ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1453/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții

de Apel Cluj, reclamantul D.F., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii

Cluj, a solicitat instanței constatarea calității de beneficiar al drepturilor prevăzute

de Legea nr. 189/2000; obligarea intimatei să emită o nouă decizie de constatare

a faptului că este beneficiar al drepturilor cu consecința prevăzută de Legea

nr. 189/2000; obligarea intimatei la plata daunelor morale, consecință a nerespectării

art. 7 pct. 3 din Legea nr. 189/2000.

Prin întâmpinare, pârâta Casa Județeană

de Pensii Cluj a solicitat respingerea acțiunii, iar în justificarea poziției procesuale

adoptate a relevat că la baza recunoașterii statutului de refugiat, în cazul în

care nu există un document oficial, stau declarațiile notariale a doi martori.

Prin sentința nr. 794 din 30 octombrie

2012, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal a respins cererea formulata de reclamantul D.F., în contradictoriu cu pârâta

Casa Județeană de Pensii Cluj.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut, în esență, că prin hotărârea din 8 mai 2012 urmare examinării cererii

înregistrate din 27 mai 2011, analizând actele de stare civilă, adeverințele eliberate

de Arhivele Naționale și declarațiile autentificate a doi martori, a respins cererea

reținând că au fost prezentate date contradictorii în dovedirea calității de beneficiar.

De asemenea, s-a mai arătat în considerentele

sentinței atacate că actele existente la dosarul cauzei nu au aptitudinea de a dovedi

că reclamantul se încadrează în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999.

S-a mai arătat în considerentele sentinței

atacate că din cauza absenței reclamantului și a martorilor, nu s-au putut audia

aceștia din urmă, cu atât mai mult cu cât reclamantul a depus un răspuns la întâmpinare

și precizări prin care critică apărările pârâtei și reiterează poziția sa inițială,

fără a indica probele de care înțelege să se folosească în susținerea acțiunii,

solicitând să fie validate declarațiile notariale; or, declarațiile notariale nu

sunt mijloace de probă în procesul civil, martorii trebuind să depună în fața instanței,

nemijlocit.

Prin urmare, s-a constatat că acțiunea

reclamantului urmează este neîntemeiată întrucât statuările din actul administrativ

atacat nu au fost combătute cu nici un mijloc de probă din care să rezulte că situația

sa se încadrează în dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 105/1999 în sensul că în perioada

regimurilor instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1941 și până la

26 august 1944 a avut de suferit persecuții din motive etnice care l-au determinat

să se refugieze din localitatea de domiciliu.

Împotriva acestei sentințe, a declarat

recurs reclamantul, considerând-o netemeinică și nelegală.

În motivarea căii de atac, recurentul a

susținut că instanța de fond și-a depășit puterile judecătorești când a pus în discuție

necesitatea audierii martorilor, iar lipsa acestora a întărit în mod greșit convingerea

instanței că reclamanta nu îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a avea

calitatea de refugiat, fără a lua în considerare vârsta acestora.

Recurentul a mai arătat că în opinia sa,

hotărârea atacată este nemotivată în fapt și în drept, fiind indicată generic existența

unor date contradictorii fără a se motiva în concret care anume date sunt contradictorii

și sub ce aspect.

De asemenea, recurentul a solicitat obligarea

pârâtei la plata de daune morale în sumă de 5.280 RON reprezentând contravaloarea

pensiei pe o lună înmulțit cu numărul de luni de întârziere.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra

recursului

Examinând sentința atacată prin prisma

criticilor formulate de recurent, cât și sub toate aspectele, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele

expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța

de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect anularea hotărârii din

8 mai 2012 emisă de pârâtă Casa Județeană de Pensii Cluj și obligarea pârâtei la

recunoașterea calității de refugiat și acordarea drepturilor prevăzute de Legea

nr. 189/2000.

Prima instanță a respins acțiunea reclamantei,

reținând, în mod corect, atât faptul că reclamantul nu a făcut dovada că a avut

de suferit persecuții din motive etnice care au determinat-o să se refugieze din

localitatea de domiciliu, cât și faptul că declarațiile martorilor nu se coroborează

cu alte probe de la dosar.

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de prevederile prezentei

ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere

de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive

etnice, după cum urmează: (...) c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în

altă localitate”.

Prin persoana care a fost strămutată, expulzată

sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana care a fost mutată sau care

a fost obligată să-­și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Din conținutul textului de lege sus menționat,

rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice,

au suferit persecuții în perioada precizată, fără a se face nici o diferențiere

de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă

localitate și cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul

a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români,

care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice.

Solicitantul acordării drepturilor prevăzute

de actele normative sus­menționate trebuie să facă dovada îndeplinirii condițiilor

prevăzute de lege în acest sens.

În conformitate cu prevederile art. 4 din

Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr.

127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate

face cu acte oficiale eliberate de organele competente [alin. (1)] sau, în lipsa

actelor oficiale, prin declarație cu martori [alin. (2)].

În lipsa unor acte oficiale care să facă

dovada împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, în cauză s-a încuviințat

administrarea probei cu martori, însă așa cum a constatat și instanța de fond, martorii

nu s-au prezentat la audieri, astfel că în speță nu s-a probat refugiul reclamantului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în

mod corect, a apreciat Curtea de Apel Cluj că simpla susținere din partea reclamantului

că a fost nevoită să se refugieze, nu este suficientă pentru a forma convingerea

instanței.

Cum din probele administrate nu rezultă

refugiul reclamantului, Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant nu a făcut

dovada susținerilor sale, simpla mutare dintr-o localitate în alta, neputând fi

considerată refugiu/strămutare, în sensul dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999. Având în vedere menținerea soluției pronunțate de instanța de fond,

solicitările recurentei privind obligarea pârâtei la plata de daune, sunt neîntemeiate.

recurs.

Având în vedere considerentele menționate,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca

nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3)

din Legea nr. 554/2004 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D.F. împotriva

sentinței civile nr. 794/2012 din 30 octombrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

martie 2014.