ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3166/2015

Decizia nr. 3166/2015

Asupra cererii de revizuire;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Pentru a pronunța această hotărâre s-au reținut în esență următoarele.

În speță, actul contestat prin cererea inițială de chemare în judecată este decizia de returnare nr. 2601721 din 30 aprilie 2015.

Refuzul prelungirii tolerării a fost comunicat sub semnătură părții reclamante la data de 30 aprilie 2015.

Curtea a reținut că în litigiul de față refuzul prelungirii tolerării nu a fost contestat pe cale separată, pentru a fi aplicabil termenul de decădere de 5 zile, ci a fost contestat pe calea unui capăt subsidiar de cerere, a cărui soluționare este legată de soluția ce se va da asupra cererii în anularea deciziei de returnare, ceea ce face ca termenul de decădere la care se raportează instanța să fie cel aplicabil capătului principal de cerere în anularea deciziei de returnare, respectiv termenul de 10 zile de la comunicare, reglementat de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002.

Prin urmare, termenul de decădere de 10 zile începe să curgă de la data de 30 aprilie 2015 și se împlinește în ziua de luni, 11 mai 2015 (ultima zi a termenului). Cererea în anularea deciziei de returnare a fost depusă la data de 08 mai 2015, cu respectarea termenului de 10 zile.

Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că în prezentul litigiu partea reclamantă nu a invocat niciun element de nelegalitate intrinsecă a actului contestat, nu s-a contestat faptul că șederea a fost ilegală pe durata reținută în cuprinsul actului administrativ de returnare, singura problemă în litigiu fiind aceea a compatibilității actului cu situația de fapt și de drept a străinului condamnat.

În analiza acestui aspect, a considerat instanța că trebuie pornit de la observația că, din punctul de vedere al O.U.G. nr. 194/2002, în forma în vigoare la data emiterii actului, dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere într-un litigiu penal nu conferă străinului, în mod automat, un drept de ședere pe teritoriul României, în lipsa unui text legal care să prevadă acest lucru. Prin urmare, existența unei hotărâri penale de condamnare la o pedeapsă pentru care s-a dispus executarea sub supraveghere nu reprezintă, per se, un temei al anulării deciziei de returnare.

În plus, s-a mai reținut că instanța penală nu a dispus și o măsură de nepermitere a ieșirii din țară care să fie în contradicție cu actul administrativ atacat.

În ceea ce privește situația de fapt din litigiul penal, instanța a observat că reclamantul a luat cunoștință de procesul-verbal de aducere la cunoștință a măsurilor impuse în sarcina sa pe parcursul termenului de încercare, precum și a consecințelor nerespectării acestora.

Astfel, a constatat instanța de contencios că în situația în care după îndepărtarea sa de pe teritoriul României, persoana condamnată nu va face demersurile necesare redobândirii dreptului de ședere, pentru a continua procesul de supraveghere și, implicit, executarea pedepsei, Serviciul de Probațiune poate sesiza Biroul de Executări Penale din cadrul Tribunalului București, în vederea revocării beneficiului suspendării executării pedepsei, cercetându-se, însă, dacă i se poate imputa părții reclamante sau nu reaua-credință.

În fine, în opinia instanței, partea reclamantă nu poate invoca nici încălcarea art. 1, 5, 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, nici încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, garanții procedurale în cazul expulzărilor de străini și a Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată în Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948.

A opinat instanța că returnarea nu echivalează cu o pedeapsă privativă de libertate în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, nici nu reprezintă o expulzare în sensul legii penale, dat fiind faptul că în sistemul de drept românesc numai legea penală prevede atare pedepse/sancțiuni, care prin caracterul, gravitatea și modul lor de executare presupun privarea de libertate a persoanei sau restrângerea acesteia. În plus, instituțiile expulzării și returnării țin de resortul unor materii diferite: penală și administrativă, cu condiții de aplicare și consecințe juridice diferite.

Cu privire la acordarea tolerării, Curtea a reținut că partea reclamantă a indicat în mod global dispozițiile art. 106

1

din lege, ceea ce a determinat instanța să facă analiza tuturor ipotezelor. Astfel, acordarea tolerării poate fi dispusă pentru străinul care din motive obiective nu poate părăsi România.

Curtea a reținut că reclamantul nu se încadrează în niciunul dintre acestea.

În ceea ce privește susținerile părții reclamante conform cărora executarea actului contestat o prejudiciază patrimonial, având în vedere costurile deplasării, acestea nu au putut fi reținute, dat fiind faptul ca prejudiciul presupune în prealabil un act administrativ nelegal. Prin urmare, în speță nu poate fi vorba despre un prejudiciu, ci despre normala executare a unui act administrativ legal.

În ceea ce privește analiza încălcării normelor Convenției europene referitor la neacordarea tolerării, partea reclamantă a reluat aspectele indicate în cererea de anulare a deciziei de returnare, ceea ce a determinat instanța să nu mai reia aspectele analizate.

În concluzie, Curtea de apel a reținut că în mod corect pârâtul a respins cererea reclamantului de acordare a tolerării, nefiind îndeplinită niciuna din condițiile de la art. 106

1

din O.U.G. nr. 194/2002.

Revizuentul arată că prin sentința penală nr. 665 din 29 seeptembrie 2014, rămasă definitivă prin decizia nr. 79 din 20 ianuarie 2015, a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an și 6 luni, dispunându-se suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, ce curge de la data rămânerii definitive a sentinței. Totodată, instanța penală a impus mai multe obligații, iar nerespectarea lor atrage revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere și arestarea/ încarcerarea conform art. 404 alin. (2) C. proc. pen.

Revizuentul a solicitat acordarea statutului de tolerat, însă cererea a fost respinsă, ajungându-se astfel la soluția divergentă prin care în pofida unei hotărâri definitive în materie penală cu autoritate de lucru judecat, să fie obligat să părăsească țara și să nu respecte programul de supraveghere impus.

În atare situație, revizuentul susține că există hotărâri potrivnice date de instanțe de grad diferit, considerând că sentința nr. 2213 din 14 septembrie 2015 a Curții de Apel București încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București, secția penală.

Revizuentul mai susține că, prin pronunțarea sentinței în materia contenciosului administrativ nu știe ce cale are de urmat, fie să respecte hotărârea definitivă a secției penale, fie să părăsească de bunăvoie România, în baza celei de-a doua hotărâri definitive.

Sunt hotărâri potrivnice, consideră revizuentul, întrucât cuprind măsuri care nu se pot duce la îndeplinire, există identitate de părți, obiect și cauză, putându-se îndrepta astfel erorile determinate de nesocotirea autorității de lucru judecat a primei hotărâri.

Se mai susține că din analiza celor două hotărâri invocate, este îndeplinită existența unei contrarietăți rezultate din confruntarea dispozitivelor cu efecte în crearea unei situații grave în ceea ce privește drepturile revizuentului.

II. Considerentele Înaltei Curți - instanța competentă să soluționeze cererea formulată

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Pentru a se putea invoca acest motiv de revizuire, trebuie îndeplinite cumulativ anumite condiții, respectiv să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei; să fie vorba de hotărâri pronunțate în același litigiu, adică să fi existat triplă identitate de elemente (păți, obiect și cauză); hotărârile contradictorii să fi fost pronunțate în procese/dosare diferite, în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, chiar dacă a fost ridicată, să nu se fi discutat; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri care s-a pronunțat cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Analizând aceste condiții, se constată că hotărârile invocate nu sunt pronunțate în același litigiu, neexistând tripla identitate de elemente, părți, obiect și cauză.

Astfel, sentința nr. 665 din 29 septembrie 2014 s-a pronunțat într-un dosar penal, în urma căreia revizuentul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, iar sentința nr. 2213 din 14 septembrie 2015 s-a pronunțat într-un dosar civil ce a avut ca obiect anularea deciziei de returnare nr. 2601721 din 30 aprilie 2015.

Părțile și cauza celor două dosare sunt în mod evident diferite, iar dispozitivele hotărârilor nu pot fi potrivnice deoarece efectele acestora nu se suprapun.

În consecință, nu este îndeplinită condiția impusă de disp.art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cea de-a doua hotărâre nu încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, iar executarea deciziei de returnare constituie un motiv obiectiv conform căruia revizuentul este în imposibilitate să execute măsurile dispuse de instanța penală, iar cererea de revizuire urmează să fie respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 2213 din 14 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2015.