ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1452/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamantul R.G., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, a solicitat anularea hotărârii din 24 aprilie 2012 emisă de pârâtă prin care s-a dispus respingerea cererii formulate în baza Legii nr. 189/2000. Prin întâmpinare, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj a solicitat respingerea acțiunii, iar în justificarea poziției procesuale adoptate a relevat că la baza recunoașterii statutului de refugiat, în cazul în care nu există un document oficial, stau declarațiile notariale a doi martori.

2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 794 din 30 octombrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de R.G., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că prin hotărârea din 24 aprilie 2012, analizând actele de stare civilă, adeverințele eliberate de Arhivele Naționale și declarațiile autentificate a doi martori, a respins cererea reținând că au fost prezentate date contradictorii în dovedirea calității de beneficiar. De asemenea, s-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că actele existente la dosarul cauzei nu au aptitudinea de a dovedi că reclamantul se încadrează în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G.

nr. 105/1999. S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că din cauza absenței reclamantului și a martorilor, nu s-au putut audia aceștia din urmă, cu atât mai mult cu cât reclamantul a depus un răspuns la întâmpinare și precizări prin care critică apărările pârâtei și reiterează poziția sa inițială, fără a indica probele de care înțelege să se folosească în susținerea acțiunii, solicitând să fie validate declarațiile notariale; or, declarațiile notariale nu sunt mijloace de probă în procesul civil, martorii trebuind să depună în fața instanței, nemijlocit. Prin urmare, s-a constatat că acțiunea reclamantului urmează este neîntemeiată întrucât statuările din actul administrativ atacat nu au fost combătute cu nici un mijloc de probă din care să rezulte că situația sa se încadrează în dispozițiile art. 1 din O.G.

nr. 105/1999 în sensul că în perioada regimurilor instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1941 și până la 26 august 1944 a avut de suferit persecuții din motive etnice care l-au determinat să se refugieze din localitatea de domiciliu. 3. Recursul declarat de reclamantă Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul, considerând-o netemeinică și nelegală. În motivarea căii de atac, recurentul a susținut că instanța de fond și-a depășit puterile judecătorești când a pus în discuție necesitatea audierii martorilor, iar lipsa acestora a întărit în mod greșit convingerea instanței că reclamanta nu îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a avea calitatea de refugiat, fără a lua în considerare vârsta acestora.

Recurentul a mai arătat că în opinia sa, hotărârea atacată este nemotivată în fapt și în drept, fiind indicată generic existența unor date contradictorii fără a se motiva în concret care anume date sunt contradictorii și sub ce aspect. De asemenea, recurentul a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune morale în sumă de 5.280 RON reprezentând contravaloarea pensiei pe o lună înmulțit cu numărul de luni de întârziere. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, cât și sub toate aspectele, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect anularea hotărârii din 24 aprilie 2012 emisă de pârâtă Casa Județeană de Pensii Cluj și obligarea pârâtei la recunoașterea calității de refugiat și acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. Prima instanță a respins acțiunea reclamantului, reținând, în mod corect, atât faptul că reclamantul nu a făcut dovada că a avut de suferit persecuții din motive etnice care au determinat-o să se refugieze din localitatea de domiciliu, cât și faptul că declarațiile martorilor nu se coroborează cu alte probe de la dosar. Potrivit art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, după cum urmează: (...) c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”. Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată sa­și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. Din conținutul textului de lege sus menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, fără a se face nici o diferențiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu.

Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice. Solicitantul acordării drepturilor prevăzute de actele normative sus­menționate trebuie să facă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în acest sens. În conformitate cu prevederile art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G.

nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente [alin. (1)] sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori [alin. (2)]. În lipsa unor acte oficiale care să facă dovada împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, în cauză s-a încuviințat administrarea probei cu martori, însă așa cum a constatat și instanța de fond, martorii nu s-au prezentat la audieri, astfel că în speță nu s-a probat refugiul reclamantului. Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect, a apreciat Curtea de Apel Cluj că simpla susținere din partea reclamantului că a fost nevoită să se refugieze, nu este suficientă pentru a forma convingerea instanței.

Cum din probele administrate nu rezultă refugiul reclamantului, Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant nu a făcut dovada susținerilor sale, simpla mutare dintr-o localitate în alta, neputând fi considerată refugiu/strămutare, în sensul dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999. Având în vedere menținerea soluției pronunțate de instanța de fond, solicitările recurentei privind obligarea pârâtei la plata de daune, sunt neîntemeiate. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Având în vedere considerentele menționate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 1 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.G. împotriva sentinței civile nr. 599/2012 din 24 septembrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2014.