ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5134/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 13 mai 2011, reclamanta I.D.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Secretariatul General, ca prin hotărârea ce se va pronunța, obligarea pârâtului de a da curs favorabil memoriului său înregistrat la registratura pârâtului sub nr. 17/15921 din 15 decembrie 2010; obligarea pârâtului la daune morale în cuantum de 100.000 euro, respectiv 420.000 RON. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în luna august 2008 se afla în Franța, în orașul Paris, și aflându-se într-o situație critică, a fost nevoită să solicitate ajutor Ambasadei României la Paris, Ministerului Afacerilor Externe și Guvernului României.

În acest sens, a înaintat acestor instituții un memoriu cu poșta electronică. Neprimind răspuns în timp util la această primă solicitare, a înaintat pârâtului, la data de 8 august 2008, un al doilea memoriu, tot electronic, în care îi prezenta situația critică în care se afla. Reclamanta a mai arătat că a primit un răspuns din partea pârâtului abia în data de 27 august 2008, când deja se reîntorsese în țară, din care reieșea faptul că cele două memorii ale sale fuseseră înaintate Ministerului de Afaceri Externe spre a le soluționa. În răspunsul comunicat, i se aducea la cunoștință faptul că ulterior adoptării unei soluții din partea Ministerului de Afaceri Externe, pârâtul urma să-i comunice în termen legal măsurile dispuse.

Însă, a precizat reclamanta că pârâtul nu i-a mai trimis niciun răspuns în legătură cu cele două memorii ale sale, motiv pentru care, în data de 15 decembrie 2010, a depus la registratura pârâtului Petiția nr. 17/15921 prin care îi solicita să-i comunice măsurile dispuse de Ministerul de Afaceri Externe, ca răspuns la cele două memorii ale sale. Astfel, a concluzionat reclamanta că pârâtul nu i-a răspuns petiției sale, răspunsul fiind unul standard care nu are legătură cu solicitarea sa, rezultând astfel dezinteresul clar față de cazul său. Prin Sentința nr. 6961 din 22 noiembrie 2011, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta I.D.V., a obligat pârâtul să răspundă reclamantei la petiția din data de 15 decembrie 2010 și a respins cererea de plată a daunelor morale ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre s-au reținut următoarele. Astfel a constatat instanța că reclamanta a adresat pârâtului două memorii în cursul anului 2008, respectiv la data de 5 august 2008 și 8 august 2008, acestea referindu-se la un pretins abuz al Ambasadei României la Paris. Cele două memorii, fiind de competența Ministerului Afacerilor Externe, au fost trimise acestei instituții, comunicându-se acest fapt reclamantei. Reclamanta a afirmat că nu a primit niciun răspuns de la Ministerul Afacerilor Externe, motiv pentru care a adresat Guvernului României un nou memoriu, la data de 15 decembrie 2010, prin care solicita acestei instituții să îi comunice eventualele răspunsuri pe care Ministerul Afacerilor Externe ar fi putut să le comunice Guvernului.

Astfel, a mai reținut instanța că memoriul din data de 15 decembrie 2010 era adresat pârâtului și prin memoriu se solicita să se comunice niște acte ce ar fi putut fi deținute de pârât, respectiv adresele de răspuns la petițiile din anul 2008 pe care Ministerul Afacerilor Externe ar fi putut să le transmită Guvernului. În aceste condiții a concluzionat Curtea că nu există nicio justificare pentru redirecționarea memoriului către Ministerul Afacerilor Externe. Guvernul României avea obligația să răspundă reclamantei dacă a primit sau nu un răspuns la memoriile comunicate în anul 2008 și, în caz afirmativ, să comunice și reclamantei o copie de pe aceste răspunsuri. Cât privește cererea de despăgubiri s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că a suferit un prejudiciu moral care să impună plata unei sume de bani.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul Guvernul României și reclamanta I.D.V. În recursul declarat de Guvernul României se critică soluția instanței de fond ca fiind dată cu încălcarea/aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține că problemele semnalate de recurentă prin cele două memorii din 2008, respectiv prin memoriul din 15 decembrie 2010, vizează aspecte care intră în sfera de competență a Ministerului Afacerilor Externe care, potrivit H.G. nr. 100/2004, cu modificările și completările ulterioare, are ca atribuție principală și pe aceea de organiza, îndruma și controla activitatea misiunilor diplomatice și a oficiilor consulare ale României, aceasta fiind rațiunea pentru care, în raport cu aspectele semnalate de reclamantă, memoriile sale au fost înaintate către această autoritate.

În motivarea căii de atac se mai arată că reclamanta nu poate fi considerată o persoană vătămată de autoritatea publică pârâtă într-un drept al său ori într-un interes legitim, prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, întrucât memoriile adresate greșit Guvernului României au fost înaintate autorității în drept să verifice și să soluționeze aspectele sesizate, potrivit prevederilor legale. În recursul declarat de reclamanta I.D.V. se critică sentința instanței de fond sub aspectul îngrădirii dreptului la apărare și implicit accesul la justiție, prin decăderea părții din dreptul de a depune probe cu înscrisuri. O a doua critică privește confuzia făcută de instanță, care prin sentința pronunțată motivează respingerea cererii sale de a trimite o adresă către pârât, prin aceea că adresa nu era necesară în raport cu obiectul acțiunii, întrucât pârâtul răspunsese deja la petiția înaintată.

Cu privire la respingerea capătului de cerere prin care se solicita acordarea de daune morale, recurenta consideră această soluție netemeinică. Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă nu este fondat, iar în ceea ce privește recursul declarat de Guvernul României instanța urmează să-l admită cu consecința modificării sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri se înțelege, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede altfel.

De asemenea, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal. Potrivit dispozițiilor art. 2 din O.G.

nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, cu modificările și completările ulterioare, "prin petiție se înțelege cererea, reclamația, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poștă electronică, pe care un cetățean sau o organizație legal constituită o poate adresa autorităților și instituțiilor publice centrale și locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, companiilor și societăților naționale, societăților comerciale de interes județean sau local, precum și regiilor autonome, denumite în continuare autorități și instituții publice". Art. 6 1 din O.G.

nr. 27/2002 reglementează că "Petițiile greșit îndreptate vor fi trimise în termen de 5 zile de la înregistrare de către compartimentul prevăzut la art. 6 alin. (1) autorităților sau instituțiilor publice care au ca atribuții rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiționarul să fie înștiințat despre aceasta". Prin urmare, față de cele expuse și raportat la solicitarea formulată de reclamanta-recurentă prin memoriul din 15 decembrie 2010, se reține că în mod corect autoritatea sesizată (Guvernul României) prin compartimentul de specialitate, a înaintat memoriul către Ministerul Afacerilor Externe și a înștiințat concomitent și recurenta-reclamantă asupra acestui demers, procedând astfel conform dispozițiilor legale mai sus citate, fapt recunoscut de altfel și de reclamantă.

Aceeași procedură a fost aplicată și în cazul petițiilor adresate de reclamantă Guvernului în cursul anului 2008, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Față de cele expuse, recurenta-reclamantă nu poate fi considerată o persoană vătămată de autoritatea publică pârâtă într-un drept al său ori într-un interes legitim, prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, în conformitate cu dispozițiile art. 1 și art. 2 pct. 1 lit. g) și h) din Legea nr. 554/2004, întrucât memoriile adresate greșit Guvernului României au fost înaintate autorității în drept să verifice și să soluționeze aspectele sesizate, potrivit prevederilor legale. Mai mult decât atât, nu poate fi demonstrat un refuz nejustificat de a soluționa o cerere, în condițiile în care recurentul-pârât prin Direcția Relații Publice a procedat în conformitate cu normele legale care reglementează activitatea de soluționare a petițiilor - O.G.

nr. 27/2002. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă I.D.V. trebuie subliniat faptul că rolul activ al instanței prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia. Recurenta-reclamantă a susținut că nu s-au respectat dispozițiile art. 129 C. proc. civ. privind rolul activ al instanței în completarea probelor în fond. Critica nu poate fi primită întrucât procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private. Rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil: al disponibilității și contradictorialității.

Față de susținerile recurentei, instanța de fond nu avea obligația, ci posibilitatea de a dispune administrarea unei probe, întrucât rolul său activ nu înseamnă încălcarea principiului disponibilității în procesul civil. Obligația de a-și proba pretențiile revenea reclamantei în condițiile art. 1169 C. civ. Rolul activ al judecătorului nu se poate impune pe fondul unei atitudini generale pasive a reclamantei, cum este în cazul de față, nu poate înlocui implicarea însăși a părții, în exercitarea propriilor obligații procesuale prevăzute de art. 129 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la celelalte critici ale recurentei-reclamante, se reține că recurenta nu poate fi considerată o persoană vătămată de autoritatea publică pârâtă într-un drept al său ori într-un interes legitim, prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, în conformitate cu dispozițiile art. 1 și art. 2 pct. 1 lit. g) și h) din Legea nr. 554/2004, întrucât memoriile adresate greșit Guvernului României au fost înaintate autorității în drept să verifice și să soluționeze aspectele sesizate, potrivit prevederilor legale. De altfel, chiar recurenta-reclamantă a arătat că i s-a răspuns la petiția din data de 15 decembrie 2010, însă aceasta este nemulțumită de faptul că recurentul-pârât i-a comunicat un răspuns standard, și anume că petiția sa a fost înaintată la Ministerul Afacerilor Externe spre competentă soluționare.

În concluzie, eventuala împrejurare că recurenta-reclamantă nu ar fi primit răspuns de la Ministerul Afacerilor Externe nu poate fi imputată autorității pârâte - Guvernul României, aceasta nefiind competentă să analizeze cererea respectivă, ci doar să o transmită spre soluționare instituției cu atribuții în domeniu, ceea ce s-a și întâmplat. Sub aspectul obligării pârâtului-recurent la plata de daune morale, trebuie precizat faptul că cel prejudiciat trebuie să facă dovada condițiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii pârâtului. Prin urmare, reclamanta trebuia să dovedească existența și întinderea prejudiciului suferit, legătura cauzală dintre prejudiciul cauzat și fapta pârâtului, precum și vinovăția acesteia.

Față de argumentele expuse, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul declarat de reclamanta I.D.V. ca nefondat. În ceea ce privește recursul declarat de Guvernul României, acesta urmează a fi admis cu consecința modificării sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta I.D.V. ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.D.V. împotriva Sentinței nr. 6961 din 22 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursul declarat de Guvernul României - Secretariatul General împotriva aceleiași sentințe. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta I.D.V. ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 aprilie 2013. Procesat de GGC - AZ