ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 376/2018

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 09.04.2015, reclamanta A. SA, prin administrator judiciar B. a solicitat obligarea pârâtei SC COMPLEXUL ENERGETIC OLTENIA SA la plata către reclamantă a sumei de 92.075.997 lei reprezentând pierdere suferită prin vânzarea energiei electrice la un preț per Mwh mult mai mic decât prețul la care a fost achiziționată de la alți producători de energie în termocentrale și obligarea pârâtei la plata beneficiului nerealizat de A. prin vânzarea cantității totale de 1.376.610 Mwh (profitul net), calculat conform reglementărilor ANRE, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data pronunțării hotărârii și până la plata efectivă, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta A. SA a formulat precizări la cererea de chemare în judecată, arătând că renunță la al doilea capăt de cerere privind beneficiul nerealizat.

Prin sentința civilă nr. 5422 din 8 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâta COMPLEXUL ENERGETIC OLTENIA S.A., având ca obiect pretențiile de 92.075.997 lei, ca fiind prescrise și s-a luat act de renunțarea reclamantei la soluționarea capătului 2 de cerere având ca obiect beneficiul nerealizat.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1961/A din 23 noiembrie 2016 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta apelanta A. S.A., împotriva sentinței civile nr. 5422 din 8 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a cvilă.

Împotriva deciziei civile nr. 1961 A din 23 noiembrie 2016 a Curții Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs invocate, recurenta a arătat în esență, că atât instanța de fond cât și instanța de control judiciar, în mod greșit au reținut că dreptul aplicabil ar fi Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, în vigoare la momentul încheierii contractului invocat drept temei al acțiunii.

Recurenta consideră că în mod greșit atât instanța de fond cât și instanța de control judiciar au reținut faptul că excepția invocată este întemeiată pe prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 însă, pe de o parte, prevederile Decretului nr. 167/1958 sunt incidente numai cu privire la acele termene de prescripție începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Noului C. civ., prin raportare la prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului C. civ.

Or, susține recurenta, la momentul intrării în vigoare a Noului C. civ., termenul de prescripție cu privire la dreptul subiectiv de despăgubire nu numai că nu s-a împlinit, dar nici nu începuse să curgă. Prin urmare, vor fi incidente în privința acțiunii de față prevederile Noului C. civ., iar nu cele ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În opinia recurentei, în speță, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune începe să curgă de la data întocmirii raportului Curții de Conturi nr. 13329 din 17.12.2014, întrucât nu numai în urma acestui raport a avut reflectarea prejudiciului cauzat de către pârâta Complexul Energetic Oltenia prin derularea contractelor, acesta fiind momentul la care a cunoscut atât întinderea prejudiciului, cât și pe cel ce răspunde de el, deci momentul de început al curgerii termenului de prescripție.

În continuarea motivării recurenta a prezentat concluziile, obligațiile și sancțiunile dispuse prin raportul Curții de Conturi nr. 13329 din 17.12.2014 și o analiză a contractelor nr. 480 din 01.04.2011; nr. 223din 18.02.2011, nr. 740 din 04.04.2011 și nr. 624 din 20.11.2010 privind prejudiciul în sumă totală de 92.075.997 lei rezultat prin însumarea pierderilor suferite prin vânzarea energiei electrice la un preț per Mwh mult mai mic decât prețul la care a fost achiziționată energia electrică de la alți producători în baza contractelor menționate.

Totodată, recurenta-reclamantă susține că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune poate fi socotit de la data întocmirii raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au condus la insolvență ce a fost publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. 11.723 din 27.08.2012. Or, susține recurenta-reclamantă, raportat la data formulării acțiunii, respectiv la data de 09.04.2015, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune nu s-a împlinit.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă Complexul Energetic Oltenia SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 30 iunie 2017, în unanimitate, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 05 iulie 2017.

Prin încheierea din data de 16 noiembrie 2017 Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis în principiu recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1961/A din 23 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta-reclamantă a invocat greșita aplicare a Decretului nr. 167/1958 cu referire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție și că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Noului C. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată caracterul nefondat al susținerilor recurentei-reclamante prin care pretinde aplicarea în cauză a dispozițiilor Noului C. civ. raportat la faptul că, la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor acestei legi (respectiv 01.10.2011), termenul de prescripție nici nu începuse să curgă.

Conform art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., dar și în considerarea prevederilor art. 102 din aceeași lege, având în vedere că actele juridice invocate drept temei al acțiunii (contractul din 01.04.2011; contractul din 18.02.2011; contractul din 04.04.2011; contractul din 20.12.2010) au fost perfectate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., prezentului litigiu îi sunt aplicabile prevederile C. civ. din 1864, cele ale Codului comercial și celor ale Decretului nr. 167/1958.

Prin decizia nr. 1/2014 pronunțată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Astfel, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) și (3) C. civ., reluate în art. 3 si 4 din Legea nr. 71/2011 și art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 (legea de punere in aplicare a Noului C. civ.), pentru actele juridice, legiuitorul a prevăzut aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic, atât în privința condițiilor de validitate, cât și în ce privește efectele, executarea obligațiilor asumate și încetarea actului juridic și că dispozițiile legale aplicabile în cauză sunt cele ale Decretului nr. 167/1958, întrucât, în materia prescripției, acest act normativ era in vigoare la data încheierii contractelor.

Nu este lipsit de relevanță nici faptul că prevederile art. 2.523 respectiv cele ale art. 2.528 Noul C. civ. nu cuprind nicio diferență de substanță în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, întrucât și noile dispoziții prevăd același moment de la care termenul începe să curgă, respectiv data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de aceasta.

Susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia termenul de prescripție a început să curgă de la data întocmirii raportului Curții de Conturi nr. nr. 13329 din 17.12.2014, va fi înlăturată.

Ca regulă generală, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, termenul general de prescripție fiind de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care începe să curgă, potrivit art. 7 din același act normativ, de la data când se naște dreptul la acțiune.

În privința prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, legiuitorul stabilește regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cei care răspund de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 alin. (1) din decret.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, momentul de început al termenului de prescripție nu poate fi reprezentat de data întocmirii raportului de control al Curții de Conturi nr. 133829 din 17.12.2014, deoarece acest raport doar a constatat abaterile și neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat prejudiciul invocat în cauză, în baza datelor puse la dispoziție chiar de către reclamantă.

Astfel, se poate reține că partea a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul (atât sub aspectul existenței, cât și al valorii), dar și persoana ce se face vinovată de producerea acestuia, anterior întocmirii raportului Curții de Conturi.

Prejudiciul ce se pretinde a fi acoperit constă în diferența de preț dintre costul de producție și prețul de vânzare a cantității de energie livrată intimatei pârâte în cursul anului 2011.

Or, toate elementele necesare pentru evaluarea pagubei și identificarea autorului acesteia au fost cunoscute de recurentă cel mai târziu la data finalizării exercițiului financiar anual 2011 (31.12.2011), când A. SA știa costul mediu de producție pentru acel an, prețul încasat în baza contractului încheiat cu pârâta, prețul mediu ponderat de pe piața contractelor bilaterale, dar și cantitatea de energie livrată pârâtei.

În aceste condiții, chiar în raport de reperele valorice în funcție de care recurenta-reclamantă a înțeles să își evalueze pretinsul prejudiciu, este fără îndoială că aceasta a cunoscut, punctual, elementele definitorii în ceea ce privește păgubirea sa de către intimată încă din luna decembrie 2011.

Astfel fiind, se constată că momentul începerii cursului prescripției dreptului la acțiune al reclamantei a fost corect determinat din perspectiva incidenței dispozițiilor speciale înscrise în art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la curgerea termenului de prescripție al acțiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită, potrivit cărora "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și cel care răspunde de ea".

Prin urmare, în conformitate cu dispozițiile legale menționate, începutul cursului prescripției extinctive a fost examinat și determinat corect din perspectiva celor două momente alternative pe care art. 8 alin. (2) din decret le stabilește și de la care termenul de prescripție poate începe să curgă, și anume: momentul subiectiv, respectiv data când păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea și momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de aceasta.

Nici data publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvență a raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au condus la insolvența A. SA, nu poate fi momentul de la care curge termenul de prescripție. Faptul că prin acest raport au fost indicate contractele bilaterale de furnizare a energiei electrice drept cauză, printre altele, a stării de insolvență, nu înlătură premisele legale și împrejurările de fapt reținute de instanța de apel care determină concluzia că reclamanta avea toate elementele necesare formulării acțiunii anterior întocmirii Raportului de către administratorul judiciar.

În acest context al analizei, se constată că instanța de apel în urma analizei întregului material probator și a susținerilor reclamantei a apreciat în mod corect că reclamanta cunoștea atât persoana vinovată, cât și paguba (diferența de preț), încă de la momentul achiziționării și vânzării energiei electrice, aceasta fiind cel târziu la nivelul lunii decembrie 2011, întrucât până la această dată au avut loc tranzacțiile, iar partea putea să facă o comparație între prețul cu care a cumpărat energie și cel cu care a vândut și să constate existenta unei diferențe.

Față de data cunoașterii elementelor definitorii în ceea ce privește evaluarea pretinsului prejudiciu, respectiv decembrie 2011 și data introducerii acțiunii 09.04.2015, rezultă că în mod corect a reținut instanța de apel că la data introducerii acțiunii, termenul de prescripție era împlinit.

Având în vedere aceste considerente Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1961/A din 23 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1961 A din 23 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2018.