ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2975/2013

Deliberând asupra

recursului de față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Prin decizia penală nr. penale nr. 669/R

din 08 aprilie, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins ca

inadmisibilă contestația în anulare formulată de N.G.E. împotriva Deciziei

penale nr. 239/R din 05 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a II-a penală, în dosarul penal nr. 6412/94/2011 și a obligat

contestatorul la 50 RON cheltuieli judiciare către stat, hotărârea fiind

definitivă.

Pentru a dispune

astfel, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

La data de 6 martie

2013 petentul N.G.E. a formulat contestare în anularea împotriva Deciziei

penale nr. 239/R din 05 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a II-a penală, în dosarul penal nr. 6412/94/2011, invocând faptul că

judecata a avut loc în lipsa sa, fără ca acesta să fie legal citat.

În dezvoltarea

motivelor, contestatorul a arătat că instanța de recurs a cunoscut faptul că se

află în Spania la muncă și cu toate acestea a fost citat doar la adresa de

domiciliu din țară.

A fost atașat dosarul

nr. 6412/94/2011, în care a fost pronunțată decizia penală contestată.

La termenul din 08

aprilie 2013, Curtea de Apel București a pus în discuție admisibilitatea

contestației în anulare, în conformitate cu dispozițiile art. 391 C. proc. pen.

Examinând cauza din

această perspectivă, Curtea de Apel București a constatat inadmisibilă

contestație în anulare, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia penală

nr. 239/R din 05 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a II-a penală, în dosarul nr. 6412/94/2011, a fost respins ca nefondat recursul

declarat de recurentul inculpat N.G.E. împotriva Sentinței penale nr. 387 din

09 iulie 2012 pronunțată de Judecătoria Buftea, recurentul fiind obligat la 250

RON cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 391 C.

proc. pen., instanța examinează admisibilitatea în principiu a contestației în

anulare, verificând dacă aceasta este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă

motivul pe care se sprijină contestația este din cele prevăzute de art. 386 C.

proc. pen. și dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care

sunt la dosar.

Petentul N.G.E. a

formulat contestația în termenul prevăzut de lege, însă motivele pe care se

întemeiază se încadrează doar aparent în cazurile expres și limitativ prevăzute

de art. 386 C. proc. pen., în care se poate face contestație în anulare.

Astfel, este adevărat

că petentul a fost citat de instanța de recurs la adresa de domiciliu din

România și că a adus la cunoștință faptul că se află la muncă în străinătate,

însă pe de o parte acesta nu a indicat adresa la care locuiește efectiv

(dimpotrivă indică aceeași adresă de domiciliu în cererea de recurs), iar pe de

altă parte prin prezentarea apărătorului ales în fața instanței de recurs este

evident că nici nu subzista obligația de citare a acestuia.

În această situație

Curtea de Apel București a apreciat că dispozițiile invocate de petent în

susținerea cererii sale, respectiv art. 386 lit. a) și b) C. proc. pen. nu sunt

aplicabile în speță, pe de o parte întrucât procedura de citare a fost legal

îndeplinită în raport de dispozițiile art. 291 alin. (2) C. proc. pen.,

contestatorul fiind reprezentat de avocat ales, iar pe de altă parte

contestatorul nu a făcut dovada imposibilității de a se prezenta și de a

încunoștința instanța despre această împiedicare. Cu privire la acest ultim

aspect, practica judiciară și doctrina de specialitate sunt unanime în sensul

că "împiedicarea" prezentării și încunoștințării instanțe, deși nu

echivalează neapărat cu forța majoră, trebuie să fie de neînvins, să fie

obiectivă și să nu fi putut fi prevăzută, astfel că susținerile petentului în

sensul că nu s-a putut prezenta deoarece nu s-a putut învoi de la muncă este

evident că nu constituie o astfel de împrejurare. Mai mult, în condițiile în

care prezența inculpatului nu era obligatorie și acesta a optat pentru

angajarea unui avocat, care a fost prezent la judecarea recursului și a pus

concluzii pe fond lăsând ca procesul să fie soluționat în lipsa sa, nu poate să

invoce tocmai această lipsă ca temei a exercitării căii de atac a contestației

în anulare. De altfel, Curtea de Apel București a constatat că instanța de

recurs i-a acordat contestatorului un termen, amânând cauza la cererea

avocatului ales pe aceleași considerente, tocmai pentru a-i da posibilitatea

acestuia să se prezinte, ceea ce nu s-a întâmplat.

Drept urmare, în

temeiul art. 391 C. proc. pen., Curtea de Apel București a respins ca

inadmisibilă contestația în anulare, iar conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. a obligat contestatorul la plata sumei de 50 RON reprezentând cheltuieli

judiciare către stat, hotărârea fiind definitivă.

II. Împotriva acestei

decizii a formulat recurs petentului N.G.E. considerând că în mod greșit Curtea

de Apel București a dispus respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă

în condițiile în care din actele depuse la dosar rezultă cu certitudine că la

soluționarea recursului nu a fost citat la adresa din Spania, cu toate că a

adus la cunoștință faptul că se află la muncă în străinătate.

Examinând hotărârea

recurată, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurent este

inadmisibil, având în vedere că decizia pronunțată de Curtea de Apel București

e definitivă.

Dând eficiență

principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,

privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum

și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea

fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea

procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru

persoane aflate în situații identice.

Partea interesată are

obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual

penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al

hotărârii atacate.

Potrivit

dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II

C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea

acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost

reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și

ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere

reformarea hotărârii atacate.

Înalta Curte reține

că, inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci

când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede

sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept

epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.

Dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen. enumera hotărârile, care pot fi atacate o singură dată cu recurs,

respectiv:

a) sentințele

pronunțate de judecătorii în cazurile prevăzute de lege;

b) sentințele

pronunțate de tribunalele militare în cazul infracțiunilor contra ordinii și

disciplinei militare, sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2

ani;

c) sentințele

pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel;

d) sentințele

pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție;

d

1

)

sentințele privind infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii

penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

e) deciziile pronunțate,

ca instanțe de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, curți de

apel și Curtea Militară de Apel;

f) sentințele

pronunțate în materia executării hotărârilor penale, afară de cazul când legea

prevede altfel, precum și cele privind reabilitare.

De asemenea potrivit

art. 417 C. proc. pen., "hotărârea instanței de recurs rămâne definitivă

la data pronunțării acesteia când:

a) recursul a fost

admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de recurs, fără rejudecare;

b) cauza a fost rejudecată

de către instanța de recurs, după admiterea recursului;

c) cuprinde obligarea

la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului."

Astfel, potrivit art.

385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea

recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de

lege.

Or, recunoașterea

unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual

penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest

motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Având în vedere

dispozițiile mai sus arătate, care arată în mod limitativ care sunt hotărârile

ce pot fi atacate cu recurs, văzând că hotărârea atacată nu face parte dintre

aceste hotărâri, Înalta Curte potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen. va respinge ca inadmisibil recursul declarat de contestatorul N.G.E.

împotriva Deciziei penale nr. 669/R din 08 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a II-a penală, și îl va obliga la plata sumei de 200 RON

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge ca

inadmisibil recursul declarat de contestatorul N.G.E. împotriva Deciziei penale

nr. 669/R din 08 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

II-a penală.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 02 octombrie 2013.

Procesat de GGC - AM