ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2423/2013

Deliberând asupra contestației în anulare formulată de R.M.M., constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1822 din 27 mai 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 85 56/62/2012/a10 s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de R.M.M. împotriva încheierii din 17 mai 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, s-a avansat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut următoarele:

Prin încheierea din 17 mai 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 8556/62/2012, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., printre altele, s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive și s-a menținut starea de arest a inculpatului R.M.M.,  deținut în baza mandatului de arestare preventivă din 23 mai 2012 emis de Tribunalul Brașov.

Au fost respinse cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, formulate de către apărători.

Curtea de Apel a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov din data de 10 august 2012 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților I.D.Ș. și C.D.Ș. pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă la omor deosebit de grav prev. de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 C. pen., art. 175 alin. (1) lit. a) și e) C. pen., art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. și distrugere prev. de art. 217 alin. (1) și (4) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. și a inculpatului R.M.M. pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la tentativă la omor deosebit de grav prev. de art. 25 C. pen. raportat la art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 C. pen., art. 175 alin. (1) lit. a) și e) C. pen., art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. și instigare la distrugere prev. de art. 25 C. pen. raportat la art. 217 alin. (1) și (4) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen.

În fapt, s-a reținut că, în noaptea de 01/02 aprilie 2012, în Municipiul Săcele, pe b-dul G., în imobilul în care locuiește familia C. a fost provocat în mod intenționat un incendiu de către I.D.Ș. și C.D.Ș., care au aruncat pe geamul de la demisol sticle incendiare, incendiul produs cauzând victimei M.V. multiple arsuri.

Ulterior, s-a stabilit că persoana care i-a instigat pe cei doi la săvârșirea faptei este R.M.M., scopul fiind acela de a exercita presiuni asupra familiei C., pentru ca minora C.K. - victima unei infracțiuni de viol pentru care a fost condamnat în primă instanță fratele inculpatului - numitul R.P.C. - să-și schimbe declarațiile și să susțină în fața instanței de apel că a fost de acord cu raportul sexual întreținut cu fratele inculpatului.

Curtea de Apel Brașov a constatat că măsura arestului preventiv a fost luată față de inculpați prin încheierea de ședință din data de 23 mai 2012 a Tribunalului Brașov, pe durata a 29 de zile, începând cu data de 23 mai 2012 și până la 20 iunie 2012, inclusiv. Ulterior, durata arestării preventive a inculpaților a fost prelungită prin încheierea de ședință din data de 19 iunie 2012 a Tribunalului Brașov, pentru o durată de încă 30 de zile, măsura urmând să expire la data de 20 iulie 2012.

A mai constatat Curtea că prin încheierea de ședință din data de 19 iulie 2012 s-a dispus prelungirea duratei măsurii preventive până la data de 14 august 2012, inclusiv. După sesizarea instanței, măsura arestului preventiv a fost menținută succesiv față de cei trei inculpați. Prin încheierea de ședință din data de 19 februarie 2013, Tribunalul Brașov a dispus înlocuirea măsurii arestului preventiv luată față de inculpatul I.D.Ș. cu măsura obligării acestuia de a nu părăsi orașul Zărnești și a menținut în continuare măsura arestului preventiv luată față de inculpații C.D.Ș. și R.M.M.

S-a mai reținut de către Curtea de Apel că prin Sentința penală nr. 96/S din 1 aprilie 2013 a Tribunalului, printre altele, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracțiunii de instigare la tentativă la omor deosebit de grav pentru inculpatul R.M.M., prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 20. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a) și e) C. pen. și art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen., în art. 25 C. pen. raportat la art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a) și e) C. pen. și art. 176 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. Astfel, în baza art. 25 C. pen. raportat la art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a) și e) C. pen. și art. 176 alin. (1) lit. a) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la tentativă de omor deosebit de grav, inculpatul R.M.M. a fost condamnat la pedeapsa principală de 9 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata a 5 ani. Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei, iar în baza art. 61 alin. (1) teza a II-a C. pen., s-a revocat beneficiul liberării condiționate din executarea pedepsei închisorii de 16 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 303 din 11 octombrie 2000 a Tribunalului Brașov, rămasă definitivă prin Decizia nr. 3508 din 04 iulie 2002 a Curții Supreme de Justiție și s-a contopit restul rămas neexecutat de 1625 de zile cu pedeapsa aplicată prin această hotărâre, inculpatul executând pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 6 luni, inculpatul executând în final pedeapsa cea mai grea de 9 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 25 C. pen. raportat la art. 217 alin. (1) și (4) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., același inculpat a fost condamnat și pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la distrugere la pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare. S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei și în baza art. 61 alin. (1) teza a II-a C. pen., s-a revocat beneficiul liberării condiționate, la care s-a adăugat un spor de 6 luni, inculpatul executând în final pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.

Pedepsele aplicate inculpatului au fost contopite în baza art. 39 C. pen. raportat la art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen., și s-a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa principală de 9 ani și 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 6 luni închisoare, în final inculpatul R.M.M. executând pedeapsa principală de 10 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata a 5 ani. Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei, iar în baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada prevenției inculpatului începând cu data de 23 mai 2012, la zi. În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut măsura arestului preventiv luată față de acest inculpat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și inculpații C.D.Ș., R.M.M. și I.D.Ș., apeluri care au fost înaintate spre soluționare Curții de Apel Brașov, unde s-a format Dosarul nr. 8556/62/2012.

Verificând legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de inculpații C.D.Ș. și R.M.M., Curtea de Apel a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri nu au dispărut și nici nu s-au modificat, ci, dimpotrivă, subzistă, impunându-se menținerea stării de arest.

S-a constatat că, în cauză, se poate desprinde o bănuială rezonabilă asupra inculpaților referitor la faptele pentru care sunt cercetați. Pentru a decide astfel s-a reținut că în ceea ce îl privește pe inculpatul C.D.Ș., acesta nu neagă săvârșirea faptei, însă nu recunoaște faptul că ar fi acționat în scopul reținut în actul de sesizare și la îndemnul lui R.M.M., declarația acestuia relativ la împrejurarea că s-a deplasat la locuința familiei C. împreună cu inculpatul I.D. și au confecționat proiectile pe care le-au aruncat coroborându-se cu alte probe administrate în cauză. Cu referire la inculpatul R.M.M., s-a reținut că nu a recunoscut săvârșirea faptei de care este acuzat, că nu sunt în acel moment probe directe în ceea ce privește implicarea sa, dar că, indirect, aceasta poate fi temeinic bănuită.

A fost avut în vedere că persistența motivelor plauzibile de a bănui persoana arestată de comiterea unei infracțiuni este o condiție sine qua non de regularitate a menținerii în detenție, dar după un anumit timp, existența acestora nu mai este suficientă pentru a justifica detenția preventivă.

S-a reținut că, în raport cu art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 din Constituție, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune condiții a procesului penal.

În ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică s-a apreciat că în raport de comportamentul inculpaților, de reacția opiniei publice, de rezonanța faptelor presupus a fi fost comise de către aceștia și își găsește expresia și în starea de neliniște, în sentimentul de insecuritate în rândul societății generat de faptul că persoane bănuite de săvârșirea unor infracțiuni de o gravitate deosebită sunt cercetate și judecate în stare de libertate.

S-a mai arătat că temeiul care a determinat arestarea preventivă a inculpaților subzistă în continuare, având în vedere faptele presupus săvârșite de aceștia, aducându-se atingere valorilor ocrotite de legea penală, privind sănătatea și viața persoanei, iar în ceea ce privește temeiul de la art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a reținut că faptele pentru care inculpații sunt cercetați sunt de o gravitate deosebită, iar din probele administrate rezultă că, în cauză, există presupunerea rezonabilă că inculpații se fac vinovați de comiterea lor.

Astfel, s-a constatat că sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de legea penală este mai mare de 4 ani, iar inculpații prezintă un pericol concret pentru ordinea publică întrucât lăsarea lor în libertate ar crea un sentiment de nesiguranță în rândul populației.

Totodată, s-a apreciat că, având în vedere faptul că există bănuiala legitimă și indicii că inculpații au săvârșit faptele pentru care sunt cercetați, lăsarea în libertate a acestora nu se impune. S-a avut în vedere și scopul măsurii arestării preventive, care este acela de a asigura buna desfășurare a procesului penal sau de a împiedica sustragerea inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată.

În ceea ce privește situația inculpaților C.D.Ș. și R.M.M., s-a constatat că toate aceste ipoteze se regăsesc în continuare, deoarece în sarcina inculpaților se reține săvârșirea unor infracțiuni grave, în cazul cărora trecerea timpului nu a fost de natură a diminua impactul negativ pe care faptele înseși le-au avut pentru comunitatea în care s-au petrecut, iar scopul urmărit în luarea măsurii arestului preventiv, respectiv desfășurarea în bune condiții a procesului penal, nu poate fi atins prin înlocuirea în ceea ce îi privește pe cei doi inculpați a măsurii arestului preventiv cu măsuri mai puțin restrictive de libertate. Totodată, s-a constatat că din actele dosarului rezultă în mod evident care sunt faptele concrete care ar justifica riscul generat de punerea în libertate a inculpaților, raportat la situația lor individuală, la atitudinea procesuală pe care au adoptat-o, fără a nega dreptul lor la tăcere. Astfel, s-a constatat că din probele administrate rezultă că, lăsați în libertate, inculpații ar putea zădărnici aflarea adevărului prin influențarea direct sau indirect a unor martori, existând temerea justificată că aceștia ar reitera comportamentul infracțional.

Apreciind că durata măsurii arestării preventive a inculpaților se circumscrie unui termen rezonabil, iar în cauză alte măsuri preventive nu ar fi în măsură să asigure buna desfășurare a procesului penal în acel stadiu, și întrucât în cauză a fost pronunțată o hotărâre de condamnare, chiar nedefinitivă, Curtea de Apel a apreciat că se impune în continuare privarea de libertate a inculpaților C.D.Ș. și R.M.M.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.M.M., solicitând revocarea măsurii arestării preventive și continuarea judecății în stare de libertate, iar în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea. Pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, ținând seama și de precizarea făcută oral de către apărătorul recurentului inculpat, în sensul că recursul promovat vizează doar dispoziția din încheierea atacată referitoare la menținerea stării de arest, Înalta Curte a examinat calea de atac promovată numai sub acest ultim aspect și a precizat că hotărârea atacată a dobândit caracter definitiv în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, formulată inculpatul R.M.M., prin apărător. Au fost avute în vedere prevederile art. 141 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că încheierea prin care Curtea de Apel a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, nu este supusă nici unei căi de atac.

Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 160 alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea măsurii arestării preventive.

Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului R.M.M.

În raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, Înalta Curte a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și Curtea de Apel.

Cu privire la existența pericolului pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului, s-a apreciat că faptele de a căror comitere este acuzat acesta, prin modul lor de săvârșire, prin urmările produse, justifică pe deplin aprecierea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta pericol pentru ordinea publică, în sensul în care ar diminua încrederea cetățenilor în aptitudinea justiției de a sancționa faptele contrare ordinii de drept, dacă persoane suspectate de comiterea unor fapte grave ar fi cercetate în libertate.

De aceea, pornind de la reglementările care garantează libertatea persoanei, Înalta Curte a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului afectează ordinea publică într-o măsură suficientă pentru a justifica privarea de libertate a acestuia. S-a reținut că, în cauză, nu există niciun fundament pentru a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, cât timp temeiurile pentru care s-a dispus arestarea preventivă nu s-au modificat, iar față de gravitatea deosebită a acuzațiilor, circumstanțele personale ale inculpatului și având în vedere scopul măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin. (8) C. proc. pen., s-a apreciat că nu este oportună și justificată în acest moment luarea unei alte măsuri preventive, neprivative de libertate, față de inculpatul R.M.M.

De altfel, Înalta Curte a menționat că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă, iar în speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.

S-a reținut și faptul că instanțele anterioare au avut în vedere circumstanțele personale ale inculpatului atât la luarea măsurii arestării preventive, cât și la momentul verificării legalității și temeiniciei acestei măsuri. La acel moment procesual, Înalta Curte nu a identificat vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, și a apreciat că întregul material probator administrat în cauză impunea privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.

S-a mai menționat de către Înalta Curte că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 6 parag. 1 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea arestării preventive este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, s-a constatat existența hotărârii de condamnare în primă instanță, chiar apelată de inculpat, constituie un temei suficient pentru a considera că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Curții Europene a Drepturilor Omului, cu mențiunea că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare R.M.M., care susține că măsura sa preventivă a fost prelungită la data de 17 mai 2013, i s-a adus la cunoștință la data de 20 mai 2013, când a declarat recurs, dar a fost prezentat în față instanței de recurs doar la data de 27 mai 2013, sens în care a solicitat casarea, deciziei atacate și rejudecând, punerea sa în libertate.

Examinând în principiu contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă.

Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare;

c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i ), cu privire la care existau probe în dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 alin. (1

1

) ori art. 385 alin. (1) C. proc. pen.

Conform dispozițiilor art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) - c) și e) C. proc. pen., este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunța asupra cererii de contestație, instanța este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii.

În această etapă procesuală instanța examinează dacă cererea introdusă privește o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut în art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul din cele limitativ prevăzute în art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.

Așadar, contestația în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori care nu pot fi înlăturate pe alte căi, deci o cale de anulare pentru vicii și nulități relativ la actele de procedură, care trebuie folosită numai în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege.

Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că, în speță, contestatorul R.M.M. a fost prezent la termenul la care a avut loc recursul (27 mai 2013), procedura fiind îndeplinită, apărătorul său a pus concluzii, iar contestatorul a avut ultimul cuvânt, ocazie cu care a susținut că este nevinovat, că a fost condamnat în baza unor presupuneri și a solicitat să se judece în stare de libertate, susținând că trebuie să beneficieze de prezumția de nevinovăție.

Prin urmare, în cauză nu este incident cazul de contestație prev. de art. 386 lit. a) C. proc. pen., referitor la judecarea cauzei cu procedura de citare nelegal îndeplinită, motivele invocate de către contestator nu se regăsesc printre cele limitativ enumerate de art. 386 C. proc. pen. și, pe cale de consecință, nu pot fi valorificate ca motiv de contestație în anulare.

În concluzie, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul R.M.M. împotriva Deciziei penale nr. 1822 din 27 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 8556/62/2012/a10.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul R.M.M. împotriva Deciziei penale nr. 1822 din 27 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 8 5 56/62/2012/a 10.

Obligă contestatorul la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care 200 RON reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 31 iulie 2013.

Procesat de GGC - NN