însușește probele administrate în cursul urmăririi penale,

Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor

art. 320

1

C. proc. pen., astfel încât a fost considerată ca neîntemeiată

susținerea apelantului în sensul că motivarea parchetului, preluată necritic de

către prima instanță, nu a fost sprijinită de probe, iar probatoriul ar fi trebuit

să fie suplimentat pentru a se dovedi că atunci au existat niște agresiuni mai ample,

niște lovituri cu o intensitate mai mare și alte asemenea aspecte.

Astfel, Curtea a constatat că, atâta timp

cât inculpatul P.G. a optat pentru aplicarea în cauză a procedurii simplificate

prevăzută de art. 320

1

C. proc. pen., cu precizarea că recunoaște săvârșirea

faptei așa cum este descrisă în actul de sesizare a instanței și că își însușește

probele administrate în cursul urmăririi penale, fără să facă dovada că a fost constrâns

în vreun mod să declare în acest sens, susținerea sa din fața instanței de apel,

în sensul că probele administrate în cauză în cursul urmăririi penale sunt insuficiente,

apare ca neîntemeiată, neputând produce efecte juridice.

Relativ la cuantumul pedepsei aplicate

apelantului, Curtea a apreciat că acesta a fost just și proporțional individualizat,

cu respectarea criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., pedeapsa stabilită

fiind într-un cuantum orientat spre minimul special prevăzut de textul incriminator.

Astfel, ținând cont de fapta comisă de inculpat, în contextul descris și demonstrat,

de împrejurările și modalitatea în care aceasta a fost săvârșită, Curtea a considerat

că nu se impune a se proceda la reducerea cuantumului pedepsei aplicate de prima

instanță, apreciind că aceasta este în măsură să contribuie atât la reeducarea inculpatului,

cât și la asigurarea scopului de prevenție generală, în sensul că apelantul își

va putea forma o atitudine corectă față de ordinea de drept și față de regulile

de conviețuire socială.

În

opinia instanței de prim control judiciar, lipsa antecedentelor

penale, în raport de gravitatea faptei săvârșite, nu justifică reducerea cuantumului

pedepsei pentru care a optat judecătorul fondului, neputând fi ignorate împrejurările

ce atribuie faptei deduse judecății și persoanei inculpatului apelant un pericol

social accentuat.

Prin urmare, Curtea a constatat că pedeapsa

aplicată inculpatului prin sentința penală apelată a fost în mod judicios individualizată

în raport de criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., aceasta fiind în măsură

să răspundă cerințelor de sancționare, coerciție și reeducare, prev. de art. 52

C. pen.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,

în termen legal, inculpatul

P.G., reiterând întocmai criticile formulate în apel.

Motivele de recurs au fost formulate cu

respectarea dispozițiilor art. 385

10

alin. (2) teza I C. proc. pen.,

fiind invocat cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.

S-a susținut, în esență, în cuprinsul motivelor

de recurs, că, deși au reținut corect situația de fapt dedusă judecății, instanța

de fond și cea apel au dat o greșită încadrare juridică faptei ce a format obiectul

acuzației penale, apreciind în mod eronat că aceasta întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de omor calificat, prev. de art. 174 alin. (1), 175 alin. (1)

lit. c) C. pen. Ca urmare, având în vedere că, din circumstanțele cauzei, rezultă

că nu a acționat cu intenția de a-și ucide soția, ci doar de a-i aplica o corecție,

recurentul a solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea hotărârilor pronunțate

de instanțele inferioare, iar, pe fond, schimbarea încadrării juridice a faptei

de care este acuzat în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,

prev. de art. 183 C. pen.

Totodată, inculpatul recurent a formulat

și critici de netemeinicie sub aspectul cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată,

solicitând reducerea acestuia, prin acordarea unei eficiente sporite circumstanțelor

sale personale constând în lipsa antecedentelor penale și conduita sinceră manifestată

pe parcursul procesului penal.

Examinând decizia penală recurată

prin raportare la criticile formulate,

circumscrise de inculpatul P.G. cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat

de acesta ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

În

primul rând, prealabil verificării temeiniciei susținerilor

recurentului, se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele

invocate de acesta pot fi examinate de instanța de ultim control judiciar prin prisma

motivului de recurs menționat, având în vedere modificările aduse dispozițiilor

art. 385

9

C. proc. pen. prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru

degrevarea instanțelor judecătorești.

Astfel, se observă că, prin acest act normativ,

s-a realizat o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri

de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse

în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

2

al

art. 385

9

C. proc. pen., intenția clară a legiutorului, prin amendarea

cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin

intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni

de drept.

În

ceea ce privește încadrarea juridică a faptei penale,

Înalta Curte opinează în sensul că, deși cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin Legea nr. 2/2013, se

impune analizarea criticilor referitoare la acest aspect prin prisma motivului de

recurs reglementat de pct. 17

2

al textului de lege menționat, însă numai

în ipoteza în care, fără a invoca erori de fapt, se contestă de către recurent greșita

aplicare a normei de încriminare, din punct de vedere al corespondenței dintre aceasta

și situația de fapt stabilită de instanțele inferioare.

Reprezentând o chestiune de drept, încadrarea

juridică a faptei poate fi supusă controlului de legalitate în recurs și poate fi

modificată pe această cale, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., cu condiția, însă, ca fapta sau faptele

să fie primite de instanța de ultim control judiciar așa cum au fost stabilite în

mod suveran de instanțele de fond, examinarea situației de fapt deja reținută în

cauză (constatarea existenței sau inexistenței faptei, precum și a tuturor împrejurărilor

de fapt) și eventuala modificare a acesteia nemaiputând forma obiectul judecății

în recurs, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 2/2013.

În

consecință, având în vedere aceste considerente, precum și

împrejurarea că, în speță, recurentul inculpat P.G. nu a contestat situația de fapt

reținută de instanțele inferioare, ci doar corespondența dintre aceasta și textul

de lege în care a fost încadrată, Înalta Curte va analiza critica formulată prin

raportare la dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C.

proc. pen., apreciind că, din punct de vedere formal, se circumscrie acestui motiv

de recurs.

În

ce privește, însă, greșita individualizare a pedepsei în raport

cu prevederile art. 72 C. pen., aspect invocat, de asemenea, de inculpat în cuprinsul

motivelor de recurs, este de menționat că această situație a fost exclusă din sfera

de cenzură de Înaltei Curți de Casație și Justiție prin abrogarea expresă a dispozițiilor

art. 385

9

alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen. și că, în realizarea

aceluiași scop de a include în cadrul controlului judiciar exercitat de instanța

de recurs numai aspecte de drept, s-a stabilit prin Legea nr. 2/2013 că hotărârile

sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele

prevăzute de lege.

Așadar, verificarea și aprecierea unor

fapte și împrejurări de fapt privind infracțiunea și persoana inculpatului, din

cele prevăzute în art. 72 C. pen., nu mai pot forma obiectul judecății în recurs,

reglementată ca a doua cale de atac ordinară, fiind supuse examinării în cadrul

cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin actul normativ menționat, doar erorile de

drept, respectiv situațiile în care s-au aplicat pedepse nelegale, situate în alte

limite decât cele prevăzute de lege.

În

cauză, însă, recurentul inculpat P.G. a criticat hotărârile

pronunțate de instanțele inferioare sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a fost

aplicată, considerată prea mare în raport cu datele favorabile ce caracterizează

persoana sa, situație în care, nefiind invocată o eroare de drept și constatând

că sancțiunea penală stabilită se situează în limitele de pedeapsă prevăzute de

lege pentru infracțiunea săvârșită, reduse cu o treime ca urmare a aplicării dispozițiilor

art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., nu se poate reține incidența motivului

de recurs prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. și nici

cazul de casare reglementat de pct. 17

2

al aceluiași articol (invocat

de inculpat) care, așa cum s-a arătat anterior, nu permite exercitarea controlului

judiciar cu privire la aspecte de netemeinicie, ci exclusiv la chestiuni de drept,

ce afectează legalitatea hotărârilor recurate.

Revenind la critica formulată de recurentul

P.G. cu privire la greșita calificare juridică dată faptei pentru care a fost trimis

în judecată și condamnat, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, apreciind,

în raport cu situația de fapt stabilită de Tribunal și confirmată de Curtea de Apel

pe baza materialului probator administrat în cauză, că activitatea infracțională

desfășurată de inculpat a fost corespunzător încadrată în dispozițiile art. 174

alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen.

În

acest sens, Înalta Curte arată că, spre deosebire de infracțiunea

de omor, care se comite numai cu intenție directă sau indirectă, infracțiunea de

loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, în care s-a solicitat de către recurent

schimbarea încadării juridice, se săvârșește cu praeterintenție, caracterizată prin

intenție în ceea ce privește acțiunea de lovire și culpă în ceea ce privește rezultatul

letal, în sensul că autorul, deși a prevăzut acest rezultat, nu l-a acceptat, socotind

fără temei că nu se va produce, fie nu l-a prevăzut, deși trebuia și putea să-l

prevadă. La stabilirea intenției cu care a acționat făptuitorul se au în vedere,

printre altele, așa cum a arătat și instanța de prim control judiciar, obiectul

vulnerant folosit, zona spre care au fost îndreptate actele de violență, intensitatea

acestora, gravitatea leziunilor cauzate, raporturile anterioare dintre autor și

victimă, precum și atitudinea agresorului după comiterea faptei.

Raportat la aceste elemente și la situația

de fapt reținută de instanțele inferioare, Înalta Curte apreciază că fapta inculpatului

P.G. de a aplica zilnic soției sale, P.A., în perioada 28-31 octombrie 2012, multiple

lovituri de o intensitate ridicată, cu pumnii și picioarele, în diferite zone ale

corpului, în care se găsesc mai multe organe vitale, acțiune ce a culminat în ziua

de 31 octombrie 2012 cu lovirea puternică, în aceeași modalitate, a victimei - aflată

în stare de ebrietate și căzută la pământ - în regiunea capului, cauzându-i, astfel,

un traumatism cranio-cerebral, care, favorizat și de consumul de alcool, a determinat

formarea unui hematom subdural cu edem cerebral secundar ce a condus, în final,

la deces, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat,

prevăzută de art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen. și nu pe cele ale

infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., inculpatul

acționând cu vinovăție, sub forma intenției indirecte, în sensul că a prevăzut moartea

victimei, ca rezultat al acțiunii sale, și a acceptat producerea acestui rezultat,

chiar dacă nu l-a urmărit.

Lovirea repetată a victimei cu pumnii și

picioarele în regiuni vitale ale corpului, într-o perioadă lungă de timp, ignorând

starea de sănătate precară a acesteia pe fondul consumului de alcool și a violențelor

la care a fost anterior supusă, denotă previziunea probabilității intervenirii rezultatului

letal, având în vedere că atât modalitatea și mijloacele utilizate pentru exercitarea

agresiunilor, cât și zonele spre care au fost îndreptate erau de natură, prin ele

însele, să conducă, în mod obișnuit, la producerea decesului. De asemenea, în aprecierea

intenției de a ucide, nu pot fi ignorate raporturile anterioare tensionate dintre

părți, generate de atitudinea agresivă a inculpatului față de soția sa, pe fondul

consumului excesiv de băuturi alcoolice, precum și atitudinea recurentului după

comiterea faptei, constând în abandonarea victimei în locuința comună, fără a-i

acorda îngrijiri medicale și a anunța serviciul de urgență, deși constatase că aceasta

gemea de durere.

Având în vedere toate aceste aspecte,

Înalta Curte, în acord cu instanța de fond și cea de prim control judiciar, consideră

că inculpatul P.G. a acționat, în plan subiectiv, cu intenția indirectă de a ucide

victima, motiv pentru care, constatând că atât Tribunalul, cât și Curtea de Apel

au dat o corectă încadrare juridică faptei comise de acesta, apreciază că

nu este incident cazul de casare prevăzut

de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.

În

consecință, față de toate considerentele anterior expuse și

constatând că, în speță, nu se regăsește niciun alt motiv de recurs care, potrivit

art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din

oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.G.

Totodată, în temeiul art. 385

17

alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., va deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la 15 noiembrie 2012 la

zi și, având în vedere că recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală,

în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul P.G. împotriva deciziei penale nr. 100 din 1 iulie 2013 a Curții de

Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului

durata reținerii și a arestării preventive de la 15 noiembrie 2012 la 4 noiembrie

2013.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, avocat C.G. și suma de 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu pentru termenele din 21 august 2013 și 7 octombrie 2013, avocat B.A.,

se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 4 noiembrie 2013.