ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1822/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1822/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

încheierea din 17 mai 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru

cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 8556/62/2012,

în baza art. 300

2

raportat

la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a constatat

legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive și s-a menținut starea

de arest a inculpatului R.M.M., deținut în baza mandatului de arestare

preventivă din 23 mai 2012 emis de Tribunalul Brașov.

În baza art. 300

2

raportat la

art. 160

b

alin. (1) și 3 C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și

temeinicia măsurii arestării preventive și s-a menținut starea de arest a inculpatului

C.D.Ș., deținut în baza mandatului de arestare preventivă din 23 mai 2012 emis de

Tribunalul Brașov.

Au fost respinse cererile de înlocuire

a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de

domiciliu, formulate de apărătorii inculpaților.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea

de apel a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov

din data de 10 august 2012 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților I.D.Ș.

și C.D.Ș. pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă la omor deosebit de grav

prev. de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 C. pen., art. 175 alin.

(1) lit. a)

și e C. pen., art. 176 alin. (1) lit.

a) C. pen. și distrugere prev. de art. 217 alin. (1) și 4 C. pen., cu aplicarea

art. 33 lit. b) C. pen. și a inculpatului R.M.M. pentru săvârșirea infracțiunilor

de instigare la tentativă la omor deosebit de grav prev. de art. 25 C. pen. raportat

la art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 C. pen., art. 175 alin. (1)

lit. a) și e) C. pen., art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. și instigare la distrugere

prev. de art. 25 C. pen. raportat la art. 217 alin. (1) și (4) C. pen., cu aplicarea

art. 33 lit. b) C. pen.

În fapt, s-a reținut că, în noaptea de

01 din 02 aprilie 2012, în Municipiul Săcele, într-un imobil format din demisol,

parter și pod, în care locuiește familia C., a izbucnit un incendiu, localizat la

nivelul demisolului locuit de către M.V.. Acesta a suferit multiple arsuri, fiind

transportat pentru acordarea de prim ajutor medical de specialitate la Spitalul

Județean.

Din cercetări s-a stabilit că incendiul

a fost provocat în mod intenționat de către două persoane, acestea aruncând pe geamul

de la demisol sticle incendiare; cele două persoane au fost identificate ca fiind

I.D.Ș. și C.D.Ș.. Ulterior, s-a stabilit că persoana care i-a instigat pe cei doi

la săvârșirea faptei este R.M.M., scopul fiind acela de a exercita presiuni asupra

familiei C., pentru ca minora C.K. - victima unei infracțiuni de viol pentru care

a fost condamnat în primă instanță R.P.C., fratele inculpatului R.M.M. - să-și schimbe

declarațiile și să susțină în fața instanței de apel că a fost de acord cu raportul

sexual întreținut cu inculpatul R.P.C.

Curtea de Apel Brașov a constatat că măsura

arestului preventiv a fost luată față de inculpați prin încheierea de ședință

nr. 15 din data de 23 mai 2012 a Tribunalului Brașov, pe durata a 29 de zile, începând

cu data de 23 mai 2012 și până la 20 iunie 2012, inclusiv. Ulterior, durata arestării

preventive a inculpaților a fost prelungită prin încheierea de ședință din data

de 19 iunie 2012 a Tribunalului Brașov, pentru o durată de încă 30 de zile, măsura

urmând să expire la data de 20 iulie 2012. Prin încheierea de ședință din data de

19 iulie 2012 s-a dispus prelungirea duratei măsurii preventive până la data de

14 august 2012, inclusiv. După sesizarea instanței, măsura arestului preventiv a

fost menținută succesiv față de cei trei inculpați. Prin încheierea de ședință din

data de 19 februarie 2013, Tribunalul Brașov, a dispus înlocuirea măsurii arestului

preventiv luată față de inculpatul I.D.Ș. cu măsura obligării acestuia de a nu părăsi

orașul Zărnești și a menținut în continuare măsura arestului preventiv luată față

de inculpații C.D.Ș. și R.M.M.

S-a mai reținut că prin sentința penală

nr. 96/S din 1 aprilie 2013 a Tribunalului Brașov, printre altele, în baza art.

334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracțiunii de instigare

la tentativă la omor deosebit de grav pentru inculpatul R.M.M., prevăzută de

art. 25 C. pen. raportat la art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175

alin. (1) lit. a) și e) C. pen. și art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen., în art. 25

C. pen. raportat la art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1)

lit. a) și e) C. pen. și art. 176 alin. (1) lit. a) și c) C. pen.

În baza art. 25 C. pen. raportat la

art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a) și

e) C. pen. și art. 176 alin. (1) lit. a) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37

lit. a) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la tentativă de omor

deosebit de grav, a fost condamnat inculpatul R.M.M. la pedeapsa principală de 9

ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata a 5 ani.

Au fost interzise inculpatului drepturile

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării

pedepsei.

În baza art. 61 alin. (1) teza a II-a

C. pen., s-a revocat beneficiul liberării condiționate din executarea pedepsei închisorii

de 16 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 303 din 11 octombrie 2000

a Tribunalului Brașov, rămasă definitivă prin decizia nr. 3508 din 04 iulie 2002

a Curții Supreme de Justiție și s-a contopit restul rămas neexecutat de 1625 de

zile cu pedeapsa aplicată prin această hotărâre, inculpatul executând pedeapsa cea

mai grea de 9 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 6 luni, inculpatul

executând în final pedeapsa cea mai grea de 9 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 25 C. pen. raportat la

art. 217 alin. (1) și (4) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., pentru

săvârșirea infracțiunii de instigare la distrugere, a fost condamnat același inculpat

la pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare.

Au fost interzise inculpatului drepturile

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării

pedepsei.

În baza art. 61 alin. (1) teza a II-a

C. pen., s-a revocat beneficiul liberării condiționate din executarea pedepsei închisorii

de 16 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 303 din 11 octombrie 2000

a Tribunalului Brașov, rămasă definitivă prin decizia nr. 3508 din 04 iulie 2002

a Curții Supreme de Justiție și s-a contopit restul rămas neexecutat de 1625 de

zile cu pedeapsa aplicată prin această sentință, inculpatul executând pedeapsa cea

mai grea de 4 ani și 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 6 luni, inculpatul

executând în final pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.

În baza art. 39 C. pen. raportat la

art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen., au fost contopite pedepsele

mai sus aplicate, inculpatul executând pedeapsa principală de 9 ani și 6 luni închisoare,

la care s-a adăugat un spor de 6 luni închisoare, în final inculpatul executând

pedeapsa principală de 10 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen. pe durata a 5 ani.

Au fost interzise inculpatului drepturile

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării

pedepsei.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din

pedeapsa aplicată perioada prevenției inculpatului începând cu data de 23 mai 2012,

la zi, iar în baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut măsura arestului preventiv

luată față de acest inculpat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și inculpații C.D.Ș., R.M.M. și I.D.Ș.,

apeluri care au fost înaintate spre soluționare Curții de Apel Brașov, formându-se

Dosarul nr. 8556/62/2012.

Verificând legalitatea și temeinicia măsurii

arestării preventive luată față de inculpații C.D.Ș. și R.M.M., instanța de apel

a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri nu au dispărut

și nici nu s-au modificat, ci, dimpotrivă, subzistă, impunându-se menținerea stării

de arest.

S-a constatat că, în cauză, se poate desprinde

o bănuială rezonabilă asupra inculpaților referitor la faptele pentru care sunt

cercetați.

Astfel, în ceea ce îl privește pe inculpatul

C.D.Ș., s-a reținut că acesta nu neagă săvârșirea faptei, însă nu recunoaște faptul

că ar fi acționat în scopul reținut în actul de sesizare și la îndemnul lui R.M.M.,

declarația acestuia relativ la împrejurarea că s-a deplasat la locuința familiei

C. împreună cu inculpatul I.D.Ș. și au confecționat proiectile pe care le-au aruncat

coroborându-se cu alte probe administrate în cauză.

Cu referire la inculpatul R.M.M., s-a reținut

că nu a recunoscut săvârșirea faptei de care este acuzat, că nu sunt în acel moment

probe directe în ceea ce privește implicarea sa, dar că, indirect, aceasta poate

fi temeinic bănuită.

A fost avut în vedere că persistența motivelor

plauzibile de a bănui persoana arestată de comiterea unei infracțiuni este o condiție

sine qua non de regularitate a menținerii în detenție, dar după un anumit timp,

existența acestora nu mai este suficientă pentru a justifica detenția preventivă.

S-a reținut că, în raport cu art. 5 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 din Constituție, măsura lipsirii

de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile

că s-a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea

săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară astfel apărarea ordini publice,

a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune condiții a procesului

penal.

În speță, s-a reținut că pericolul pentru

ordinea publică se apreciază în raport de comportamentul inculpaților, de reacția

opiniei publice, de rezonanța faptelor presus a fi fost comise de către aceștia

și își găsește expresia și în starea de neliniște, în sentimentul de insecuritate

în rândul societății generat de faptul că persoane bănuite de săvârșirea unor infracțiuni

de o gravitate deosebită sunt cercetate și judecate în stare de libertate.

S-a reținut, astfel, că temeiul care a

determinat arestarea preventivă a inculpaților subzistă în continuare, având în

vedere faptele presupus săvârșite de aceștia, aducându-se atingere valorilor ocrotite

de legea penală, privind sănătatea și viața persoanei.

În ceea ce privește temeiul de la art.

148 lit. f) C. proc. pen., s-a reținut că faptele pentru care inculpații sunt cercetați

sunt de o gravitate deosebită, iar din probele administrate rezultă că, în cauză,

există presupunerea rezonabilă că inculpații se fac vinovați de comiterea lor.

Astfel, s-a constatat că sunt întrunite

condițiile cumulative prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că

pedeapsa prevăzută de legea penală este mai mare de 4 ani, iar inculpații prezintă

un pericol concret pentru ordinea publică întrucât lăsarea lor în libertate ar crea

un sentiment de nesiguranță în rândul populației.

Totodată, s-a apreciat că, având în vedere

faptul că există bănuiala legitimă și indicii că inculpații au săvârșit faptele

pentru care sunt cercetați, lăsarea în libertate a acestora nu se impune.

S-a avut în vedere și scopul măsurii arestării

preventive, care este acela de a asigura buna desfășurare a procesului penal sau

de a împiedica sustragerea inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată.

în situația inculpaților C.D.Ș. și R.M.M., s-a constatat că toate aceste ipoteze

se regăsesc în continuare, în sarcina inculpaților reținându-se săvârșirea unor

infracțiuni grave, în cazul cărora trecerea timpului nu a fost de natură a diminua

impactul negativ pe care faptele înseși le-au avut pentru comunitatea în care s-au

petrecut, iar scopul urmărit în luarea măsurii arestului preventiv, respectiv desfășurarea

în bune condiții a procesului penal, nu poate fi atins prin înlocuirea în ceea ce

îi privește pe cei doi inculpați a măsurii arestului preventiv cu măsuri mai puțin

restrictive de libertate. Totodată, s-a constatat că din actele dosarului rezultă

în mod evident care sunt faptele concrete care ar justifica riscul generat de punerea

în libertate a inculpaților, raportat la situația lor individuală, la atitudinea

procesuală pe care au adoptat-o, fără a nega dreptul lor la tăcere. Astfel, s-a

constatat că din probele administrate rezultă că, lăsați în libertate, inculpații

ar putea zădărnici aflarea adevărului prin influențarea direct sau indirect a unor

martori, existând temerea justificată că aceștia ar reitera comportamentul infracțional.

În considerarea celor expuse și văzând

că durata măsurii arestării preventive a inculpaților se circumscrie unui termen

rezonabil, iar în cauză alte măsuri preventive nu ar fi în măsură să asigure buna

desfășurare a procesului penal în acest stadiu, văzând, de asemenea, că în prezenta

cauză a fost pronunțată o hotărâre de condamnare, chiar nedefînitivă, instanța de

apel a apreciat că se impune în continuare privarea de libertate a inculpaților

C.D.Ș. și R.M.M..

Împotriva acestei încheieri, în termen

legal, a declarat recurs inculpatul R.M.M.,

solicitând revocarea măsurii arestării preventive și continuarea

judecății în stare de libertate, iar în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării

preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea.

Concluziile formulate de reprezentantul

Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au

fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi

reluate.

Înalta Curte, pe baza lucrărilor și a materialului

din dosarul cauzei, ținând seama și de precizarea făcută oral în fața instanței

de judecată de către apărătorul recurentului inculpat, în sensul că recursul promovat

vizează doar dispoziția din încheierea atacată referitoare la menținerea stării

de arest, va examina calea de atac promovată numai sub acest ultim aspect, hotărârea

atacată dobândind caracter definitiv în ceea ce privește dispoziția de respingere

a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu

măsura obligării de a nu părăsi localitatea

de domiciliu, formulată inculpatul R.M.M., prin apărător, fiind avute în vedere

prevederile art. 141 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că încheierea prin

care instanța de apel - în speță Curtea de Apel Brașov - a respins cererea de înlocuire

a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, nu

este supusă nici unei căi de atac.

Astfel, examinând recursul declarat în

cauză în limitele anterior expuse, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat

pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării

preventive.

Conform alin. (3) din același text de lege,

când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare

privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea măsurii arestării

preventive.

În cauză, Curtea de Apel Brașov, secția

penală și pentru cauze cu minori, a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat

că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii preventive

subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului R.M.M.

Înalta Curte, în raport de împrejurările

concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului

prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și

curtea de apel.

În ceea ce privește existența pericolului

pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului, se apreciază că faptele

de a căror comitere este acuzat acesta, prin modul lor de săvârșire, prin urmările

produse, justifică pe deplin aprecierea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta

pericol pentru ordinea publică, în sensul în care ar diminua încrederea cetățenilor

în aptitudinea justiției de a sancționa faptele contrare ordinii de drept, dacă

persoane suspectate de comiterea unor fapte grave ar fi cercetate în libertate.

Pornind de la reglementările care garantează

libertatea persoanei, Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului,

în acest moment procesual, afectează ordinea publică într-o măsură suficientă pentru

a justifica privarea de libertate a acestuia.

În acest sens, se reține că, în cauză,

nu există niciun fundament pentru a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive

cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, cât timp temeiurile

pentru care s-a dispus arestarea preventivă nu s-au modificat, iar față de gravitatea

deosebită a acuzațiilor, circumstanțele personale ale inculpatului și având în vedere

scopul măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin. (8) C. proc. pen., se apreciază

că nu este oportună și justificată în acest moment luarea unei alte măsuri preventive,

neprivative de libertate față de inculpatul R.M.M.

De altfel, în jurisprudența constantă a

CEDO s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei

publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice

o detenție preventivă.

În speța dedusă judecății, se are în vedere

nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul

plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate,

precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.

Înalta Curte reține și faptul că instanțele

anterioare au avut în vedere circumstanțele personale ale inculpatului atât la luarea

măsurii arestării preventive, cât și la momentul verificării legalității și temeiniciei

acestei măsuri.

Astfel fiind, la acest moment procesual,

Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului,

ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză impune privarea

de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă

fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc.

pen.

Se reține, de asemenea, că menținerea arestării

preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă

parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de

săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata

detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 6

parag. 1 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea

arestării preventive este licită, respectându-se legislația internă și prevederile

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, se constată că, în cauză,

s-a dispus prin sentința penală nr. 96/S din 1 aprilie 2013 a Tribunalului Brașov

condamnarea inculpatului R.M.M. la pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare și 5

ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64

alin. (1) lit. a) teza a II-a și

lit.

b) C. pen., hotărârea de condamnare, apelată de inculpat, constituind un temei suficient

pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se

legislația internă și prevederile C.E.D.O.

În

același sens, Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare

nedefînitivă nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului

de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se

în dispozițiile și limitele legii.

Aceste considerente justifică dispoziția

de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat în cauză va fi respins, ca nefondat.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat

va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON, din

care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul R.M.M. împotriva încheierii din 17 mai 2013 a Curții de Apel Brașov,

secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 8556/62/2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei

de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON,

reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 27 mai 2013.