ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2975/2013

Deliberând asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Prin decizia penală nr. penale nr. 669/R din 08 aprilie, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de N.G.E. împotriva Deciziei penale nr. 239/R din 05 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul penal nr. 6412/94/2011 și a obligat contestatorul la 50 RON cheltuieli judiciare către stat, hotărârea fiind definitivă. Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel București a reținut următoarele: La data de 6 martie 2013 petentul N.G.E. a formulat contestare în anularea împotriva Deciziei penale nr. 239/R din 05 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul penal nr. 6412/94/2011, invocând faptul că judecata a avut loc în lipsa sa, fără ca acesta să fie legal citat.

În dezvoltarea motivelor, contestatorul a arătat că instanța de recurs a cunoscut faptul că se află în Spania la muncă și cu toate acestea a fost citat doar la adresa de domiciliu din țară. A fost atașat dosarul nr. 6412/94/2011, în care a fost pronunțată decizia penală contestată. La termenul din 08 aprilie 2013, Curtea de Apel București a pus în discuție admisibilitatea contestației în anulare, în conformitate cu dispozițiile art. 391 C. proc. pen. Examinând cauza din această perspectivă, Curtea de Apel București a constatat inadmisibilă contestație în anulare, pentru următoarele considerente: Prin Decizia penală nr. 239/R din 05 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 6412/94/2011, a fost respins ca nefondat recursul declarat de recurentul inculpat N.G.E.

împotriva Sentinței penale nr. 387 din 09 iulie 2012 pronunțată de Judecătoria Buftea, recurentul fiind obligat la 250 RON cheltuieli judiciare către stat. Potrivit art. 391 C. proc. pen., instanța examinează admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, verificând dacă aceasta este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestația este din cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar. Petentul N.G.E. a formulat contestația în termenul prevăzut de lege, însă motivele pe care se întemeiază se încadrează doar aparent în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 386 C. proc.

pen., în care se poate face contestație în anulare. Astfel, este adevărat că petentul a fost citat de instanța de recurs la adresa de domiciliu din România și că a adus la cunoștință faptul că se află la muncă în străinătate, însă pe de o parte acesta nu a indicat adresa la care locuiește efectiv (dimpotrivă indică aceeași adresă de domiciliu în cererea de recurs), iar pe de altă parte prin prezentarea apărătorului ales în fața instanței de recurs este evident că nici nu subzista obligația de citare a acestuia. În această situație Curtea de Apel București a apreciat că dispozițiile invocate de petent în susținerea cererii sale, respectiv art. 386 lit. a) și b) C. proc. pen. nu sunt aplicabile în speță, pe de o parte întrucât procedura de citare a fost legal îndeplinită în raport de dispozițiile art. 291 alin. (2) C. proc.

pen., contestatorul fiind reprezentat de avocat ales, iar pe de altă parte contestatorul nu a făcut dovada imposibilității de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare. Cu privire la acest ultim aspect, practica judiciară și doctrina de specialitate sunt unanime în sensul că "împiedicarea" prezentării și încunoștințării instanțe, deși nu echivalează neapărat cu forța majoră, trebuie să fie de neînvins, să fie obiectivă și să nu fi putut fi prevăzută, astfel că susținerile petentului în sensul că nu s-a putut prezenta deoarece nu s-a putut învoi de la muncă este evident că nu constituie o astfel de împrejurare.

Mai mult, în condițiile în care prezența inculpatului nu era obligatorie și acesta a optat pentru angajarea unui avocat, care a fost prezent la judecarea recursului și a pus concluzii pe fond lăsând ca procesul să fie soluționat în lipsa sa, nu poate să invoce tocmai această lipsă ca temei a exercitării căii de atac a contestației în anulare. De altfel, Curtea de Apel București a constatat că instanța de recurs i-a acordat contestatorului un termen, amânând cauza la cererea avocatului ales pe aceleași considerente, tocmai pentru a-i da posibilitatea acestuia să se prezinte, ceea ce nu s-a întâmplat. Drept urmare, în temeiul art. 391 C. proc. pen., Curtea de Apel București a respins ca inadmisibilă contestația în anulare, iar conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. a obligat contestatorul la plata sumei de 50 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat, hotărârea fiind definitivă. II. Împotriva acestei decizii a formulat recurs petentului N.G.E. considerând că în mod greșit Curtea de Apel București a dispus respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă în condițiile în care din actele depuse la dosar rezultă cu certitudine că la soluționarea recursului nu a fost citat la adresa din Spania, cu toate că a adus la cunoștință faptul că se află la muncă în străinătate. Examinând hotărârea recurată, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurent este inadmisibil, având în vedere că decizia pronunțată de Curtea de Apel București e definitivă.

Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice. Partea interesată are obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate. Înalta Curte reține că, inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.

Dispozițiile art. 385 1 C. proc. pen. enumera hotărârile, care pot fi atacate o singură dată cu recurs, respectiv: a) sentințele pronunțate de judecătorii în cazurile prevăzute de lege; b) sentințele pronunțate de tribunalele militare în cazul infracțiunilor contra ordinii și disciplinei militare, sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; c) sentințele pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel; d) sentințele pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție; d 1 ) sentințele privind infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; e) deciziile pronunțate, ca instanțe de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, curți de apel și Curtea Militară de Apel; f) sentințele pronunțate în materia executării hotărârilor penale, afară de cazul când legea prevede altfel, precum și cele privind reabilitare.

De asemenea potrivit art. 417 C. proc. pen., "hotărârea instanței de recurs rămâne definitivă la data pronunțării acesteia când: a) recursul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de recurs, fără rejudecare; b) cauza a fost rejudecată de către instanța de recurs, după admiterea recursului; c) cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului." Astfel, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Având în vedere dispozițiile mai sus arătate, care arată în mod limitativ care sunt hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, văzând că hotărârea atacată nu face parte dintre aceste hotărâri, Înalta Curte potrivit art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. va respinge ca inadmisibil recursul declarat de contestatorul N.G.E. împotriva Deciziei penale nr. 669/R din 08 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, și îl va obliga la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge ca inadmisibil recursul declarat de contestatorul N.G.E. împotriva Deciziei penale nr. 669/R din 08 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 02 octombrie 2013. Procesat de GGC - AM