ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 44/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti, sectia a IV-a civilă, la data de 30 septembrie 2011, reclamanta îvanova D.V. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., în contradictoriu cu M.A.E., obligarea acestuia de a-i acorda daune morale de 2.000.000 euro, respectiv, 5.400.000 lei în echivalent lei, pentru prejudiciul produs prin discriminarea sa din anul 2008 și până în prezent, și din calomnierea sa; obligarea pârâtului de a întreprinde demersurile necesare către autoritățile polițienești franceze pentru a; se relua cercetările începute în 2008, când a depus o plângere împotriva ;a două persoane despre care presupunea că se ocupau cu traficul de carne!vie și obligarea aceluiași pârât de a monitoriza evoluția cercetărilor.

În motivare, reclamanta a arătat că pârâtul a refuzat a-i acorda asistență în luna august 2008, când a solicitat conducerii Consulatului Român de ia Paris să fie asistată în fața organelor de poliție franceze de către atașatul Ministerului de Interne, când urma să depună o plângere împotriva unei rețele de traficanți de carne vie ce o aîrăseseră acolo. De asemenea, reclamanta a învederat; instanței refuzul consulatului României la Paris de a urmări și comunica evoluția cercetărilor pe care Ie efectua poliția franceza ca urmare a plângerii sale; refuzul conducerii Consulatului României la Paris de a-i oferi cazare în incinta clădirii, cât și refuzul de a o sprijini material, pentru a se putea reîntoarce în țară; refuzul conducerii M.A.E.

de a întreprinde cercetări în acest caz, de a lua măsuri sancționatorii împotriva celor vinovați și de a~i răspunde la nenumăratele memorii pe care ie-a adresat începând cu anul 2008; calomnierea sa, de către atașatul Ministerului de Interne în corespondența purtată de către acesta cu un reprezentant al autorităților franceze, cât și într-un răspuns presupus ca i-a fost trimis reclamantei, dar pe care nu l-a primit. La 05 iunie 2012 tribunalul a luat act de modificarea cererii formulate de către reclamantă în sensul dei a chema în judecată, calitate de pârât, și C.N.C.D. Prin sentința nr. 1622 din 2 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a dedus judecății o situație de discriminare directă constând în înlăturarea sa de la beneficiul asistenței legale din partea M.A.E. în fața autorităților naționale franceze, invocând în acest sens corespondența purtată cu reprezentant: ai României angajați ai Ambasadei României la Paris. Analizând corespondența invocată de reclamantă și depusă ia dosar, tribunalul a constatat că Ambasada României la Paris a răspuns memoriilor și cererilor formulate de aceasta prin e-mail, în limita competențelor. Consulul României la Paris a informat pe atașatul M.I.R.A. din cadrul ambasadei, iar acesta a contactat Brigada pentru represiunea proxenetismului din Paris în vederea preluării plângerii.

Atașatul a încercat de mai multe ori să contacteze pe reclamantă pe telefonul mobil dar nu a reușit. Consulul României la Paris a răspuns tuturor solicitărilor reclamantei trimise prin e-mail și a lămurit-o în mai multe rânduri că Ambasada României nu are competențe de organ de urmărire penală, fiind necesar să depună plângere la poliția franceză. Tribunalul a constatat că întreaga corespondentă a reclamantei nu relevă nicio proba privind producerea unei situații discriminatorii âm partea autorităților române ori din partea vreunui reprezentant al M.A.E. Personalul Ambasadei României la Paris și-a îndeplinit obligația de a o îndruma pe reclamantă potrivit cu faptele pe care le învedera, de a depune plângere la organele de poliție franceze, singurele care aveau jurisdicție pe teritoriul francez.

Pretențiile reclamantei că Amabasada României la Paris să se asigure ;de depistarea făptuitorilor pe care îi indica, să îi asigure cazare și să o asiste în fața organelor franceze nu erau susținute de vreun temei legal, Ambasada României la Paris nefimd obligată să îndeplinească atribuții de organ de urmărire penală, de autoritate care să asigure cazare și nici să fie mandatarul ori avocatul vreunei resortisant al statului român care se plânge de o faptă penală săvârșită împotriva sa pe teritoriul statului francez. Atribuțiile Amabasadei României de a acorda sprijin și asistență resortisânților români se constituie în activitatea de îndrumare a acestora privind acțiunile pe care le pot întreprinde în fața organelor locale franceze, ceea ce Ambasada României la Paris a și făcut.

Cât privește calomnia pretinsă de reclamantă, opiniile exprimate de atașatul Ministerului de Interne nu constituie o situație de discriminare, ci un punct de vedere personal și exprimat într-un spațiu privat. Tribunalul a constatat că nu sunt incidente nicîunul din cazurile de discriminare indicate de O.G. nr. 137/2000; astfel că cererea reclamantei vizând existența unui prejudiciu și a unei pagube sunt nefondate. De asemenea, au fost respinse și cererile de obligare a M.A.E. de a întreprinde demersurile necesare către autoritățile polițienești franceze în a se relua cercetările începute in 2008, ministerul neavând aceste atribuții reglementate de lege și nedeținând jurisdicție pe teritoriul statului francez pentru a solicita autorităților franceze să întreprindă ori să reia cercetări penale.

Prin Decizia nr. 115/A din 26 martie 2012, Cartea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apeiul reclamantei împotriva sentinței mai sus menționate. Referitor la critica privind necomunicarea, către reclamantă, a înscrisurilor depuse prin registratură de către-pârâtul M.A.I., instanța de ape! a reținut că aceasta este nefondată, în condițiile în care reclamanta avea termen în cunoștință și avea obligația de a urmări desfășurarea procesului, neexistând nicio dispoziție legală care să oblige instanța să amâne judecata pentru a comunica din oficiu înscrisurile către partea lipsa.

Instanța de apel a înlăturat și critica privind nepronunțarea tribunalului asupra cererii reclamantei de administrare de înscrisuri, constatând că în realitate, din încheierea din 04 septembrie 2012 rezultă că tribunalul a admis pentru reclamantă această probă și a pus în vedere pârâtului să depună la dosar toată corespondența purtată cu autoritățile polițienești franceze. Instanța de apei a constatat că în mod corect a reținut tribunalul că autoritatea consulară de la Paris a răspuns memoriilor și mesajelor din partea reclamantei, fiind neîntemeiată susținerea contrară a reclamantei, aceste răspunsuri fiind dovedite cu înscrisurile depuse la dosar.

Faptul că reclamanta a adresat Consulatului astfel de mesaje și memorii în mod insistent și, eventual im s-a răspuns ia fiecare dintre acestea, nu are relevanță, întrucât o autoritate nu poate fi obligată să răspundă, punctual, fiecărui astfel de memoriu, dacă acestea sunt de fapt reveniri la|memorii și mesaje anterioare și dacă s-a răspuns deja problemei pusă în discuție. În mod corect a reținut tribunalul că pretențiile reclamantei referitoare la modaliîatea de asistare în fața autorităților franceze în sensul reprezentării și însoțirii de către un reprezentant al consulatului, nu erau susținute de vreun temei legal, Ambasada României la Paris nefiind obligată să îndeplinească atribuții de mandatar ori avocat al vreunei resortisant ai statului român care se plânge de o faptă penală săvârșită împotriva sa pe teritoriul statului francez.

Din corespondența existentă la dosar rezultă că Ambasada României la Paris a răspuns memoriilor și cererilor formulate de reclamantă prin e-mail, în limita competențelor, iar autoritățile române âu acordat întreaga asistență Ia care erau obligate, în raport de atribuțiile lor legale. Referitor la opiniile persoanele exprimate înlr-o corespondență privată de atașatul M.I. și la răspunsul în: care pârâtul arată că reclamanta se deplasase în Franța pentru a juca în ftlmerpentru adulți, instanța de apel a constatat ca însăși reclamanta recunoaște, în mod explicit, în memoriile adresate autorităților române că s-a deplasat în Franța în urma deciziei de a „intra în industria pornografică", „acceptând să facă fotografii erotice și nud" ele, astfel că afirmația atașatului M.I.

în acest sens nu poate fi considerată calomniatoare. În raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, instanța de apel a constatat că nu poate fi îndentificatâ nicio situație de tratament discriminatoriu, autoritățile române de la Paris acordând reclamantei tot sprijinul corespunzător în raporfde atribuțiile și obligațiile lor legale. Referitor la suferințele și .neajunsurile îndurate de reclamantă pentru a se întoarce în România și ulterior, instanța de apel a constatat că, atâta timp cât nu rezultă că a existat o faptă de discriminare a reclamantei, acestea nu au relevanță în cauză. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta I.D.V., arătând că decizia atacată reține, în mod greșit, că „susținerile părților" au fost consemnate în .încheierea de ședință din 19 martie 2013, dată la care reclamanta nu a fost prezentă în sală și nu a avut cunoștință despre faptul că se amânase pronunțarea, pentru a depune concluzii scrise.

Având în vedere că instanța de judecată nu a luat în considerare cererea reclamantei formulată la data;de 19 martie 2013 prin care solicita proha cu înscrisuri, în special cu înscrisuri provenind de la pârât, dreptul de apărare al acesteia a fost grav încălcat. Mai arată că ambele instanțe au judecat cauza în lipsa reclamantei, refuzând să dea curs solicitărilor acesteia privind o serie de înscrisuri pe care pârâtul ar fi trebuit să Ie depună în apărare. Pe de altă parte, atunci când anumite înscrisuri sunt depuse la dosar de către una din părți între termene, instanța de judecată este obligată să îe comunice celeilalte părți, lucru care nu s-a întâmplat în cazul reclamantei.

Deși se menționează că Instanța de fond a impus pârâtei să depună înscrisuri, acestea nu se regăsesc la dosarul cauzei în forma cerută de reclamantă, respectiv, un raport:privind stadiul cercetărilor penale din Franța, răspunsul în original, dovada; expedierii așa-zisului răspuns ai pârâtului, precum și alte înscrisuri.| În mod greșit instanța de;apel a reținut că pârâtul ar fi răspuns la toate memoriile reclamantei, în cauză nefacându-se nicio dovadă în acest sens. Mai mult, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel și-a depășit atribuțiile, făcând susțineri jignitoare la adresa reclamantei, unele dintre ele marcate cu majuscule, situație față de care aceasta a înțeles sa se adreseze cu o plângere C.S.M.

În hotărârea pronunțată nu se face vorbire despre vreo opinie a C.N.D., a cărui prezență este obligatorie, conform dispozițiilor art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000. În mod greșit s-a reținut, prin decizia recurată, că pârâtul și-a îndeplinit obligațiile legale răspunzând solicitărilor reclamantei, lucru care nu este susținut de probatoriile administrate în cauză. Analizând recursul Înalta Curte constată următoarele: Recursul declarat de reclamanta I.D.V. împotriva Deciziei nr. 115/A din 26 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curji de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 16 mai 2013, judecata cauzei fiind suspendată la data de 6 noiembrie 2013, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., dată de la care nici una din părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform art 252 alin. (1) C. proc. civ. la data de 2 decembrie 2014, părțile fiind legal citate pentru termenul din 14 ianuarie 2015, Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții mai mult de un an". Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestâruinței vreme îndelungată în j udecată.

Reglementată ca o excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii Sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție. Pentru a interveni perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege. În speță, de la data când a intervenit suspendarea, respectiv 6 noiembrie 2013 și până la data repunerii pe rol din oficiu, și anume, 2 decembrie 2014, nici una din părți nu a întrerapt cursul suspendării, lăsând în nelucrare recursul.

Față de cele ce preced, având în vedere pă lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părții, în baza art. 248 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte constată perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat de reclamanta I.D.V., împotriva Deciziei nr. 115/A din 26 martie 2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 ianuarie 2015.