ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1452/2014

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

deduse judecății

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamantul R.G., în contradictoriu cu

pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, a solicitat anularea hotărârii din 24

aprilie 2012 emisă de pârâtă prin care s-a dispus respingerea cererii formulate

în baza Legii nr. 189/2000.

Prin întâmpinare,

pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj a solicitat respingerea acțiunii, iar în justificarea

poziției procesuale adoptate a relevat că la baza recunoașterii statutului de refugiat,

în cazul în care nu există un document oficial, stau declarațiile notariale a doi

martori.

instanțe

Prin sentința

nr. 794 din 30 octombrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de R.G., în contradictoriu

cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că prin hotărârea din 24 aprilie

2012, analizând actele de stare civilă, adeverințele eliberate de Arhivele Naționale

și declarațiile autentificate a doi martori, a respins cererea reținând că au fost

prezentate date contradictorii în dovedirea calității de beneficiar.

De asemenea, s-a

mai arătat în considerentele sentinței atacate că actele existente la dosarul cauzei

nu au aptitudinea de a dovedi că reclamantul se încadrează în situațiile prevăzute

la art. 1 din O.G. nr. 105/1999.

S-a mai arătat

în considerentele sentinței atacate că din cauza absenței reclamantului și a martorilor,

nu s-au putut audia aceștia din urmă, cu atât mai mult cu cât reclamantul a depus

un răspuns la întâmpinare și precizări prin care critică apărările pârâtei și reiterează

poziția sa inițială, fără a indica probele de care înțelege să se folosească în

susținerea acțiunii, solicitând să fie validate declarațiile notariale; or, declarațiile

notariale nu sunt mijloace de probă în procesul civil, martorii trebuind să depună

în fața instanței, nemijlocit.

Prin urmare, s-a

constatat că acțiunea reclamantului urmează este neîntemeiată întrucât statuările

din actul administrativ atacat nu au fost combătute cu nici un mijloc de probă din

care să rezulte că situația sa se încadrează în dispozițiile art. 1 din O.G.

nr. 105/1999 în sensul că în perioada regimurilor instaurate în România cu începere

de la 6 septembrie 1941 și până la 26 august 1944 a avut de suferit persecuții din

motive etnice care l-au determinat să se refugieze din localitatea de domiciliu.

de reclamantă

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs reclamantul, considerând-o netemeinică și nelegală.

În motivarea căii

de atac, recurentul a susținut că instanța de fond și-a depășit puterile judecătorești

când a pus în discuție necesitatea audierii martorilor, iar lipsa acestora a întărit

în mod greșit convingerea instanței că reclamanta nu îndeplinește condițiile cerute

de lege pentru a avea calitatea de refugiat, fără a lua în considerare vârsta acestora.

Recurentul a mai

arătat că în opinia sa, hotărârea atacată este nemotivată în fapt și în drept, fiind

indicată generic existența unor date contradictorii fără a se motiva în concret

care anume date sunt contradictorii și sub ce aspect.

De asemenea, recurentul

a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune morale în sumă de 5.280 RON reprezentând

contravaloarea pensiei pe o lună înmulțit cu numărul de luni de întârziere.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, cât și sub toate aspectele,

în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.

fapt și de drept relevante

Recurenta-reclamantă

a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect anularea

hotărârii din 24 aprilie 2012 emisă de pârâtă Casa Județeană de Pensii Cluj și obligarea

pârâtei la recunoașterea calității de refugiat și acordarea drepturilor prevăzute

de Legea nr. 189/2000.

Prima instanță

a respins acțiunea reclamantului, reținând, în mod corect, atât faptul că reclamantul

nu a făcut dovada că a avut de suferit persecuții din motive etnice care au determinat-o

să se refugieze din localitatea de domiciliu, cât și faptul că declarațiile martorilor

nu se coroborează cu alte probe de la dosar.

Potrivit art.

1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază

de prevederile prezentei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor

instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit

persecuții din motive etnice, după cum urmează: (...) c) a fost refugiată, expulzată

sau strămutată în altă localitate”.

Prin persoana

care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege

persoana care a fost mutată sau care a fost obligată sa­și schimbe domiciliul în

altă localitate din motive etnice.

Din conținutul

textului de lege sus menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor

celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, fără

a se face nici o diferențiere de tratament între persoanele care au fost efectiv

strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care au fost nevoite să trăiască

în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure

toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor

exercitate din motive etnice.

Solicitantul acordării

drepturilor prevăzute de actele normative sus­menționate trebuie să facă dovada

îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în acest sens.

În conformitate

cu prevederile art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999,

aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la

art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente

[alin. (1)] sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori [alin.

(2)].

În lipsa unor

acte oficiale care să facă dovada împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii,

în cauză s-a încuviințat administrarea probei cu martori, însă așa cum a constatat

și instanța de fond, martorii nu s-au prezentat la audieri, astfel că în speță nu

s-a probat refugiul reclamantului.

Prin urmare,

Înalta Curte constată că în mod corect, a apreciat Curtea de Apel Cluj că simpla

susținere din partea reclamantului că a fost nevoită să se refugieze, nu este suficientă

pentru a forma convingerea instanței.

Cum din probele

administrate nu rezultă refugiul reclamantului, Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant

nu a făcut dovada susținerilor sale, simpla mutare dintr-o localitate în alta, neputând

fi considerată refugiu/strămutare, în sensul dispozițiilor art. 1 lit. c) din

O.G. nr. 105/1999. Având în vedere menținerea soluției pronunțate de instanța de

fond, solicitările recurentei privind obligarea pârâtei la plata de daune, sunt

neîntemeiate.

al soluției adoptate în recurs.

Având în vedere

considerentele menționate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței,

potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304

1

C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de R.G. împotriva sentinței civile nr. 599/2012 din 24 septembrie 2012

a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 20 martie 2014.