ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5134/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5134/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei

instanțe la data de 13 mai 2011, reclamanta I.D.V. a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Secretariatul General, ca prin

hotărârea ce se va pronunța, obligarea pârâtului de a da curs favorabil

memoriului său înregistrat la registratura pârâtului sub nr. 17/15921 din 15

decembrie 2010; obligarea pârâtului la daune morale în cuantum de 100.000 euro,

respectiv 420.000 RON.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că în luna august 2008 se afla în Franța, în

orașul Paris, și aflându-se într-o situație critică, a fost nevoită să

solicitate ajutor Ambasadei României la Paris, Ministerului Afacerilor Externe

și Guvernului României. În acest sens, a înaintat acestor instituții un memoriu

cu poșta electronică. Neprimind răspuns în timp util la această primă

solicitare, a înaintat pârâtului, la data de 8 august 2008, un al doilea

memoriu, tot electronic, în care îi prezenta situația critică în care se afla.

Reclamanta a mai

arătat că a primit un răspuns din partea pârâtului abia în data de 27 august

2008, când deja se reîntorsese în țară, din care reieșea faptul că cele două

memorii ale sale fuseseră înaintate Ministerului de Afaceri Externe spre a le

soluționa. În răspunsul comunicat, i se aducea la cunoștință faptul că ulterior

adoptării unei soluții din partea Ministerului de Afaceri Externe, pârâtul urma

să-i comunice în termen legal măsurile dispuse.

Însă, a precizat

reclamanta că pârâtul nu i-a mai trimis niciun răspuns în legătură cu cele două

memorii ale sale, motiv pentru care, în data de 15 decembrie 2010, a depus la

registratura pârâtului Petiția nr. 17/15921 prin care îi solicita să-i comunice

măsurile dispuse de Ministerul de Afaceri Externe, ca răspuns la cele două

memorii ale sale.

Astfel, a

concluzionat reclamanta că pârâtul nu i-a răspuns petiției sale, răspunsul

fiind unul standard care nu are legătură cu solicitarea sa, rezultând astfel

dezinteresul clar față de cazul său.

Prin Sentința nr.

6961 din 22 noiembrie 2011, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta I.D.V., a obligat pârâtul să răspundă reclamantei la

petiția din data de 15 decembrie 2010 și a respins cererea de plată a daunelor

morale ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre s-au reținut următoarele.

Astfel a constatat

instanța că reclamanta a adresat pârâtului două memorii în cursul anului 2008,

respectiv la data de 5 august 2008 și 8 august 2008, acestea referindu-se la un

pretins abuz al Ambasadei României la Paris. Cele două memorii, fiind de

competența Ministerului Afacerilor Externe, au fost trimise acestei instituții,

comunicându-se acest fapt reclamantei.

Reclamanta a afirmat

că nu a primit niciun răspuns de la Ministerul Afacerilor Externe, motiv pentru

care a adresat Guvernului României un nou memoriu, la data de 15 decembrie

2010, prin care solicita acestei instituții să îi comunice eventualele

răspunsuri pe care Ministerul Afacerilor Externe ar fi putut să le comunice

Guvernului.

Astfel, a mai reținut

instanța că memoriul din data de 15 decembrie 2010 era adresat pârâtului și

prin memoriu se solicita să se comunice niște acte ce ar fi putut fi deținute

de pârât, respectiv adresele de răspuns la petițiile din anul 2008 pe care

Ministerul Afacerilor Externe ar fi putut să le transmită Guvernului.

În aceste condiții a

concluzionat Curtea că nu există nicio justificare pentru redirecționarea

memoriului către Ministerul Afacerilor Externe. Guvernul României avea

obligația să răspundă reclamantei dacă a primit sau nu un răspuns la memoriile

comunicate în anul 2008 și, în caz afirmativ, să comunice și reclamantei o

copie de pe aceste răspunsuri.

Cât privește cererea

de despăgubiri s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că a suferit un

prejudiciu moral care să impună plata unei sume de bani.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs pârâtul Guvernul României și reclamanta I.D.V.

În recursul declarat

de Guvernul României se critică soluția instanței de fond ca fiind dată cu

încălcarea/aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Se susține că

problemele semnalate de recurentă prin cele două memorii din 2008, respectiv

prin memoriul din 15 decembrie 2010, vizează aspecte care intră în sfera de

competență a Ministerului Afacerilor Externe care, potrivit H.G. nr. 100/2004,

cu modificările și completările ulterioare, are ca atribuție principală și pe

aceea de organiza, îndruma și controla activitatea misiunilor diplomatice și a

oficiilor consulare ale României, aceasta fiind rațiunea pentru care, în raport

cu aspectele semnalate de reclamantă, memoriile sale au fost înaintate către

această autoritate.

În motivarea căii de

atac se mai arată că reclamanta nu poate fi considerată o persoană vătămată de

autoritatea publică pârâtă într-un drept al său ori într-un interes legitim,

prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, întrucât memoriile adresate

greșit Guvernului României au fost înaintate autorității în drept să verifice

și să soluționeze aspectele sesizate, potrivit prevederilor legale.

În recursul declarat

de reclamanta I.D.V. se critică sentința instanței de fond sub aspectul

îngrădirii dreptului la apărare și implicit accesul la justiție, prin decăderea

părții din dreptul de a depune probe cu înscrisuri.

O a doua critică privește

confuzia făcută de instanță, care prin sentința pronunțată motivează

respingerea cererii sale de a trimite o adresă către pârât, prin aceea că

adresa nu era necesară în raport cu obiectul acțiunii, întrucât pârâtul

răspunsese deja la petiția înaintată.

Cu privire la

respingerea capătului de cerere prin care se solicita acordarea de daune

morale, recurenta consideră această soluție netemeinică.

Examinând cauza prin

prisma motivelor de recurs formulate și a prevederilor art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă

nu este fondat, iar în ceea ce privește recursul declarat de Guvernul României

instanța urmează să-l admită cu consecința modificării sentinței în sensul

respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, orice persoană care

se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri se înțelege, conform art. 2 alin. (1) lit. h)

din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, faptul de a

nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii,

dacă prin lege nu se prevede altfel.

De asemenea, prin

refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege, potrivit art. 2 alin.

(1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, exprimarea explicită, cu

exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane.

Potrivit

dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimilează actelor

administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere

referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu

răspunde solicitantului în termenul legal.

Potrivit

dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de

soluționare a petițiilor, cu modificările și completările ulterioare,

"prin petiție se înțelege cererea, reclamația, sesizarea sau propunerea

formulată în scris ori prin poștă electronică, pe care un cetățean sau o

organizație legal constituită o poate adresa autorităților și instituțiilor

publice centrale și locale, serviciilor publice descentralizate ale

ministerelor și ale celorlalte organe centrale, companiilor și societăților

naționale, societăților comerciale de interes județean sau local, precum și

regiilor autonome, denumite în continuare autorități și instituții

publice".

Art. 6

1

din O.G. nr. 27/2002 reglementează că "Petițiile greșit îndreptate vor fi

trimise în termen de 5 zile de la înregistrare de către compartimentul prevăzut

la art. 6 alin. (1) autorităților sau instituțiilor publice care au ca

atribuții rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiționarul să fie

înștiințat despre aceasta".

Prin urmare, față de

cele expuse și raportat la solicitarea formulată de reclamanta-recurentă prin

memoriul din 15 decembrie 2010, se reține că în mod corect autoritatea sesizată

(Guvernul României) prin compartimentul de specialitate, a înaintat memoriul

către Ministerul Afacerilor Externe și a înștiințat concomitent și

recurenta-reclamantă asupra acestui demers, procedând astfel conform

dispozițiilor legale mai sus citate, fapt recunoscut de altfel și de

reclamantă.

Aceeași procedură a

fost aplicată și în cazul petițiilor adresate de reclamantă Guvernului în

cursul anului 2008, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Față de cele expuse,

recurenta-reclamantă nu poate fi considerată o persoană vătămată de autoritatea

publică pârâtă într-un drept al său ori într-un interes legitim, prin

nesoluționarea în termen legal a unei cereri, în conformitate cu dispozițiile

art. 1 și art. 2 pct. 1 lit. g) și h) din Legea nr. 554/2004, întrucât memoriile

adresate greșit Guvernului României au fost înaintate autorității în drept să

verifice și să soluționeze aspectele sesizate, potrivit prevederilor legale.

Mai mult decât atât,

nu poate fi demonstrat un refuz nejustificat de a soluționa o cerere, în

condițiile în care recurentul-pârât prin Direcția Relații Publice a procedat în

conformitate cu normele legale care reglementează activitatea de soluționare a

petițiilor - O.G. nr. 27/2002.

În ceea ce privește

recursul declarat de recurenta-reclamantă I.D.V. trebuie subliniat faptul că

rolul activ al instanței prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu poate constitui

temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în

apărarea intereselor acesteia.

Recurenta-reclamantă

a susținut că nu s-au respectat dispozițiile art. 129 C. proc. civ. privind

rolul activ al instanței în completarea probelor în fond.

Critica nu poate fi

primită întrucât procesul civil este, în regulă generală, un proces al

intereselor private. Rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul

asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil: al

disponibilității și contradictorialității.

Față de susținerile

recurentei, instanța de fond nu avea obligația, ci posibilitatea de a dispune

administrarea unei probe, întrucât rolul său activ nu înseamnă încălcarea

principiului disponibilității în procesul civil. Obligația de a-și proba

pretențiile revenea reclamantei în condițiile art. 1169 C. civ.

Rolul activ al

judecătorului nu se poate impune pe fondul unei atitudini generale pasive a

reclamantei, cum este în cazul de față, nu poate înlocui implicarea însăși a

părții, în exercitarea propriilor obligații procesuale prevăzute de art. 129

alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la

celelalte critici ale recurentei-reclamante, se reține că recurenta nu poate fi

considerată o persoană vătămată de autoritatea publică pârâtă într-un drept al

său ori într-un interes legitim, prin nesoluționarea în termen legal a unei

cereri, în conformitate cu dispozițiile art. 1 și art. 2 pct. 1 lit. g) și h)

din Legea nr. 554/2004, întrucât memoriile adresate greșit Guvernului României

au fost înaintate autorității în drept să verifice și să soluționeze aspectele

sesizate, potrivit prevederilor legale.

De altfel, chiar recurenta-reclamantă

a arătat că i s-a răspuns la petiția din data de 15 decembrie 2010, însă

aceasta este nemulțumită de faptul că recurentul-pârât i-a comunicat un răspuns

standard, și anume că petiția sa a fost înaintată la Ministerul Afacerilor

Externe spre competentă soluționare.

În concluzie,

eventuala împrejurare că recurenta-reclamantă nu ar fi primit răspuns de la

Ministerul Afacerilor Externe nu poate fi imputată autorității pârâte -

Guvernul României, aceasta nefiind competentă să analizeze cererea respectivă,

ci doar să o transmită spre soluționare instituției cu atribuții în domeniu,

ceea ce s-a și întâmplat.

Sub aspectul

obligării pârâtului-recurent la plata de daune morale, trebuie precizat faptul

că cel prejudiciat trebuie să facă dovada condițiilor cerute de lege pentru

antrenarea răspunderii pârâtului. Prin urmare, reclamanta trebuia să dovedească

existența și întinderea prejudiciului suferit, legătura cauzală dintre

prejudiciul cauzat și fapta pârâtului, precum și vinovăția acesteia.

Față de argumentele

expuse, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr.

554/2004, va fi respins recursul declarat de reclamanta I.D.V. ca nefondat.

În ceea ce privește

recursul declarat de Guvernul României, acesta urmează a fi admis cu consecința

modificării sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de

reclamanta I.D.V. ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de I.D.V. împotriva Sentinței nr. 6961 din 22 noiembrie 2011 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Admite recursul

declarat de Guvernul României - Secretariatul General împotriva aceleiași

sentințe.

Modifică sentința

atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta I.D.V. ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 24 aprilie 2013.

Procesat

de GGC - AZ