ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3388/2013

Deliberând asupra recursului penal de față, constată că, prin sentința penală nr. 115 din 23 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Botoșani, a fost respinsă cererea formulată de inculpatul P.G. privind schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prev. de art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen. în cea prev. de art. 183 C. pen. Ca urmare, s-a dispus condamnarea inculpatului P.G., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prev. de art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 320 1 C. proc. pen., la pedeapsa de 12 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II, lit. b) C. pen., pe o durată de 5 ani, făcându-se, totodată, aplicarea art. 71 și art. 64 lit. a) teza II, lit. b) C. pen.

S-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului și s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive din data de 15 noiembrie 2012 la zi. A fost, de asemenea, obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în fapt, următoarele: Inculpatul a fost căsătorit cu victima P.A., între soți existând numeroase conflicte care generau violențe din partea acestuia.

Astfel, în perioada 28 - 31 octombrie 2012, în fiecare zi, inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri soției sale, cu pumnii și picioarele, cauzându-i leziuni care au condus la decesul acesteia în noaptea de 31 octombrie 2012. Raportul de constatare medico-legală (necropsie) din 12 februarie 2013 al Serviciului Județean de Medicină Legală Botoșani a stabilit existența pe corpul victimei a unor echimoze vechi de 6-7 zile, infiltrat sanghin izolat parietal stâng, hematom subdural stâng cu sânge lacăt, edem cerebral, contuzie secundară pontină, edem pulmonar, hidrotorax stâng, fracturi costale cu calos fibros stâng, sânge lichid în cord, miocardiopatie etanolică, distrofîe grasă hepatică și stază în organe.

Din concluziile actului medico-legal rezultă că moartea victimei P.A. a fost violentă și s-a datorat hematomului subdural cu edem cerebral secundar, consecința unui TCC acut, favorizat și de consumul de alcool.

S-a mai constatat că leziunile s-au putut produce prin lovire cu corpuri dure și mijloace contondente putând data de 6-7 zile, că traumatismul toracic are o vechime de peste 20 zile, iar traumatismul cranio-cerebral poate data din 31 octombrie 2012. Pentru a reține această situație de fapt, Tribunalul a avut în vedere materialul probator administrat în cauză în faza de urmărire penală, pe care inculpatul a declarat, în ședința publică din data de 23 mai 2013, că îl cunoaște și îl însușește, respectiv: procesul verbal de cercetare la fața locului, însoțit de planșe fotografice, raportul de constatare medico-legală - necropsie - declarațiile martorilor A.G., M.M., D.N., B.M., H.M., C.D., A.M., P.M., M.F., M.U.M., precum și declarația inculpatului dată în fața instanței, în cuprinsul căreia a precizat că recunoaște fapta pentru care a fost trimis în judecată și a solicitat să fie judecat în procedură simplificată.

Constatând că, din probele administrate în cursul urmăririi penale, rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, instanța de fond a admis cererea acestuia, dispunând judecarea cauzei în procedură simplificată. În drept, Tribunalul a apreciat că fapta comisă, de inculpatul P.G., astfel cum a fost anterior reținută, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat, prev. de art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen., sens în care a respins, ca nefondată, cererea acestuia de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen.

S-a arătat sub acest aspect că lovirea victimei cu pumnii și picioarele, în zone vitale, având ca urmare producerea unor leziuni multiple ce au determinat decesul, impun concluzia că inculpatul a prevăzut și acceptat posibilitatea decesului soției sale, împrejurarea că agresiunea a încetat înainte de moartea victimei neavând decât semnificația că acesta nu a urmărit uciderea ei, dar a avut, însă, reprezentarea posibilității producerii rezultatului letal, manifestând indiferență față de un asemenea rezultat. Totodată, din declarațiile martorilor audiați în cursul urmăririi penale, inclusiv depoziția fiicei acestuia, instanța a reținut că inculpatul își făcuse un obicei din a o agresa pe soția sa, aplicând mereu lovituri, victima fiind văzută tot timpul cu leziuni pe față și corp.

În atare situație, s-a concluzionat de către judecătorul foncului că fapta comisă de inculpat constituie infracțiunea de omor, comisă cu intenție indirectă, și nu aceea de lovituri cauzatoare de moarte, care este caracterizată, sub aspectul laturii subiective, de praeterintenție. La stabilirea și individualizarea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen., gradul de pericol social al faptei comise, persoana inculpatului care nu are antecedente penale, poziția procesuală de recunoaștere a faptei, împrejurarea că este cunoscut cu o comportare bună în societate, aspect reieșit din actele în circumstanțiere depuse la dosar, și a apreciat că pentru reeducarea sa este necasară și, totodată, suficientă aplicarea unei pedepse cu închisoarea orientată spre minimul special, însă cu executare în regim de detenție, nefiind justificată reținerea de circumstanțe atenuante, în condițiile gravității faptei săvârșite.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul P.G., criticând-o, în principal, sub aspectul greșitei încadrări juridice dată faptei de care este acuzat și solicitând schimbarea acesteia în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen., iar, în subsidiar, pentru netemeinicia pedepsei ce i-a fost aplicată, considerată prea mare în raport cu datele ce caracterizează persoana sa. Prin decizia penală nr. 100 din 1 iulie 2013, Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.G. și l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat. Totodată, a menținut măsura arestării preventive a inculpatului și a dedus, în continuare, durata prevenției acestuia de la 23 mai 2013 la zi.

Pentru a decide astfel, Curtea de apel a constatat, în esență, că prima instanță a stabilit în mod corect situația de fapt (pe care instanța de prim control judiciar și-a însușit-o în întregime) și încadrarea în drept a acesteia, dând o justă interpretare probatoriului administrat în cauză. Cu privire la critica apelantului referitoare la greșita încadrare juridică dată faptei, s-a apreciat că aceasta este neîntemeiată, arătându-se că, în practica judiciară, s-a decis că intenția de a ucide se stabilește în funcție de materialitatea actului, care evidențiază poziția psihică a făptuitorului, și de împrejurările în care s-a produs actul de violență și care, indiferent de materialitatea actului, pot să confirme sau să infirme intenția de ucidere, considerându-se că există intenția de a ucide în funcție de intensitatea loviturii, zona anatomică vitală vizată, aptitudinea de a leza a obiectului cu care s-a acționat.

Prin urmare, s-a menționat că, în vederea delimitării infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte de infracțiunea de omor calificat, în stabilirea laturii subiective, trebuie să se țină seama de toate datele situației de fapt, începând cu obiectul folosit la agresarea victimei, intensitatea cu care au fost aplicate loviturile, zona corpului uman spre care au fost îndreptate acestea, precum și urmările ce se puteau produce. Raportând aceste considerații la speța de față, instanța de apel a constatat că inculpatul P.G. a acționat cu intenția indirectă de a ucide, având în vedere acțiunea sa de lovire în mod repetat a victimei cu pumnii și picioarele, în zone vitale, care a condus la producerea unor leziuni multiple ce au determinat decesul, aspecte din care rezultă că a avut reprezentarea rezultatului acțiunii sale, pe care l-a acceptat, chiar dacă nu l-a urmărit.

Prin urmare, s-a apreciat că fapta săvârșită de inculpatul P.G. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat, prev. de art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen., comisă cu forma de vinovăție a intenției indirecte, neputând fi încadrată în infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen., care este caracterizată, sub aspectul laturii subiective, de praeterintenție. Având în vedere atitudinea procesuală a inculpatului, precum și solicitarea acestuia de la termenul de judecată din data de 23 mai 2013, în sensul că recunoaște săvârșirea faptei așa cum a fost descrisă în actul de sesizare și își însușește probele administrate în cursul urmăririi penale, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen., astfel încât a fost considerată ca neîntemeiată susținerea apelantului în sensul că motivarea parchetului, preluată necritic de către prima instanță, nu a fost sprijinită de probe, iar probatoriul ar fi trebuit să fie suplimentat pentru a se dovedi că atunci au existat niște agresiuni mai ample, niște lovituri cu o intensitate mai mare și alte asemenea aspecte. Astfel, Curtea a constatat că, atâta timp cât inculpatul P.G. a optat pentru aplicarea în cauză a procedurii simplificate prevăzută de art. 320 1 C. proc. pen., cu precizarea că recunoaște săvârșirea faptei așa cum este descrisă în actul de sesizare a instanței și că își însușește probele administrate în cursul urmăririi penale, fără să facă dovada că a fost constrâns în vreun mod să declare în acest sens, susținerea sa din fața instanței de apel, în sensul că probele administrate în cauză în cursul urmăririi penale sunt insuficiente, apare ca neîntemeiată, neputând produce efecte juridice.

Relativ la cuantumul pedepsei aplicate apelantului, Curtea a apreciat că acesta a fost just și proporțional individualizat, cu respectarea criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., pedeapsa stabilită fiind într-un cuantum orientat spre minimul special prevăzut de textul incriminator. Astfel, ținând cont de fapta comisă de inculpat, în contextul descris și demonstrat, de împrejurările și modalitatea în care aceasta a fost săvârșită, Curtea a considerat că nu se impune a se proceda la reducerea cuantumului pedepsei aplicate de prima instanță, apreciind că aceasta este în măsură să contribuie atât la reeducarea inculpatului, cât și la asigurarea scopului de prevenție generală, în sensul că apelantul își va putea forma o atitudine corectă față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială.

În opinia instanței de prim control judiciar, lipsa antecedentelor penale, în raport de gravitatea faptei săvârșite, nu justifică reducerea cuantumului pedepsei pentru care a optat judecătorul fondului, neputând fi ignorate împrejurările ce atribuie faptei deduse judecății și persoanei inculpatului apelant un pericol social accentuat. Prin urmare, Curtea a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului prin sentința penală apelată a fost în mod judicios individualizată în raport de criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., aceasta fiind în măsură să răspundă cerințelor de sancționare, coerciție și reeducare, prev. de art. 52 C. pen. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul P.G., reiterând întocmai criticile formulate în apel.

Motivele de recurs au fost formulate cu respectarea dispozițiilor art. 385 10 alin. (2) teza I C. proc. pen., fiind invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. S-a susținut, în esență, în cuprinsul motivelor de recurs, că, deși au reținut corect situația de fapt dedusă judecății, instanța de fond și cea apel au dat o greșită încadrare juridică faptei ce a format obiectul acuzației penale, apreciind în mod eronat că aceasta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat, prev. de art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen.

Ca urmare, având în vedere că, din circumstanțele cauzei, rezultă că nu a acționat cu intenția de a-și ucide soția, ci doar de a-i aplica o corecție, recurentul a solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea hotărârilor pronunțate de instanțele inferioare, iar, pe fond, schimbarea încadrării juridice a faptei de care este acuzat în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen. Totodată, inculpatul recurent a formulat și critici de netemeinicie sub aspectul cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată, solicitând reducerea acestuia, prin acordarea unei eficiente sporite circumstanțelor sale personale constând în lipsa antecedentelor penale și conduita sinceră manifestată pe parcursul procesului penal.

Examinând decizia penală recurată prin raportare la criticile formulate, circumscrise de inculpatul P.G. cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de acesta ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente: În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susținerilor recurentului, se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate de acesta pot fi examinate de instanța de ultim control judiciar prin prisma motivului de recurs menționat, având în vedere modificările aduse dispozițiilor art. 385 9 C. proc. pen. prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești.

Astfel, se observă că, prin acest act normativ, s-a realizat o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc. pen., intenția clară a legiutorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept. În ceea ce privește încadrarea juridică a faptei penale, Înalta Curte opinează în sensul că, deși cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.

a fost abrogat expres prin Legea nr. 2/2013, se impune analizarea criticilor referitoare la acest aspect prin prisma motivului de recurs reglementat de pct. 17 2 al textului de lege menționat, însă numai în ipoteza în care, fără a invoca erori de fapt, se contestă de către recurent greșita aplicare a normei de încriminare, din punct de vedere al corespondenței dintre aceasta și situația de fapt stabilită de instanțele inferioare. Reprezentând o chestiune de drept, încadrarea juridică a faptei poate fi supusă controlului de legalitate în recurs și poate fi modificată pe această cale, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen., cu condiția, însă, ca fapta sau faptele să fie primite de instanța de ultim control judiciar așa cum au fost stabilite în mod suveran de instanțele de fond, examinarea situației de fapt deja reținută în cauză (constatarea existenței sau inexistenței faptei, precum și a tuturor împrejurărilor de fapt) și eventuala modificare a acesteia nemaiputând forma obiectul judecății în recurs, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 2/2013. În consecință, având în vedere aceste considerente, precum și împrejurarea că, în speță, recurentul inculpat P.G. nu a contestat situația de fapt reținută de instanțele inferioare, ci doar corespondența dintre aceasta și textul de lege în care a fost încadrată, Înalta Curte va analiza critica formulată prin raportare la dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen., apreciind că, din punct de vedere formal, se circumscrie acestui motiv de recurs. În ce privește, însă, greșita individualizare a pedepsei în raport cu prevederile art. 72 C. pen., aspect invocat, de asemenea, de inculpat în cuprinsul motivelor de recurs, este de menționat că această situație a fost exclusă din sfera de cenzură de Înaltei Curți de Casație și Justiție prin abrogarea expresă a dispozițiilor art. 385 9 alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen. și că, în realizarea aceluiași scop de a include în cadrul controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai aspecte de drept, s-a stabilit prin Legea nr. 2/2013 că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Așadar, verificarea și aprecierea unor fapte și împrejurări de fapt privind infracțiunea și persoana inculpatului, din cele prevăzute în art. 72 C. pen., nu mai pot forma obiectul judecății în recurs, reglementată ca a doua cale de atac ordinară, fiind supuse examinării în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin actul normativ menționat, doar erorile de drept, respectiv situațiile în care s-au aplicat pedepse nelegale, situate în alte limite decât cele prevăzute de lege. În cauză, însă, recurentul inculpat P.G.

a criticat hotărârile pronunțate de instanțele inferioare sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a fost aplicată, considerată prea mare în raport cu datele favorabile ce caracterizează persoana sa, situație în care, nefiind invocată o eroare de drept și constatând că sancțiunea penală stabilită se situează în limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, reduse cu o treime ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., nu se poate reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. și nici cazul de casare reglementat de pct. 17 2 al aceluiași articol (invocat de inculpat) care, așa cum s-a arătat anterior, nu permite exercitarea controlului judiciar cu privire la aspecte de netemeinicie, ci exclusiv la chestiuni de drept, ce afectează legalitatea hotărârilor recurate.

Revenind la critica formulată de recurentul P.G. cu privire la greșita calificare juridică dată faptei pentru care a fost trimis în judecată și condamnat, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, apreciind, în raport cu situația de fapt stabilită de Tribunal și confirmată de Curtea de Apel pe baza materialului probator administrat în cauză, că activitatea infracțională desfășurată de inculpat a fost corespunzător încadrată în dispozițiile art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen.

În acest sens, Înalta Curte arată că, spre deosebire de infracțiunea de omor, care se comite numai cu intenție directă sau indirectă, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, în care s-a solicitat de către recurent schimbarea încadării juridice, se săvârșește cu praeterintenție, caracterizată prin intenție în ceea ce privește acțiunea de lovire și culpă în ceea ce privește rezultatul letal, în sensul că autorul, deși a prevăzut acest rezultat, nu l-a acceptat, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu l-a prevăzut, deși trebuia și putea să-l prevadă. La stabilirea intenției cu care a acționat făptuitorul se au în vedere, printre altele, așa cum a arătat și instanța de prim control judiciar, obiectul vulnerant folosit, zona spre care au fost îndreptate actele de violență, intensitatea acestora, gravitatea leziunilor cauzate, raporturile anterioare dintre autor și victimă, precum și atitudinea agresorului după comiterea faptei.

Raportat la aceste elemente și la situația de fapt reținută de instanțele inferioare, Înalta Curte apreciază că fapta inculpatului P.G. de a aplica zilnic soției sale, P.A., în perioada 28-31 octombrie 2012, multiple lovituri de o intensitate ridicată, cu pumnii și picioarele, în diferite zone ale corpului, în care se găsesc mai multe organe vitale, acțiune ce a culminat în ziua de 31 octombrie 2012 cu lovirea puternică, în aceeași modalitate, a victimei - aflată în stare de ebrietate și căzută la pământ - în regiunea capului, cauzându-i, astfel, un traumatism cranio-cerebral, care, favorizat și de consumul de alcool, a determinat formarea unui hematom subdural cu edem cerebral secundar ce a condus, în final, la deces, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen.

și nu pe cele ale infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., inculpatul acționând cu vinovăție, sub forma intenției indirecte, în sensul că a prevăzut moartea victimei, ca rezultat al acțiunii sale, și a acceptat producerea acestui rezultat, chiar dacă nu l-a urmărit. Lovirea repetată a victimei cu pumnii și picioarele în regiuni vitale ale corpului, într-o perioadă lungă de timp, ignorând starea de sănătate precară a acesteia pe fondul consumului de alcool și a violențelor la care a fost anterior supusă, denotă previziunea probabilității intervenirii rezultatului letal, având în vedere că atât modalitatea și mijloacele utilizate pentru exercitarea agresiunilor, cât și zonele spre care au fost îndreptate erau de natură, prin ele însele, să conducă, în mod obișnuit, la producerea decesului.

De asemenea, în aprecierea intenției de a ucide, nu pot fi ignorate raporturile anterioare tensionate dintre părți, generate de atitudinea agresivă a inculpatului față de soția sa, pe fondul consumului excesiv de băuturi alcoolice, precum și atitudinea recurentului după comiterea faptei, constând în abandonarea victimei în locuința comună, fără a-i acorda îngrijiri medicale și a anunța serviciul de urgență, deși constatase că aceasta gemea de durere. Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond și cea de prim control judiciar, consideră că inculpatul P.G. a acționat, în plan subiectiv, cu intenția indirectă de a ucide victima, motiv pentru care, constatând că atât Tribunalul, cât și Curtea de Apel au dat o corectă încadrare juridică faptei comise de acesta, apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen. În consecință, față de toate considerentele anterior expuse și constatând că, în speță, nu se regăsește niciun alt motiv de recurs care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.G. Totodată, în temeiul art. 385 17 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la 15 noiembrie 2012 la zi și, având în vedere că recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.G. împotriva deciziei penale nr. 100 din 1 iulie 2013 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și a arestării preventive de la 15 noiembrie 2012 la 4 noiembrie 2013. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, avocat C.G. și suma de 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru termenele din 21 august 2013 și 7 octombrie 2013, avocat B.A., se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 noiembrie 2013.