ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 872/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 872/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul Mun. Sighișoara prin acțiunea
înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Mureș, a solicitat ca prin
hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta SC D.P. SA la plata sumei de
426.529,5802 lei constând în diferența dintre valoarea contabilă și valoarea nominală
pentru 62.072.055 acțiuni reprezentând teren, precum și a valorii contabile a
celor 2375 acțiuni depuse în bani la capitalul social inițial și la plata
penalităților de întârziere de la data scadenței până la plata efectivă, cu
cheltuieli de judecată.
Tribunalul Comercial
Mureș prin Sentința nr. 885 din 9 septembrie 2008 a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și în consecință a respins
acțiunea reclamantului Mun. Sighișoara (din Dosarul conexat nr. 1644/1371/2007),
a respins cererea pârâtei (din dosarul conexat) pentru acordarea cheltuielilor
de judecată ca nedovedită. A disjuns din cadrul acțiunilor care fac obiectul Dosarului
nr. 1458/1371/2007 cauza conexată, care a făcut obiectul Dosarului nr. 1644/1371/2007
urmând ca judecarea cauzei care a făcut obiectul Dosarului nr. 1458/1371/2007
înainte de conexare să rămână pe rolul instanței, având termen în data de 3
octombrie 2008.
Pentru a pronunța
această sentință, instanța de fond a reținut că la termenul din 1 aprilie 2008
pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în sensul în care
declarația de retragere din societate a fost depusă la data de 10 iunie 2003
dată la care a solicitat și plata contravalorii acțiunilor deținute. De
asemenea, Hotărârea A.G.E.A. a fost publicată în M. Of. nr. 1567 din 15 iulie
2003, în condițiile în care acțiunea a fost înregistrată în decembrie 2007.
Instanța de fond a
reținut că prin O.G. nr. 3/2001 a fost aprobată implementarea programului
special de dezvoltare turistică a zonei Sighișoara, urmată de implementarea
măsurilor prin Ordinul nr. 641 din 13 noiembrie 2001, ca atare, a fost emisă H.C.L.
Sighișoara nr. 81 din 28 iunie 2001 privind înființarea SC F.D.T.S. SA, iar
prin H.C.L. Sighișoara nr. 83 din 19 iulie 2001 a fost aprobat actul constitutiv al acestei societăți. Ulterior, prin actele mai sus menționate,
s-a stabilit retragerea reclamantului din acționariatul pârâtei, astfel că la
data de 10 iunie 2003 C.L. Sighișoara, prin Primar, a formulat declarația de
retragere solicitând și plata contravalorii acțiunilor deținute, în
conformitate cu dispozițiile art. 133 alin. (3) din Legea nr. 31/1990
republicată. Ca și consecință, reține în continuare instanța de fond, prin
Hotărârea nr. 7 din 30 iunie 2003 A.G.E.A. a pârâtei, a aprobat raportul
privind retragerea acționarilor, iar conform art. 2 s-a aprobat raportul de
evaluare privind contravaloarea acțiunii în sumă de 10.068,33 lei lei ce urma
să fie plătită, pentru fiecare acțiune, acționarilor care s-au retras în
condițiile art. 133 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 republicată.
Totodată instanța de
fond a precizat că la data de 18 decembrie 2003 prin declarație autentificată,
în prezența ambilor reprezentanți ai părților, s-a luat act de retragerea
reclamantului din calitatea de acționar, precum și de faptul că potrivit A.G.E.A.
din 30 iunie 2003 urmează ca pârâta să achite contravaloarea acțiunilor prin
restituirea către acționarii care se retrag a activelor aduse de către acești
acționari ca aport în natură la capitalul social.
La data de 16
decembrie 2004 Curtea de Conturi a finalizat controlul specific la autoritatea
publică locală, C.L. Sighișoara, stabilindu-se că pârâta ar trebui să achite
reclamantului suma de 426.529,58 lei, sumă ce a fost înregistrată în evidența
contabilă a reclamantului cu nr. 1769 din 13 decembrie 2004 reprezentând
diferența dintre valoarea contabilă și valoarea nominală a acțiunilor retrase,
fapt pentru care prin adresa din 26 ianuarie 2005 reclamantul a și solicitat
pârâtei restituirea acestei sume de bani.
În ce privește
excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța de fond a făcut distincție
între prescripția dreptului la acțiune în ce privește aportul în natură, ținând
cont de declarația autentică dată în fața notarului public la data de 18
decembrie 2003, și prescripția dreptului la acțiune în ce privește aportul în
bani, raportat la Hotărârea nr. 7 din 30 iunie 2003 a pârâtei, la care a participat ca și acționar și reclamantul, care a reprezentat voința
societară și care prevedea un termen de plată al acțiunilor de 30 de zile.
Invocând dispozițiile
art. 3 din Decizia nr. 167/1958, instanța de fond a constatat că în raport cu
ambele momente a intervenit termenul de prescripție de 3 ani întrucât acțiunea introductivă
de instanță a fost formulată de reclamant la data de 13 decembrie 2007 (data
poștei), termen considerat în raport cu art. 104 C. proc. civ. În schimb,
instanța de fond a respins apărarea reclamantului cum că termenul de
prescripție ar fi cel de 5 ani întrucât plata contravalorii unor acțiuni nu
intră în sfera raporturilor drepturilor de drept material fiscal, așa cum le
definește art. 21 alin. (1) C. proc. fisc.
De asemenea, a
respins și cealaltă apărare, legată de înscrierea în contabilitate a notei
contabile privind plata sumei de 426.529,58 lei, în sensul că de la data de 13
decembrie 2004 s-ar fi născut creanța, întrucât pe o asemenea cale ar fi
lipsită de substanță însăși instituția prescripției extinctive dacă ar fi lăsat
la îndemâna creditorului momentul la care ar începe să curgă termenul de
prescripție. Dimpotrivă, a afirmat instanța de fond, prescripția este o
sancțiune ce operează împotriva creditorului neglijent atunci când acesta nu ar
exercita acțiunea în termenul prevăzut de lege.
În fine, prima
instanță a respins și apărările legate de argumentele privind întreruperea
prescripției, prin care reclamantul ar fi pretins că emițând adresa din 26
ianuarie 2005 conform căreia a solicitat pârâtei plata sumelor menționate în
acțiune, dar și prin procedura concilierii demarată. Astfel, instanța de fond a
argumentat că aceste cauze concrete nu intră în niciuna din situațiile
prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a), b) și c) din Decizia nr. 167/1958.
Totodată, instanța de fond a reținut că nici controlul efectuat de Curtea de Conturi
nu poate fi privit ca având un efect întreruptiv, întrucât acest act de control
nu este opozabil pârâtei și nici nu poate fi echivalat cu vreuna din situațiile
prevăzute de art. 16 alin. (1) din Decizia nr. 167/1958.
În ce privește
solicitarea pârâtei ca reclamantul să fie obligat la plata cheltuielilor de
judecată, instanța de fond a reținut că aceasta nu a făcut dovada cheltuielilor
de judecată solicitate.
Cererea conexată
prezentei cauze, instanța de fond a dispus disjungerea ei.
Împotriva sentinței
instanței de fond au declarat apel atât reclamantul Mun. Sighișoara cât și
pârâta SC D.P. SA.
Curtea de Apel Târgu
Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal prin Decizia nr.
7/ A din 30 ianuarie 2009 a respins ca nefondat apelul reclamantului Mun. Sighișoara,
a admis apelul pârâtei SC D.P. SA, a schimbat în parte hotărârea apelată în
sensul că a obligat reclamantul să-i plătească pârâtei suma de 14.316,05 lei
cheltuieli de judecată în primă instanță.
În argumentarea
acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că instanța
de fond a identificat corect existența a două raporturi juridice în raport cu
care s-a pronunțat asupra excepției de fond a prescripției dreptului la
acțiune. Astfel, primul este legat de restituirea contravalorii acțiunilor
societare, cuantificat la suma de 10.968,33 lei/acțiune, conform Hotărârii nr. 7
din 30 iunie 2003 a A.G.E.A. intimatei (f. 16, vol. 1, dos. primă instanță),
hotărâre publicată în M. Of. al României, Partea a IV-a nr. 1567 din 15 iulie
2003 (f. 17. vol. I).
Al doilea raport
juridic privește aportul în natură, iar acest raport juridic este recunoscut de
ambele părți prin declarația autentică, dată în fața notarului public, la data
de 18 decembrie 2003 (f. 18, vol. I, dos. Trib. Comercial Mureș).
Evident că în raport
cu cele două momente sunt incidente dispozițiile art. 7 teza I din Decizia nr. 167/1958
privind prescripția extinctivă, potrivit cărora prescripția începe să curgă de
la data când se naște dreptul la acțiune. Or, apelantul nu a uzat de dreptul
său de a obține concursul organului jurisdicțional (a instanței) în vederea
obținerii despăgubirii în ce privește suma de bani în cuantum de 426.529,58
lei, echivalent al 62.072.055 acțiuni reprezentând teren și a valorii contabile
a celor 2.375 acțiuni depuse în bani la capitalul social inițial, decât la data
de 17 decembrie 2007.
Termenul general de
prescripție este de 3 ani (art. 3 alin. (1) din Decizia nr. 167/1958), astfel
că în raport cu ambele momente identificate corect de prima instanță, și
însușite de instanța de apel, termenul de prescripție s-a împlinit la data de
30 iunie 2006 (pentru restituirea contravalorii acțiunilor societare) și 18
decembrie 2006 pentru contravaloarea acțiunilor reprezentând aportul în natură.
Totodată, a reținut
instanța de apel, față de apărarea reclamantului potrivit căreia fiind o
creanță bugetară aceasta s-ar prescrie în termen de 5 ani nu a putut fi primită
întrucât termenul de prescripție de 5 ani nu poate fi aplicabil în speță ca
termen special de prescripție conform art. 91 alin. (1) C. proc. fisc. pentru
că în cazul de față nu este vorba de o creanță fiscală în înțelesul dat de art.
21 alin. (1) C. proc. fisc.
În ce privește apelul
pârâtei SC D.P. SA instanța de apel a constatat că prin întâmpinarea formulată
în prima instanță, intimata-apelantă a solicitat expres acordarea cheltuielilor
de judecată potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și apreciind că sunt
îndeplinite condițiile art. 274 și următoarele C. proc. civ. a admis apelul
pârâtei însă în partea în ce privește pretențiilor concrete doar în limita
cheltuielilor dovedite prin înscrisurile depuse la dosar.
Împotriva deciziei
Curții de Apel a declarat recurs reclamantul Mun. Sighișoara întemeiat pe
dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea
recursului, rejudecarea în fond a cauzei, schimbarea în tot a deciziei recurate
în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de
pârâtă, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată,
respingerea apelului pârâtei fără obligarea recurentului reclamant la plata
cheltuielilor de judecată.
În argumentarea
criticilor aduse deciziei recurate critici preluate integral din argumentarea
prezentată instanței de apel, recurentul a susținut: ca urmare a controlului
efectuat de Curtea de Conturi, prin adresa din 26 ianuarie 2005 a solicitat pârâtei plata sumei ce face obiectul litigiului întrucât această sumă de bani se
referă la venituri bugetare, termenul de prescripție este de 5 ani, fiind un
termen special creanțelor bugetare și se aplică art. 21 alin. (1) raportat la art.
1 alin. (1) și art. 91 alin. (1) C. proc. fisc. suma pretinsă a devenit creanță
începând cu data de 13 decembrie 2004, odată cu înscrierea acesteia în
contabilitatea reclamantului apelant conform notei contabile 1769 din 13
decembrie 2004, dată de la care putea fi cerută executarea creanței, procesul
verbal întocmit de Curtea de Conturi putea fi contestat, însă intimata nu a
atacat acest proces-verbal.
Totodată, privitor la
apelul formulat de pârâtă privind cheltuielile de judecată recurentul susține
că pârâta nu a depus acte doveditoare privind efectuarea cheltuielilor de
judecată și nu a probat aceste pretenții.
Recursul este nefondat.
Modificarea sau
casarea unei hotărâri se poate cere potrivit art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
când natura actului juridic dedus judecății a fost schimbată prin interpretare
și când dispozițiile legale au fost greșit interpretate.
Critica recurentului –
reclamant conform căreia în cauză nu sunt incidente dispozițiile Decizia nr. 167/1958
ci dispozițiile C. proc. fisc., astfel că termenul de prescripție este de 5 ani
și nu de 3 ani, este nefondată.
Prin decizia
criticată, dispozițiile art. 3 și 7 alin. (1) din Dec. nr. 167/1958 au fost
interpretate corect potrivit cu exigențele acestor texte reținute prin soluția
pronunțată. De asemenea, s-a ținut seama și de faptul că printr-o astfel de
excepție de fond este afectat însuși exercițiul dreptului la acțiune. Din acest
punct de vedere se observă că momentele de la care încep să curgă dreptul la
acțiune s-au analizat conform regulii generale instituită de art. 7 alin. (1)
din Dec. nr. 167/1958 potrivit căreia prescripția începe să curgă de la data
când se naște dreptul la acțiune. Astfel că atât instanța de fond cât și
instanța de apel au reținut în mod corect că momentele de început ale
prescripției dreptului la acțiune sunt 30 iunie 2003 și respectiv 18 decembrie
2003 și nu de la data efectuării controlului de către Curtea de Conturi așa cum
susține recurentul.
Cât privește
susținerea recurentului că este o creanță bugetară și sunt aplicabile
dispozițiile codului de procedură fiscală iar termenul de prescripție este de 5
ani nu poate fi reținută întrucât astfel cum corect a reținut și instanța de
apel nu poate fi încadrată creanța născută în urma asocierii voluntare a
autorității locale cu alți acționari într-o societate comercială, în
categoriile indicate de legiuitor ca taxă sau impozit prin dispozițiile art. 1 alin.
(1) și art. 2 C. fisc.
Nici critica conform
căreia instanța de apel a acordat nejustificat cheltuielile de judecată în
condițiile în care actele doveditoare au fost depuse direct în apel, nu poate
fi reținută.
Instanța de apel în
virtutea rolului activ al instanței și a celui devolutiv al apelului în mod
corect a apreciat că sunt îndeplinite condițiile art. 274 și următoarele C.
proc. civ. privind cheltuielile de judecată în fața instanței de fond, în
sensul în care reclamantul se află în culpă procesuală prin declanșarea
primului ciclu procesual și în condițiile în care acțiunea acestuia, astfel cum
a fost formulată și precizată, a fost respinsă.
Cât privește
celelalte critici referitoare la interpretarea adresei din 26 ianuarie 2005, a contestării procesului – verbal al Curții de Conturi și altele sunt aspecte de netemeinicie
ce nu pot fi analizate în această fază procesuală a recursului, cale de atac de
reformare nedevolutivă în care nu pot fi reapreciate probele, vor fi înlăturate
întrucât nu vizează nelegalitatea deciziei recurate.
Așa fiind, potrivit art.
312 C. proc. civ. recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamantul Mun. Sighișoara împotriva Deciziei nr. 7/ A din 30
ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios
administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședința publică, astăzi 4 martie 2010.