ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3740/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

inițial pe rolul Tribunalului Iași la nr. 8287/99/2010 și apoi pe rolul Curții de

Apel Iași la nr. 446/45/2011, după declinarea de competență hotărâtă prin sentința

nr. 552 din 09 martie 2011, reclamantul R.V. în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană

de Pensii Iași a contestat hotărârea din 31 august 2010, emisă de pârâtă și a solicitat

obligarea acesteia la plata sumei de 5.000 RON, arătând că s-a reținut greșit că

doar în perioada 15 aprilie 1944 - 31 august 1944 a fost refugiat din motive etnice,

în condițiile în care refugiul a durat până în noiembrie 1944.

Prin întâmpinare, pârâta

a solicitat respingerea acțiunii, susținând că la stabilirea perioadei de refugiere

a avut în vedere declarația dată de sora contestatorului, G.M., care avea 20 de

ani la data refugiului, în timp ce contestatorul avea 5 ani.

În ședința publică din

08 septembrie 2011, reclamantul R.V. a declarat că renunță la judecarea capătului

de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 5.000 RON reprezentând daune

morale.

Prin sentința nr. 243

din 8 septembrie 2011, Curtea de Apel Iași a luat act de renunțarea reclamantului

la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei Casa Județeană de Pensii

Iași la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de daune morale și a respins ca nefondată

restul acțiunii formulată de reclamantul R.V.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Având în vedere dispozițiile

art. 246 C. proc. civ. potrivit cărora reclamantul poate să renunțe oricând la judecată,

fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă, instanța a lua act că reclamantul

R.V. a renunțat la judecata capătului de cerere privind obligarea pârâtei Casa Județeană

de Pensii Iași la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de daune morale.

Instanța a mai constatat

că în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 189/2000,

este beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, persoana, cetățean român, care

în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6

martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, dacă a fost refugiată,

expulzată sau strămutată din altă localitate.

Din acest text rezultă

că numai persoana care a fost refugiată, expulzată sau strămutată din cauza persecuțiilor

din motive etnice este beneficiară a prevederilor acestuia.

Instanța a reținut însă

că pentru a fi aplicabile prevederile actului normativ indicat este necesar ca părăsirea

localității și refugierea să se fi produs din cauza persecuțiilor etnice, or părăsirea

localității C. nu a fost determinată de o astfel de situație. Mutarea din localitatea

C. s-a făcut dintr-o localitate aflată sub autoritatea Statului român într-un teritoriu

aflat de asemenea sub autoritatea Statului român, în condițiile în care Statul român

nu și-a persecutat etnic cetățenii, indiferent de etnia acestora. Ca atare, mutarea

dintr-o localitate în alta, din motive personale sau din motive de război, ca urmare

a înaintării frontului sovietic, nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000.

Este de necontestat că

și persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu, ca urmare a unor

evenimente de război au avut de suferit consecințele nefavorabile situației de refugiat,

dar legiuitorul prin O.G. nr. 105/1999 nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii

și acestei categorii de persoane.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul R.V., criticând soluția adoptată pentru netemeinicie

și nelegalitate, susținând, în esență, că din documentele prezentate rezultă că

evacuarea acesteia s-ar fi datorat persecuției etnice.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul

probator și dispozițiile legale incidente în cauză, constatată nefondat recursul

declarat pentru considerentele ce urmează:

Potrivit prevederilor

art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de dispozițiile

acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate

cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții din

motive etnice, aflându-se în una din situațiile prevăzute de articolul mai sus menționat.

Prin „persoană strămutată”

în altă localitate, conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002 privind Normele de aplicare

a O.G. nr. 105/1999, se înțelege „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată

să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice”.

Din probatoriul administrat

în cauză nu rezultă că evacuarea din localitatea de domiciliu a reclamantului și

a familiei sale s-ar fi datorat unor motive etnice ci s-a produs ca urmare a apropierii

frontului, fiind o măsură de protejare.

În cauză, din înscrisurile

depuse la dosarul de fond al cauzei rezultă că, într-adevăr, starea de refugiu în

care s-a aflat reclamantul a încetat în noiembrie 1944, nu la data de 31 august

reclamantului, C. și M., s-au întors pe jos din refugiu și că ceilalți membri ai

familiei s-au întors în noiembrie 1944 cu o căruță împrumutată de la fratele tatălui.

Cele declarate de reclamant sunt confirmate de A.G. care a relatat că a plecat în

refugiu în aprilie 1944 cu familia R., iar la întoarcere, în august 1944, mama reclamantului

cu trei copii mai mici erau în localitatea de refugiu, ceilalți copii fiind plecați

spre casă, pe jos, cu tatăl lor. De asemenea, în același sens este și declarația

dată de R.P., fratele reclamantului.

Având în vedere și faptul

că din adeverința din 02 iulie 2010 eliberată de Primăria comunei C. din județul

Iași, rezultă că în anul 1944 cel mai mic frate al reclamantului avea un an, iar

reclamantul avea 5 ani, ceea ce înseamnă că nu este unul dintre copiii care au plecat

spre casă, cu tatăl lor, în august 1944, în mod corect Curtea de Apel a considerat

că întinderea duratei refugiului reclamantului R.V. este cea indicată de el, 15

aprilie 1944 - noiembrie 1944.

Este de necontestat că

și persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu, ca urmare a unor

evenimente de război au avut de suferit consecințele nefavorabile, dar legiuitorul

nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii și acestei categorii.

Situația relevată nu atrage

așadar incidența prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000,

acest act normativ vizând acordarea de măsuri reparatorii exclusiv persoanelor persecutate

din motive etnice de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie

1940 până la 6 martie 1945.

În raport de cele mai

sus menționate, Curtea apreciază că hotărârea recurată este legală, astfel încât,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de R.V. împotriva sentinței nr. 243 din 8 septembrie 2011 a Curții de Apel Iași,

secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie

2012.