ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1875/2013

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 15 mai 2013 Curtea de Apel Timișoara În baza art. 139 C. proc. pen., a respins cererea privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea și În baza art. 300 2 C. proc. pen., raportat la art. 160 b C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive a inculpatului U.D. S-a observat atât pericolul social al faptelor de care este acuzat inculpatul - trafic de minori, tentativă de trafic de minori, act sexual cu un minor, tentativă de act sexual cu un minor cât și pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea în libertate, față de numărul infracțiunilor imputate, numărul persoanelor vătămate, întinderea în timp a activității infracționale ce face obiectul acuzației, lipsa garanțiilor că inculpatul ar abandona comportamentul antisocial - prezența antecedentelor penale constând în fapte de aceeași natură și de violență.

S-a apreciat că lăsarea inculpatului în libertate ar încuraja săvârșirea unor fapte similare celor imputate prin actul de sesizare a instanței atât de către inculpat, cât și de către alte persoane care ar percepe lăsarea în libertate a făptuitorului ca pe o lipsă de reacție corespunzătoare a autorităților. Pentru aceleași motive care vizează menținerea arestării preventive s-a apreciat că aceasta nu poate fi revocată sau înlocuită cu altă măsură. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 139 alin. (1) și (2) C. proc. pen. a respins ca nefondată cererea inculpatului U.D. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, iar în temeiul art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc.

pen. a menținut starea de arest a inculpatului U.D. Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul U.D. și a solicitat admiterea recursului, arătând că încheierea atacată este nelegală și netemeinică, întrucât temeiurile avute în vedere la luarea măsurii nu mai subzistă, iar lăsarea în libertate nu ar influența bunul mers al procesului penal. Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul U.D. este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare: Prin Sentința penală nr. 32 din 29 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 1921/115/2011, a fost condamnat inculpatul U.D.

În baza art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen. la: 10 (zece) ani închisoare. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și 37 lit. b) C. pen. la: 7 (șapte) ani închisoare. În baza art. 198 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen. la: 6 (șase) ani închisoare. În baza art. 198 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. la: 5 (cinci) ani închisoare. În baza art. 198 alin. (2) C. pen. cu aplicarea prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen. la: 6 (șase) ani închisoare.

În baza art. 198 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. la: 5 (cinci) ani închisoare. În baza art. 198 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 37 lit. b) C. pen. la: 6 (șase) ani închisoare. În baza art. 198 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. la: 5 (cinci) ani închisoare. În baza art. 198 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 37 lit. b) C. pen. la: 7 (șapte) ani închisoare. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 198 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen. la: 5 (cinci) ani închisoare. În baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. a fost achitat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003. În baza art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen. inculpatul va executa pedeapsa contopită aceea de 10 ani închisoare. S-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen., cu excepția dreptului de a alege. S-au interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen., cu excepția dreptului de a alege, pe o perioadă de 5 (cinci) ani, în condițiile prevăzute de art. 66 C. pen. În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului și, în baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă durata reținerii și arestării preventive, începând cu data de 02 iunie 2011 până la zi.

S-a constatat că în cauză nu există părți civile. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să plătească statului 1200 RON cheltuieli judiciare. Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul U.D., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara și prin încheierea din 15 mai 2013 s-a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, fiind menținută măsura arestării a inculpatului. Procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestări preventive luată față de inculpatul U.D. în conformitate cu dispozițiile legale, instanța, în mod temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., nu s-au modificat, astfel, a dispus menținerea măsurii arestări preventive a inculpatului. Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului U.D., reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului. Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale și în fața instanței de judecată până în prezent, Curtea constată că în cauză, există, motive plauzibile de a bănui că inculpatul a săvârșit faptele ce i se rețin în sarcină.

În ceea ce privește temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor două cerințe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracțiunile reținute în sarcina inculpatului sunt sancționate cu pedepse ce depășesc limita arătată. Analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. În conformitate cu dispozițiile art. 5 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag.

1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Înalta Curte constată că menținerea arestării preventive a inculpatului U.D. este justificată, acesta fiind trimis în judecată pentru infracțiuni caracterizate de un grad ridicat de pericol social, care prin natura lor, împrejurările comiterii și, îndeosebi, urmările produse, impun menținerea detenției provizorii. Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor privind traficul de minori și actul sexual cu un minor poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptelor, cât și din circumstanțele personale ale inculpatului ori din modul în care acesta a acționat.

În cauza de față, stabilirea pericolului social al faptelor și persoanei asupra căreia s-a conturat existența unor probe ce justifică bănuiala puternică și legitimă că a comis infracțiunile pentru care a fost deja condamnat chiar nedefinitiv - are în vedere gravitatea faptelor, împrejurările în care au fost comise, importanța valorilor puse în pericol cât și starea de recidivă postexecutorie a inculpatului, care a mai fost anterior condamnat. În ceea ce privește cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, Curtea constată că nu sunt îndeplinite cerințele art. 139 alin. (1) C. proc.

pen., față de considerentele expuse mai sus, de circumstanțele cauzei în acest stadiu procesual, față de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a procedurii judiciare cu privire la inculpat și față de caracterul proporțional al măsurii cu gravitatea acuzației penale formulate împotriva acestuia și cu scopul urmărit, astfel că, în mod corecta constatat instanța că cererea inculpatului nu este întemeiată. În consecință, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se mențin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de inculpatul U.D.

împotriva încheierii din 15 mai 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1921/115/2011*, cu obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul apărătorului desemnat din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul U.D. împotriva încheierii din 15 mai 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1921/115/2011*. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 moi 2013. Procesat de GGC - NN