ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 586/2010

Prin Sentința nr. 174 din 17 februarie

2009 a Tribunalului Olt s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții F.L.

și F.M.L. împotriva pârâților SC D.A. SRL București și S.G., care au fost

obligați la plata sumei de 89.425 lei despăgubiri, cu cheltuieli de judecată

3.035 lei taxă de timbru și 500 lei onorariu expert.

În motivare s-a reținut că reclamanții

au făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, pârâții

fiind răspunzători conform art. 998 C. civ. pentru prejudiciul creat

reclamanților prin demolarea construcției proprietatea lor și având obligația

dezdăunării acestora.

Apelul declarat de pârâți a fost admis

prin Decizia nr. 147 din 22 iunie 2009 a Curții de Apel Craiova, sentința

primei instanțe a fost schinmbată, în sensul respingerii acțiunii și obligării

reclamanților la suportarea cheltuielilor de judecată în sumă de 6.522,85 lei.

A fost respins și apelul declarat de reclamantul F.L.

În considerentele deciziei s-au

reținut următoarele:

Întrucât reclamanții au chemat în

judecată o societate comercială pretinzând că aceasta a săvârșit o faptă

delictuală, strâns legată de comerțul său - a demolat clădirile cu destinație

de spații comerciale ce nu-i aparțineau, în scopul exploatării mai eficiente a

clădirii proprietatea sa - precizând la 19 februarie 2008 că solicită repararea

în natură a prejudiciului, alternativ cu repararea prin echivalent, rezultă că

a învestit instanța comercială cu soluționarea unui litigiu comercial

patrimonial, cu o valoare peste 100.000 lei, de competență în primă instanță a

tribunalului.

În raport de prevederile art. 720

alin. (1) C. proc. civ. procedura concilierii directe prealabile se

impunea în cauză, însă ea nu s-a realizat, sub acest aspect acțiunea fiind

prematură acest lucru făcând de prisos analizarea celorlalte motive de apel ale

pârâților, precum și cele din apelul reclamantului F.L.

Împotriva acestei decizii reclamanții

au declarat recurs, solicitând casarea și trimiterea spre rejudecare de

instanța de apel, care să se pronunțe pe fond, asupra tuturor apelurilor.

În motivarea recursului se arată

următoarele:

excepția întemeiată pe art. 720 alin. (1) C. proc. civ. este o excepție

absolută, dirimantă, care poate fi invocată pentru prima dată în apel, în

dispozitiv neregăsindu-se soluția de respingere a acțiunii, iar nu ca

prematură, inadmisibilă.

Legiuitorul nu a prevăzut sancțiunea respingerii

acțiunii în ipoteza dată, a lipsei concilierii directe, excepția neavând caracter

de ordine publică, astfel încât nefiind invocată de pârâți conform C. proc.

civ., ea nu putea fi invocată din oficiu.

Din acest punct de vedere se arată că

pârâții trebuiau să dovedească, că prin neîndeplinirea ei le-a fost cauzată o

vătămare, iar, în altă ordine de idei, instanța de apel nu a ținut cont la

pronunțarea soluției de practica tribunalului Jud. Olt conform căreia procedura

concilierii directe prevăzută de art. 720 alin. (1) C. proc. civ. nu este obligatorie,

neîndeplinirea acesteia nefiind sancționată.

Este citată și o decizie a instanței supreme

potrivit nerespecatrea unora din prevederile art. 720 alin. (1) C. proc. civ.,

atrage automat nulitatea concilierii, ci numai dacă partea dovedește o vătămare.

Recurenții mai arată că nu s-a ținut

seama de faptul că litigiul este unul comercial pur, nu decurge din

neîndeplinirea unei obiecții contractuale, ci din săvârșirea unei infracțiuni,

de distrugere a construcțiilor.

De asemenea, se susține că soluția de

respingere ca prematură a acțiunii, în condițiile în care pârâții au invocat

inadmisibilitate, este nelegală.

Cu privire la cheltuielile de judecată

se arată că dovezile justificative au fost depuse după încheierea dezbaterilor,

pentru termenul la care s-a amânat pronunțarea.

Prin întâmpinarea înregistrată la 22

ianuarie 2010 (filele 27-33) intimații au solicitat respingerea recursului și

menținerea soluției din apel pe considerentul că reclamanții nu au încercat

anterior promvării litigiului, soluționarea amiabilă a acestuia și nu au depus

la dovada concilierii directe.

Recursul nu este fondat.

Reclamanții au chemat în judecată o societate

comercială solicitând obligarea acesteia la despăgubiri pentru demolarea

construcțiilor proprietatea reclamanților, învecinate cu imobilul exploatat de

către pârâtă, acțiunea având ca temei răspunderea civilă delictuală.

În lumina dispozițiilor art. 4 C. com.,

raportat la art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., litigiul are caracter

comercial și aparține acestei jurisdicții, respectiv tribunalului în primă

instanță, față de valoarea acestuia de peste 100.000 lei.

Art. 4 C. com. instituie o prezumție

de comercialitate pentru toate obligațiile comerciantului, fiind comerciale nu

numai obligițiile contractuale, ci și obligațiile derivând din faptele licite,

precum și cele rezultate din săvârșirea unor fapte ilicite (art. 998 C. civ.).

Potrivit art. 109 alin. (2) C. proc.

civ. „În cazurile anume prevăzute de lege sesizarea instanței competente se

poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile

stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa

la cererea de chemare în judecată".

Conform art. 720 alin. (1) C. proc.

civ. „în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani,

înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca

soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte".

La alin. (5) se prevede că „înscrisul

despre rezultatul concilierii ori, îi cazul în care pârâtul nu a dat curs

convocării prevăzute la alin. (2), dovada că de la data primirii acestei

convocării au trecut treizeci de zile se anexează la cererea de chemare în

judecată".

Dispozițiile legale citate conțin

norme juridice imperative și nu permisive, reclamanții având obligația

efectuării concilierii directe înainte de introducerea acțiunii.

Instituirea prin lege a acestei

proceduri, în scopul asigurării soluționării, pe cale amiabilă a litigiilor

comerciale nu constituie o îngrădire formală privind accesul liber la justiție

al persoanei, fiind în acord cu prevederile constituționale.

Procedura are caracter extrajudiciar

și oferă posibilitatea părților de a se înțelege asupra eventualelor pretenții

bănești ale reclamanților, fără implicarea autorității judecătorești

competente, asigurând totodată transpunerea în practică a principiului

celerității soluționării litigiilor comerciale, urmând să degreveze activitatea

instanței de judecată.

Din modul său de redactare, rezultă

fără dubii caracterul său imperativ, norma nefiind una de recomandare, a cărei

realizare să poată fi lăsată la libera apreciere a reclamantului.

De aceea, instanța va trebui să facă

aplicarea acestor prevederi, să nu lase aceasta la aprecierea reclamantului în

funcție de calificarea dată de acesta acțiunii sale, în speță, ca fiind civilă.

Eventuala calificare eronată a naturii

juridice a cauzei deduse judecății constituie un risc a cărui transpunere în

realitate e exclusivitate imputabilă reclamanților, care nu au înțeles să își a

o asistență juridică de calitate, deși, potrivit art. 720 C. proc. civ. în procesele

și cererile în materie comercială, părții reprezentanți lor pot fi asistați de

experți sau alți specialiști.

Împrejurarea că reclamanții, deși

cunoșteau sau ar fi trebuit să cunoască dispozițiile legale referitoare la

soluționarea litigii materie comercială, ca și consecințele juridice ale

nerespectării, s-au conformat exigențelor legale, invocând, de fapt, propria

lor contrar principiului nemo auditur propriam turpitudinem allega, îi poate

exonera de consecințele legale constând în respingerea acțiunii lor ca

inadmisibilă.

Excepția neîndeplinirii concilierii

directe este o excep|ie de procedură, deoarece prin intermediul ei sunt

invocate neregularitații procedurale, peremptorie (dirimantă) pentru că tinde

la împiedcarea judecății pe fond și absolută, deoarece privește încălcarea unei

norme imperative, așa cum s-a reținut mai sus.

Prin urmare nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 115 C. proc. civ. cu privire la momentul și modalitatea de

invocare a acesteia, iar în acest caz, vătămarea se presupune.

De asemenea, sancțiunea este

inadmisibilitatea, și nu prematuritatea, pe considerentul că o acțiune este

prematură doar atunci când dreptul sau interesul invocat nu este actual, pe

când atunci când nu s-a îndeplinit, de către reclamant, o condiție prevăzută de

lege ca obligatorie pentru a putea fi sesizată instanța, acțiunea este

inadmisibilă.

Această precizare nu este însă de

natură a justifica schimbarea soluției pronunțate în apel, considerentele

reținute prin decizie fiind edificatoare și în conformitate cu cele reținute în

recurs.

Față de natura juridică a excepției

examinată, în invocarea acesteia în calea de atac este legală, potrivit art. 294

alin. (1) teza 2 și art. 195 alin. (1) teza 2 C. proc. civ.

Cu privire la cheltuielile de judecată

la care reclamanții au fost obligații în apel se va reține că pârâta le-a

solicitat atât prin cererea de apel, cât și prin concluziile orale din 9 iunie

2009, iar justificarea acesteia s-a realizat anterior pronunțării deciziei din

apel conform înscrisurilor anexate la filele 46, 47 și 57, astfel că

prevederile art. 274 și 270 C. proc. civ. au fost legal aplicate față de

reclamanți, a căror culpă procesuală a fost constatată.

În baza considerentelor de fapt și de

drept reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul se va

respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanții F.L. și F.M.L. împotriva Deciziei nr. 147 din 22 iunie 2009 pronunțată

de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

16 februarie 2010.