ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1875/2013

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 15 mai 2013 Curtea de

Apel Timișoara În baza art. 139 C. proc. pen., a respins cererea privind

înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara

sau localitatea și În baza art. 300

2

C. proc. pen., raportat la art.

160

b

C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive a

inculpatului U.D.

S-a observat atât

pericolul social al faptelor de care este acuzat inculpatul - trafic de minori,

tentativă de trafic de minori, act sexual cu un minor, tentativă de act sexual

cu un minor cât și pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea în libertate,

față de numărul infracțiunilor imputate, numărul persoanelor vătămate,

întinderea în timp a activității infracționale ce face obiectul acuzației,

lipsa garanțiilor că inculpatul ar abandona comportamentul antisocial -

prezența antecedentelor penale constând în fapte de aceeași natură și de

violență.

S-a apreciat că

lăsarea inculpatului în libertate ar încuraja săvârșirea unor fapte similare

celor imputate prin actul de sesizare a instanței atât de către inculpat, cât

și de către alte persoane care ar percepe lăsarea în libertate a făptuitorului

ca pe o lipsă de reacție corespunzătoare a autorităților.

Pentru aceleași

motive care vizează menținerea arestării preventive s-a apreciat că aceasta nu

poate fi revocată sau înlocuită cu altă măsură.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 139 alin. (1) și (2) C. proc. pen. a respins

ca nefondată cererea inculpatului U.D. privind înlocuirea măsurii arestării

preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, iar în

temeiul art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (3) C.

proc. pen. a menținut starea de arest a inculpatului U.D.

Împotriva încheierii

a declarat recurs inculpatul U.D. și a solicitat admiterea recursului, arătând

că încheierea atacată este nelegală și netemeinică, întrucât temeiurile avute

în vedere la luarea măsurii nu mai subzistă, iar lăsarea în libertate nu ar

influența bunul mers al procesului penal.

Analizând recursul

declarat, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de

legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385

6

alin. (3)

C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul U.D.

este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:

Prin Sentința penală

nr. 32 din 29 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr.

1921/115/2011, a fost condamnat inculpatul U.D.

În baza art. 13 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și

art. 37 lit. b) C. pen. la: 10 (zece) ani închisoare.

În baza art. 20 C.

pen. raportat la art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen. și 37 lit. b) C. pen. la: 7 (șapte) ani închisoare.

În baza art. 198

alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit.

b) C. pen. la: 6 (șase) ani închisoare.

În baza art. 198

alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. la: 5 (cinci) ani

închisoare.

În baza art. 198

alin. (2) C. pen. cu aplicarea prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen. și art.

37 lit. b) C. pen. la: 6 (șase) ani închisoare.

În baza art. 198

alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. la: 5 (cinci) ani

închisoare.

În baza art. 198

alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 37 lit. b) C.

pen. la: 6 (șase) ani închisoare.

În baza art. 198

alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. la: 5 (cinci) ani

închisoare.

În baza art. 198

alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 37 lit. b) C.

pen. la: 7 (șapte) ani închisoare.

În baza art. 20 C.

pen. raportat la art. 198 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. și art. 37 lit. b) C. pen. la: 5 (cinci) ani închisoare.

În baza art. 10 lit.

a) C. proc. pen., raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost

achitat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 51

alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

În baza art. 33 lit.

a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen. inculpatul va executa pedeapsa contopită

aceea de 10 ani închisoare.

S-au interzis

inculpatului, ca pedeapsă accesorie, în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen.

drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen., cu excepția

dreptului de a alege.

S-au interzis

inculpatului, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 lit.

a), b) și e) C. pen., cu excepția dreptului de a alege, pe o perioadă de 5

(cinci) ani, în condițiile prevăzute de art. 66 C. pen.

În baza art. 350 C.

proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului și, în baza art. 88 C.

pen., s-a dedus din pedeapsă durata reținerii și arestării preventive, începând

cu data de 02 iunie 2011 până la zi. S-a constatat că în cauză nu există părți

civile.

În baza art. 191

alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să plătească statului 1200 RON

cheltuieli judiciare.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel inculpatul U.D., cauza fiind înregistrată pe rolul

Curții de Apel Timișoara și prin încheierea din 15 mai 2013 s-a respins cererea

de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

țara sau localitatea, fiind menținută măsura arestării a inculpatului.

Procedând la

verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestări preventive luată față

de inculpatul U.D. în conformitate cu dispozițiile legale, instanța, în mod

temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive a inculpatului, respectiv cele prevăzute de art.

148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., nu s-au modificat, astfel, a dispus

menținerea măsurii arestări preventive a inculpatului.

Înalta Curte, pornind

de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului U.D., reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f)

din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din

același cod și dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea

prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani

și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.

Astfel, din analiza

coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale și în

fața instanței de judecată până în prezent, Curtea constată că în cauză,

există, motive plauzibile de a bănui că inculpatul a săvârșit faptele ce i se

rețin în sarcină.

În ceea ce privește

temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care

subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă

a celor două cerințe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, se constată

că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege

menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că

infracțiunile reținute în sarcina inculpatului sunt sancționate cu pedepse ce

depășesc limita arătată.

Analiza actelor și

lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în

art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ,

în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în

libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

În conformitate cu

dispozițiile art. 5 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul

la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul

la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană

nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă

există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute,

în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit textului

invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau

reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării

de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la

aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau

regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și

menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de

procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie

compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului

împotriva arbitrariului.

Înalta Curte constată

că menținerea arestării preventive a inculpatului U.D. este justificată, acesta

fiind trimis în judecată pentru infracțiuni caracterizate de un grad ridicat de

pericol social, care prin natura lor, împrejurările comiterii și, îndeosebi,

urmările produse, impun menținerea detenției provizorii.

Din această

perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că pericolul concret

pentru ordinea publică al faptelor privind traficul de minori și actul sexual

cu un minor poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de

ridicat al faptelor, cât și din circumstanțele personale ale inculpatului ori

din modul în care acesta a acționat.

În cauza de față,

stabilirea pericolului social al faptelor și persoanei asupra căreia s-a

conturat existența unor probe ce justifică bănuiala puternică și legitimă că a

comis infracțiunile pentru care a fost deja condamnat chiar nedefinitiv - are

în vedere gravitatea faptelor, împrejurările în care au fost comise, importanța

valorilor puse în pericol cât și starea de recidivă postexecutorie a

inculpatului, care a mai fost anterior condamnat.

În ceea ce privește

cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a

obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, Curtea constată că nu sunt

îndeplinite cerințele art. 139 alin. (1) C. proc. pen., față de considerentele

expuse mai sus, de circumstanțele cauzei în acest stadiu procesual, față de

caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea

desfășurării în bune condiții a procedurii judiciare cu privire la inculpat și

față de caracterul proporțional al măsurii cu gravitatea acuzației penale

formulate împotriva acestuia și cu scopul urmărit, astfel că, în mod corecta

constatat instanța că cererea inculpatului nu este întemeiată.

În consecință, Înalta

Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea

măsurii arestării preventive, ci acestea se mențin în continuare, motiv pentru

care, în temeiul art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul

declarat de inculpatul U.D. împotriva încheierii din 15 mai 2013 a Curții de Apel

Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1921/115/2011*, cu

obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în

care este inclus și onorariul apărătorului desemnat din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul U.D. împotriva încheierii din 15 mai

2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr.

1921/115/2011*.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 30 moi 2013.

Procesat

de GGC - NN