ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 872/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul Mun. Sighișoara prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Mureș, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta SC D.P. SA la plata sumei de 426.529,5802 lei constând în diferența dintre valoarea contabilă și valoarea nominală pentru 62.072.055 acțiuni reprezentând teren, precum și a valorii contabile a celor 2375 acțiuni depuse în bani la capitalul social inițial și la plata penalităților de întârziere de la data scadenței până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată. Tribunalul Comercial Mureș prin Sentința nr. 885 din 9 septembrie 2008 a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și în consecință a respins acțiunea reclamantului Mun.

Sighișoara (din Dosarul conexat nr. 1644/1371/2007), a respins cererea pârâtei (din dosarul conexat) pentru acordarea cheltuielilor de judecată ca nedovedită. A disjuns din cadrul acțiunilor care fac obiectul Dosarului nr. 1458/1371/2007 cauza conexată, care a făcut obiectul Dosarului nr. 1644/1371/2007 urmând ca judecarea cauzei care a făcut obiectul Dosarului nr. 1458/1371/2007 înainte de conexare să rămână pe rolul instanței, având termen în data de 3 octombrie 2008. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că la termenul din 1 aprilie 2008 pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în sensul în care declarația de retragere din societate a fost depusă la data de 10 iunie 2003 dată la care a solicitat și plata contravalorii acțiunilor deținute.

De asemenea, Hotărârea A.G.E.A. a fost publicată în M. Of. nr. 1567 din 15 iulie 2003, în condițiile în care acțiunea a fost înregistrată în decembrie 2007. Instanța de fond a reținut că prin O.G. nr. 3/2001 a fost aprobată implementarea programului special de dezvoltare turistică a zonei Sighișoara, urmată de implementarea măsurilor prin Ordinul nr. 641 din 13 noiembrie 2001, ca atare, a fost emisă H.C.L. Sighișoara nr. 81 din 28 iunie 2001 privind înființarea SC F.D.T.S. SA, iar prin H.C.L. Sighișoara nr. 83 din 19 iulie 2001 a fost aprobat actul constitutiv al acestei societăți. Ulterior, prin actele mai sus menționate, s-a stabilit retragerea reclamantului din acționariatul pârâtei, astfel că la data de 10 iunie 2003 C.L.

Sighișoara, prin Primar, a formulat declarația de retragere solicitând și plata contravalorii acțiunilor deținute, în conformitate cu dispozițiile art. 133 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată. Ca și consecință, reține în continuare instanța de fond, prin Hotărârea nr. 7 din 30 iunie 2003 A.G.E.A. a pârâtei, a aprobat raportul privind retragerea acționarilor, iar conform art. 2 s-a aprobat raportul de evaluare privind contravaloarea acțiunii în sumă de 10.068,33 lei lei ce urma să fie plătită, pentru fiecare acțiune, acționarilor care s-au retras în condițiile art. 133 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 republicată. Totodată instanța de fond a precizat că la data de 18 decembrie 2003 prin declarație autentificată, în prezența ambilor reprezentanți ai părților, s-a luat act de retragerea reclamantului din calitatea de acționar, precum și de faptul că potrivit A.G.E.A.

din 30 iunie 2003 urmează ca pârâta să achite contravaloarea acțiunilor prin restituirea către acționarii care se retrag a activelor aduse de către acești acționari ca aport în natură la capitalul social. La data de 16 decembrie 2004 Curtea de Conturi a finalizat controlul specific la autoritatea publică locală, C.L. Sighișoara, stabilindu-se că pârâta ar trebui să achite reclamantului suma de 426.529,58 lei, sumă ce a fost înregistrată în evidența contabilă a reclamantului cu nr. 1769 din 13 decembrie 2004 reprezentând diferența dintre valoarea contabilă și valoarea nominală a acțiunilor retrase, fapt pentru care prin adresa din 26 ianuarie 2005 reclamantul a și solicitat pârâtei restituirea acestei sume de bani.

În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța de fond a făcut distincție între prescripția dreptului la acțiune în ce privește aportul în natură, ținând cont de declarația autentică dată în fața notarului public la data de 18 decembrie 2003, și prescripția dreptului la acțiune în ce privește aportul în bani, raportat la Hotărârea nr. 7 din 30 iunie 2003 a pârâtei, la care a participat ca și acționar și reclamantul, care a reprezentat voința societară și care prevedea un termen de plată al acțiunilor de 30 de zile. Invocând dispozițiile art. 3 din Decizia nr. 167/1958, instanța de fond a constatat că în raport cu ambele momente a intervenit termenul de prescripție de 3 ani întrucât acțiunea introductivă de instanță a fost formulată de reclamant la data de 13 decembrie 2007 (data poștei), termen considerat în raport cu art. 104 C. proc.

civ. În schimb, instanța de fond a respins apărarea reclamantului cum că termenul de prescripție ar fi cel de 5 ani întrucât plata contravalorii unor acțiuni nu intră în sfera raporturilor drepturilor de drept material fiscal, așa cum le definește art. 21 alin. (1) C. proc. fisc. De asemenea, a respins și cealaltă apărare, legată de înscrierea în contabilitate a notei contabile privind plata sumei de 426.529,58 lei, în sensul că de la data de 13 decembrie 2004 s-ar fi născut creanța, întrucât pe o asemenea cale ar fi lipsită de substanță însăși instituția prescripției extinctive dacă ar fi lăsat la îndemâna creditorului momentul la care ar începe să curgă termenul de prescripție. Dimpotrivă, a afirmat instanța de fond, prescripția este o sancțiune ce operează împotriva creditorului neglijent atunci când acesta nu ar exercita acțiunea în termenul prevăzut de lege.

În fine, prima instanță a respins și apărările legate de argumentele privind întreruperea prescripției, prin care reclamantul ar fi pretins că emițând adresa din 26 ianuarie 2005 conform căreia a solicitat pârâtei plata sumelor menționate în acțiune, dar și prin procedura concilierii demarată. Astfel, instanța de fond a argumentat că aceste cauze concrete nu intră în niciuna din situațiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a), b) și c) din Decizia nr. 167/1958. Totodată, instanța de fond a reținut că nici controlul efectuat de Curtea de Conturi nu poate fi privit ca având un efect întreruptiv, întrucât acest act de control nu este opozabil pârâtei și nici nu poate fi echivalat cu vreuna din situațiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Decizia nr. 167/1958.

În ce privește solicitarea pârâtei ca reclamantul să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată, instanța de fond a reținut că aceasta nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată solicitate. Cererea conexată prezentei cauze, instanța de fond a dispus disjungerea ei. Împotriva sentinței instanței de fond au declarat apel atât reclamantul Mun. Sighișoara cât și pârâta SC D.P. SA. Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal prin Decizia nr. 7/ A din 30 ianuarie 2009 a respins ca nefondat apelul reclamantului Mun. Sighișoara, a admis apelul pârâtei SC D.P. SA, a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că a obligat reclamantul să-i plătească pârâtei suma de 14.316,05 lei cheltuieli de judecată în primă instanță.

În argumentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că instanța de fond a identificat corect existența a două raporturi juridice în raport cu care s-a pronunțat asupra excepției de fond a prescripției dreptului la acțiune. Astfel, primul este legat de restituirea contravalorii acțiunilor societare, cuantificat la suma de 10.968,33 lei/acțiune, conform Hotărârii nr. 7 din 30 iunie 2003 a A.G.E.A. intimatei (f. 16, vol. 1, dos. primă instanță), hotărâre publicată în M. Of. al României, Partea a IV-a nr. 1567 din 15 iulie 2003 (f. 17. vol. I). Al doilea raport juridic privește aportul în natură, iar acest raport juridic este recunoscut de ambele părți prin declarația autentică, dată în fața notarului public, la data de 18 decembrie 2003 (f. 18, vol. I, dos.

Trib. Comercial Mureș). Evident că în raport cu cele două momente sunt incidente dispozițiile art. 7 teza I din Decizia nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

Or, apelantul nu a uzat de dreptul său de a obține concursul organului jurisdicțional (a instanței) în vederea obținerii despăgubirii în ce privește suma de bani în cuantum de 426.529,58 lei, echivalent al 62.072.055 acțiuni reprezentând teren și a valorii contabile a celor 2.375 acțiuni depuse în bani la capitalul social inițial, decât la data de 17 decembrie 2007. Termenul general de prescripție este de 3 ani (art. 3 alin. (1) din Decizia nr. 167/1958), astfel că în raport cu ambele momente identificate corect de prima instanță, și însușite de instanța de apel, termenul de prescripție s-a împlinit la data de 30 iunie 2006 (pentru restituirea contravalorii acțiunilor societare) și 18 decembrie 2006 pentru contravaloarea acțiunilor reprezentând aportul în natură.

Totodată, a reținut instanța de apel, față de apărarea reclamantului potrivit căreia fiind o creanță bugetară aceasta s-ar prescrie în termen de 5 ani nu a putut fi primită întrucât termenul de prescripție de 5 ani nu poate fi aplicabil în speță ca termen special de prescripție conform art. 91 alin. (1) C. proc. fisc. pentru că în cazul de față nu este vorba de o creanță fiscală în înțelesul dat de art. 21 alin. (1) C. proc. fisc. În ce privește apelul pârâtei SC D.P. SA instanța de apel a constatat că prin întâmpinarea formulată în prima instanță, intimata-apelantă a solicitat expres acordarea cheltuielilor de judecată potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și apreciind că sunt îndeplinite condițiile art. 274 și următoarele C. proc.

civ. a admis apelul pârâtei însă în partea în ce privește pretențiilor concrete doar în limita cheltuielilor dovedite prin înscrisurile depuse la dosar. Împotriva deciziei Curții de Apel a declarat recurs reclamantul Mun. Sighișoara întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, rejudecarea în fond a cauzei, schimbarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată, respingerea apelului pârâtei fără obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea criticilor aduse deciziei recurate critici preluate integral din argumentarea prezentată instanței de apel, recurentul a susținut: ca urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi, prin adresa din 26 ianuarie 2005 a solicitat pârâtei plata sumei ce face obiectul litigiului întrucât această sumă de bani se referă la venituri bugetare, termenul de prescripție este de 5 ani, fiind un termen special creanțelor bugetare și se aplică art. 21 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) și art. 91 alin. (1) C. proc. fisc. suma pretinsă a devenit creanță începând cu data de 13 decembrie 2004, odată cu înscrierea acesteia în contabilitatea reclamantului apelant conform notei contabile 1769 din 13 decembrie 2004, dată de la care putea fi cerută executarea creanței, procesul verbal întocmit de Curtea de Conturi putea fi contestat, însă intimata nu a atacat acest proces-verbal.

Totodată, privitor la apelul formulat de pârâtă privind cheltuielile de judecată recurentul susține că pârâta nu a depus acte doveditoare privind efectuarea cheltuielilor de judecată și nu a probat aceste pretenții. Recursul este nefondat. Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere potrivit art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. când natura actului juridic dedus judecății a fost schimbată prin interpretare și când dispozițiile legale au fost greșit interpretate. Critica recurentului – reclamant conform căreia în cauză nu sunt incidente dispozițiile Decizia nr. 167/1958 ci dispozițiile C. proc. fisc., astfel că termenul de prescripție este de 5 ani și nu de 3 ani, este nefondată. Prin decizia criticată, dispozițiile art. 3 și 7 alin. (1) din Dec. nr. 167/1958 au fost interpretate corect potrivit cu exigențele acestor texte reținute prin soluția pronunțată.

De asemenea, s-a ținut seama și de faptul că printr-o astfel de excepție de fond este afectat însuși exercițiul dreptului la acțiune. Din acest punct de vedere se observă că momentele de la care încep să curgă dreptul la acțiune s-au analizat conform regulii generale instituită de art. 7 alin. (1) din Dec. nr. 167/1958 potrivit căreia prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Astfel că atât instanța de fond cât și instanța de apel au reținut în mod corect că momentele de început ale prescripției dreptului la acțiune sunt 30 iunie 2003 și respectiv 18 decembrie 2003 și nu de la data efectuării controlului de către Curtea de Conturi așa cum susține recurentul.

Cât privește susținerea recurentului că este o creanță bugetară și sunt aplicabile dispozițiile codului de procedură fiscală iar termenul de prescripție este de 5 ani nu poate fi reținută întrucât astfel cum corect a reținut și instanța de apel nu poate fi încadrată creanța născută în urma asocierii voluntare a autorității locale cu alți acționari într-o societate comercială, în categoriile indicate de legiuitor ca taxă sau impozit prin dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 C. fisc. Nici critica conform căreia instanța de apel a acordat nejustificat cheltuielile de judecată în condițiile în care actele doveditoare au fost depuse direct în apel, nu poate fi reținută. Instanța de apel în virtutea rolului activ al instanței și a celui devolutiv al apelului în mod corect a apreciat că sunt îndeplinite condițiile art. 274 și următoarele C. proc.

civ. privind cheltuielile de judecată în fața instanței de fond, în sensul în care reclamantul se află în culpă procesuală prin declanșarea primului ciclu procesual și în condițiile în care acțiunea acestuia, astfel cum a fost formulată și precizată, a fost respinsă. Cât privește celelalte critici referitoare la interpretarea adresei din 26 ianuarie 2005, a contestării procesului – verbal al Curții de Conturi și altele sunt aspecte de netemeinicie ce nu pot fi analizate în această fază procesuală a recursului, cale de atac de reformare nedevolutivă în care nu pot fi reapreciate probele, vor fi înlăturate întrucât nu vizează nelegalitatea deciziei recurate. Așa fiind, potrivit art. 312 C. proc.

civ. recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul Mun. Sighișoara împotriva Deciziei nr. 7/ A din 30 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 4 martie 2010.