ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3669/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3669/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA

Craiova împotriva pârâtei A.V.A.S. București, la 22 mai 2007, s-a

solicitat obligarea celei din urmă la plata despăgubirilor civile,

reprezentând echivalentul bănesc pentru prejudiciul cauzat prin

restituirea în natură către foștii proprietari, prin

hotărâre irevocabilă, a imobilelor (construcții și

terenuri) situate în Craiova, județul Dolj, trecute abuziv în proprietatea

statului, imobile incluse în lista bunurilor imobile predate de autoritatea

statului cu ocazia privatizării societății comerciale

reclamante.

Prin cererea formulată la 12

noiembrie 2007 reclamanta a formulat și cerere de chemare în garanție

a statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pârâta a formulat întâmpinare prin

care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, iar

pe fond a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința comercială nr.

10594 din 6 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, a fost respinsă excepția

prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată; a

fost admisă cererea de chemare în judecată precizată,

formulată de reclamanta SC A. SA Craiova în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S.,

obligând pârâta la plata sumei de 1.164.500 euro (în lei la cursul B.N.R. din

ziua plății), cu titlu de despăgubiri; a fost respinsă

cererea de chemare în garanție a statului român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de

judecată în sumă de 52.463,66 lei.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a apreciat excepția prescripției dreptului la acțiune

ca neîntemeiată întrucât în speță se valorifică un drept la

repararea prejudiciului creat prin restituirea unui imobil ulterior procesului

de privatizare a societății, fiind incident termenul general de

prescripție de 3 ani, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen

care a început să curgă de la data rămânerii irevocabile a

hotărârilor judecătorești prin care s-a dispus restituirea

imobilelor.

Pe fondul cauzei, tribunalul a

constatat că prin sentința civilă nr. 9647 din 4 octombrie 2005

pronunțată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. 11127/C/2005,

definitivă și irevocabilă, a fost admisă cererea

foștilor proprietari, reclamanta fiind obligată să respecte

posesia și proprietatea acestora asupra imobilelor situate în Craiova,

compus din patru construcții și teren aferent în suprafață

de 1.776,44 mp, sentința menționată fiind executată

potrivit procesului - verbal încheiat la data de 7 martie 2007 în dosarul de

executare nr. 613/E/20063.

Prin art. 30 alin. (3) din Legea nr.

137/2002 se arată că prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997,

aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare,

rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare - cumpărare de

acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.

Potrivit art. 324 din Legea nr. 99/1999,

instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor

cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de

privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor

imobile preluate de stat. Instituțiile publice implicate vor plăti

societăților comerciale o despăgubire care să reprezinte

echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în

natură a imobilelor deținute de societatea comercială către

foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, despăgubirea stabilindu-se de comun acord

cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin

justiție. În cazul în care prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă societățile comerciale sunt

obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituțiile

publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma

prevăzută în hotărâre. Statul garantează îndeplinirea de

către instituțiile publice implicate a obligațiilor

prevăzute în prezentul articol.

Din concluziile raportului de

expertiză în construcții depus la dosar la data de 18 februarie 2008

s-a reținut că valoarea de circulație a construcțiilor este

de 1.399.324 ron - 384.000 euro.

În cauză, s-a formulat întâmpinare

de către intimata – pârâtă prin care s-a solicitat respingerea

apelului, ca nefondat.

Prin decizia comercială nr. 238

din 14 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut referitor la cererea de chemare în

garanție precizată a statului român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, în condițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 și art. 60 C.

proc. civ., având în vedere admiterea cererii principale, va fi respinsă

ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe a

formulat apel pârâta, solicitând admiterea apelului și, reținând spre

rejudecare, să se schimbe în tot sentința atacată, în sensul

admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune

și, în consecință, să se respingă acțiunea ca

prescrisă. În subsidiar s-a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia comercială nr. 238

din 14 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut referitor la excepția

prescripției dreptului material la acțiune, că nu pot fi

acceptate susținerile apelantei referitoare la aplicabilitatea în

cauză a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002, cu

modificările și completările ulterioare, și potrivit

cărora termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care

se atacă o operațiune sau un act prevăzut de această lege,

de O.U.G. nr. 88/1997, precum și de orice legi speciale din domeniul

privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea, este de

o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să

cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii

dreptului (...) deoarece privatizarea intimatei s-a făcut anterior

apariției Legii nr. 137/2002, astfel încât dispozițiile acestei legi

nu pot fi aplicate retroactiv.

Astfel, SC A. SA a fost

înființată prin decizia nr. 147 din 26 octombrie 1990 emisă de

către Prefectura Dolj, decizie privind înființarea

societăților comerciale pe acțiuni la comerțul de interes

local din județul Dolj.

Ulterior, SC A. SA, la data de 31

octombrie 1990, s-a reorganizat prin divizare, rezultând mai multe

societăți: SC A. SA, SC M. SA și SC V. SA, astfel cum

rezultă din protocolul încheiat la data de 6 iunie 2000.

Conform certificatului constatator

eliberat de către O.R.C. de pe lângă Tribunalul Dolj rezultă

faptul că SC A. SA se află în evidențele acestuia din anul 1991.

Ca atare, fiind o societate

comercială înființată în anul 1990 în baza Legii nr. 15/1990,

singura lege în vigoare la acel moment în baza căreia se înființau

societăți comerciale, se stabilea patrimoniul acestora, prin

transformarea fostelor întreprinderi de stat în societăți comerciale,

astfel încât, termenul de prescripție este cel aplicat de instanța de

fond, excepția fiind corect respinsă.

Pe fond, referitor la temeiul de

drept al pretențiilor deduse judecății acesta este prevăzut

de art. 324 din Legea nr. 99/1999, având în vedere că prin art. 30 alin.

(3) din Legea nr. 137/2002 s-a stabilit că prevederile art. 324 din O.U.G.

nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările

ulterioare, rămân aplicabile doar pentru contractele de

vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare

a prezentei legi.

Fiind o privatizare realizată

în 1991, deci anterior apariției Legii nr. 137/2002, în cauză sunt

aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998,

cu modificările ulterioare, respectiv art. 324 care stabilește

modalitatea de reparare a prejudiciilor cauzate societății comerciale

privatizate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor

imobile preluate de stat.

Referitor la legalitatea

administrării probei cu expertiză tehnică s-a reținut

că în faza de judecată a apelului s-a dispus refacerea raportului

întocmit în prima instanță dar expertul nu și-a schimbat punctul

de vedere, iar în privința expertizei contabile, deși s-a admis

efectuarea unei astfel de probe direct în apel, apelanta – pârâtă nu a

achitat onorariul de expertiză, astfel că apelul a fost respins, ca

nefondat.

Pârâta a formulat recurs împotriva

acestei hotărâri, în termenul legal, solicitând și suspendarea

executării hotărârii, cerere respinsă prin Încheierea de

ședință de la 6 octombrie 2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Pe fondul recursului, s-a solicitat

în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea

cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii cadrului procesual al

administrării probatoriului ce poate duce la soluționarea

corectă a cauzei.

În subsidiar, în temeiul art. 304 pct.

9 C. proc. civ., s-a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate,

admiterea apelului, schimbarea hotărârii de fond în sensul respingerii

acțiunii, în principal ca efect al admiterii excepției

prescripției, iar în subsidiar, ca întemeiată.

În dezvoltarea criticilor de

nelegalitate structurate potrivit cererilor formulate în privința

soluției ce se va pronunța, recurenta a arătat că s-au

încălcat dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată, cu privire la cuantumul despăgubirilor civile.

Astfel, prejudiciul suferit de

intimata – reclamantă trebuia limitat la valoarea contabilă a acelor

bunuri imobile la data privatizării și nu la prețul de

circulație, deoarece aceasta se regăsește în capitalul social la

data privatizării, astfel s-ar realiza o îmbogățire

fără justă cauză.

De altfel, legea nu prevede că

despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață a

activelor.

Pe de altă parte, potrivit art.

3 din Legea nr. 31/1990, republicată, căruia instanța trebuia

să îi dea eficiență în cauză, acționarii .

răspund numai până la concurența capitalului social subscris,

astfel că și ceilalți acționari ai SC A. SA trebuia să

suporte diminuarea patrimoniului societății, sens în care trebuie

refăcute probatoriile.

În cauză, s-au încălcat

dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, respectiv dispozițiile art.

3228 din O.U.G. nr. 88/1997, ce prevăd termene speciale de

prescripție în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de

actele normative din domeniul privatizării, în speță, O.U.G. nr.

88/1997 – art. 324.

În ceea ce privește acest

temei juridic, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 30 alin.

(3) din Legea nr. 137/2002, modificată, potrivit cărora prevederile art.

324 din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de

vânzare - cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în

vigoare a prezentei legi.

Intimata - reclamantă nu a

exhibat, însă, niciun înscris și nici nu a pus în discuție

existența vreunui contract de vânzare - cumpărare de acțiuni,

valabil încheiat și apt a produce efecte juridice între antecesorul

subscrisei (F.P.S.) și societatea în cauză, dispozițiile art. 43

alin. (1) și art. 13 din O.U.G. nr. 88/1997 precizând metodele prin care

se vând acțiunile deținute de stat, or, în cauză, SC A. SA nu a

urmat niciuna dintre metodele prevăzute de lege, astfel încât nefiind în

prezența unui contract de vânzare - cumpărare de acțiuni nu se

poate reține, nici incidența art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, art. 30

alin. (3) din Legea nr. 137/2002 – referindu-se la ultraactivitatea legii numai

în cazul contractelor de vânzare - cumpărare acțiuni.

Totodată, din actele depuse, nu

rezultă că vânzarea acțiunilor emise de SC A. SA a fost

făcută de instituția recurentă, pentru a avea legitimitate

procesuală.

De asemenea, în cauză, nu s-a

făcut dovada de către intimata – reclamantă că la data

privatizării, imobilele pierdute erau cuprinse în capitalul social, astfel

că acțiunea trebuie respinsă în principal ca prescrisă,

iar, în subsidiar, ca nefondată.

Intimata – reclamantă a

formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul se

găsește nefondat.

În privința criticilor de

nelegalitate, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. cu raportare la art. 312 alin. (3) C. proc. civ. se constată

că instanțele de fond și apel au aplicat corect legea la

împrejurările de fapt esențiale cauzei, fără a fi

necesară o reapreciere a probelor care să atragă astfel casarea

cu trimitere.

Temeiul juridic al cererii de

chemare în judecată îl constituie art. 324 din Legea nr. 88/1997,

modificată, potrivit căruia instituțiile publice implicate în

privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților

comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către

foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, prin plata unei

despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al acestui

prejudiciu. Prin acest text de lege se reglementează o răspundere

legală, fără a se face referire la limitele cuantumului

despăgubirilor civile, astfel încât, devine incident principiul general

din materia răspunderii civile, acela al reparației integrale și

pentru comerciant prejudiciul material este valoarea de piață și

nu valoarea contabilă, deoarece repararea integrală a prejudiciului

înseamnă în această situație a-i restitui utilitatea

pierdută, iar utilitatea pe care o scotea din imobile se limita la

prețul pe care îl putea obține din înstrăinarea acestora, ceea

ce a devenit imposibil, ca efect al pierderii proprietății din culpa

autorității implicate în procesul privatizării societății.

Fiind vorba de o răspundere

legală specială a statului care a acționat în procesul

privatizării în dublă calitate, ceea ce interesează fiind

calitatea de autoritate publică și nu aceea de acționar, nu sunt

aplicabile dispozițiile din materia societăților comerciale la

care face trimitere recurenta- pârâtă, respectiv art. 3 din Legea nr. 31/1990,

republicată.

Așa fiind, nu se impune

refacerea probatoriilor din perspectiva efectuării unei expertize

contabile prin care să se stabilească valoarea contabilă a

imobilelor și să se refacă astfel calculul despăgubirilor

civile.

În ceea ce privește restul

criticilor de nelegalitate subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care atrage

pronunțarea unei hotărâri pe fond de către instanța de

recurs se găsesc, de asemenea, nefondate.

Astfel, în privința prescripției

aplicabile în cauză, în mod legal instanța de apel a respins

această critică formulată și în calea de atac a apelului,

deoarece, dispozițiile legale invocate și pretins a fi încălcate

care reglementează prescripții speciale, se referă la

operațiunile prevăzute în timpul privatizării și nu

ulterior acesteia, retrocedarea imobilelor în discuție având loc ulterior

acestui proces și cum prin art. 324 din O.U.G. nr. 88/1999,

modificată, nu se prevede și un termen de prescripție în cadrul

căruia să se formuleze acțiunea în răspundere, sunt

incidente dispozițiile de drept comun din această materie, respectiv

termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958,

termen care a început să curgă potrivit art. 8 din același

decret de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască prejudiciul și pe cel vinovat de producerea acestuia.

În cauză, instanțele s-au

raportat la data rămânerii irevocabile a hotărârii

judecătorești, deși prejudiciul s-a produs la data

deposedării de bunurile imobile, dar și într-o situație și

în cealălaltă, termenul de 3 ani este respectat.

În ceea ce privește acest temei

juridic s-a mai susținut că trebuiau avute în vedere și

dispozițiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, modificată,

susținându-se că nici nu ar fi incident față de prevederile

textului de lege care se referă la ultraactivitatea acestuia doar cu

raportare la contractele de vânzare - cumpărare acțiuni anterioare

intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, modificată, ceea ce nu s-a

dovedit că există pentru a putea atrage legitimitatea

răspunderii A.V.A.S. București, în cauză, ca succesor al F.P.S.

S-a făcut, totodată,

trimitere și la dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, modificată,

privitoare la modalitățile de privatizare care nu au fost dovedite

că s-ar fi parcurs în cazul societății comerciale reclamante.

În ultimul rând, s-a invocat și

faptul că nu s-a dovedit că imobilele ar fi existat la pretinsul

moment al privatizării societății.

Prin toate criticile de mai sus,

recurenta- pârâtă tinde să nu recunoască faptul juridic al

privatizării societății comerciale intimate- reclamante,

deși din actele și certificatul constatator eliberat de O.R.C. de pe

lângă Tribunalul Dolj se certifică cu privire la SC A. SA la

capitolul acționari persoane fizice, neexistând și acționari

persoane fizice, că aceștia au devenit acționari în cadrul

Procedurii de Privatizare în Masă (P.P.M.), ceea ce constituie o

formă de privatizare a societății comerciale, înființată

în 1990, în condițiile reținute și de către instanțele

de apel și de fond, iar potrivit acestor documente cu valoare de

probă, imobilele existente în patrimoniul societății comerciale

la acea dată.

Prin urmare, sunt incidente

dispozițiile art. 324 C. proc. civ. care se referă „in terminis” la

societăți privatizare sau în curs de privatizare, societatea

comercială în cauză fiind deja privatizată în baza

legislației în vigoare anterioară apariției O.U.G. nr. 88/1997,

modificată, astfel că raportarea recurentei – pârâte la formele de

privatizare reglementate prin acest act normativ este lipsită de interes

în cauză, iar această situație nu exclude incidența

dispozițiilor din Legea nr. 137/2002, modificată privind

ultraactivitatea O.U.G. nr. 88/1997, modificată după apariția

Legii nr. 137/2002, modificată, ci dimpotrivă confirmă

incidența celor dintâi față de momentul privatizării,

deoarece textul de lege nu face nicio referire la forma de privatizare, statul

fiind implicat în acest proces, ca autoritate publică, astfel că are

răspundere în limitele art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată,

în condițiile deja arătate și corect reținute de

instanța de apel.

Așa fiind, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

A.V.A.S. București împotriva deciziei comerciale nr. 238 din 14 mai 2010,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2010.