ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 375/2018

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/113/2014 reclamanta SC A. SRL Brăila a solicitat obligarea pârâtei B. să-i transmită dreptul de proprietate asupra bunurilor din contractele de leasing financiar nr. x din 21.07.2010; nr. x din 21.07.2010, nr. xx din 21.07.2010, nr. xxx din 21.07.2010, nr. xxxx din 21.07.2010 și nr. xxxxx din 21.07.2010.

Reclamanta a solicitat să fie obligată pârâta la restituirea în natură a bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing financiar precizate la pct. 1, respectiv: Stație de asfalt Justblack 150-160 Quick; încărcător frontal Komatsu WA 320-5; Automacara Terex-Bendini Model A300; Rulou Vibrocompactor Terasamente HAMM 3518; Mat TGA41.480 8X4 cu suprastructură Schimitz; BuldoexcavatorKomatsu WB93R5; Pompă Tractabilă WP750-Schwing; Picon HP500+SPLIT sau obligarea pârâtei la plata contravalorii acestor bunuri, respectiv suma de 3.575.653,46 lei și dobândă contractuală de la data achitării prețului și până la executarea predării acestora, în cazul în care obligația de restituire nu este posibilă, ca efect al înstrăinării bunurilor.

Ulterior, reclamanta a formulat precizări la acțiune prin care a estimat valoarea bunurilor menționate la suma de 3.575.653,46 lei reprezentând prețul bunurilor stipulate în contractele de leasing și a precizat că plata bunurilor din cele șase contracte de leasing a fost garantată de către SC A. SRL cu o scrisoare de garanție emisă de către C. Galați.

În susținerea cererii reclamanta a invocat ca temei juridic art. 969 din C. civ. de la 1864, Ordonanța nr. 51 din 28.08.1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing.

Prin sentința nr. 112/Fciv/2014 pronunțată la data de 27.10.2014 de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2014 a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Brăila, cauza fiind trimisă spre competentă soluționare Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București cauza a fost înregistrată la data de 11.12.2014 sub nr. x/3/2014.

Prin încheierea de ședință din data de 03.02.2015 a fost respinsă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București precum și excepția necompetenței funcționale a Secției a VI-a Civilă a Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 3250/2015 din 09 iunie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC A. SRL prin lichidator D. SPRL - Filiala Brăila în contradictoriu cu pârâta B.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 126/2017 din 27 ianuarie 2017 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta SC A. SRL prin lichidator D. SPRL - Filiala Brăila împotriva sentinței civile nr. 3250/2015 din 09 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei nr. 126/2017 din 27 ianuarie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanta SC A. SRL prin lichidator D. SPRL - Filiala Brăila a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 483 C. proc. civ.

În argumentarea cererii de recurs, după o expunere a situației de fapt și precizarea temeiului juridic al acțiunii care, în opinia sa, îl constituie îmbogățirea fără justă cauză, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că teza juridică reținută de instanța de fond și preluată și în apel, conform căreia "faptul că pârâta ar fi încasat o sumă mai mare decât prețul bunurilor, în urma apelării garanțiilor, nu îndreptățește reclamanta să solicite, ulterior rezilierii contractelor de leasing din culpa sa, obligarea pârâtei să-i transmită proprietatea bunurilor și nici plata contravalorii lor, o atare cerere putând fi făcută doar în contextul unor contracte în vigoare și în care reclamanta să-și fi executat întocmai obligațiile contractuale" este eronată din punct de vedere juridic.

În primul rând, arată recurenta, aceste sume suplimentare față de preț nu au fost plătite ca efect al contractului, ele neavând caracter de daune moratorii și nu sunt contractuale.

În opinia recurentei, chiar dacă ar admite că aceste sume plătite sunt rezultatul plăților ca efect al contractelor, ele sunt contrare prevederilor art. 970 din C. civ. de la 1864.

Or, susține recurenta, în materie comercială nu există nici o uzanță sau obicei și nici nu este echitabil să plătești sume care nu sunt contractuale și pe care nu le datorezi.

Recurenta consideră că nu putea invoca ca temei un contract reziliat pe motiv de neplată la termen ca temei al prezentei acțiuni.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat casarea deciziei recurate și în rejudecare admiterea acțiunii în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1.992.931,90 lei.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata - pârâtă B. SA a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 14 septembrie 2017, în unanimitate, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost comunicat părților la data de 19 septembrie 2017.

Prin încheierea din data de 16 noiembrie 2017 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar D. SPRL - FILIALA BRĂILA împotriva deciziei nr. 126/2017 din 27 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, și a acordat termen la data de 15 februarie 2018, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Susținerea recurentei potrivit căreia temeiul juridic al acțiunii îl constituie îmbogățirea fără justă cauză, va fi înlăturată.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing încheiate între părți; restituirea bunurilor în natură sau plata contravalorii acestora, respectiv 3.575.653,46 lei, cu dobânda contractuală de la data achitării prețului și până la executarea predării acestora, în cazul în care obligația de restituire nu este posibilă, ca efect al înstrăinării lucrurilor.

Astfel, se constată că față de cererea de chemare în judecată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a investit instanța cu o acțiune având ca obiect obligația de a face, acțiune ce a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864, Ordonanța nr. 51 din 28.08.1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing.

Față de această situație, în mod corect instanța de apel a reținut că invocarea de către reclamantă a instituției îmbogățirii fără just temei a pârâtei nu apare ca un fundament al dreptului invocat în principal și că nu suntem în prezența unei conturări a cauzei obligației deduse judecății ca incluzând îmbogățirea fără just temei, ci suntem în prezența unei demonstrații care vrea să arate că situația contrară solicitărilor reclamantei ar reprezenta o situație nelegală de îmbogățire fără just temei a pârâtei (deci este vorba de un simplu argument de interpretare propus de reclamantă).

Susținerea recurentei potrivit căreia teza juridică reținută de instanța de fond și preluată și în apel, conform căreia "faptul că pârâta ar fi încasat o sumă mai mare decât prețul bunurilor, în urma apelării garanțiilor, nu îndreptățește reclamanta să solicite, ulterior rezilierii contractelor de leasing din culpa sa, obligarea pârâtei să-i transmită proprietatea bunurilor și nici plata contravalorii lor, o atare cerere putând fi făcută doar în contextul unor contracte în vigoare și în care reclamanta să-și fi executat întocmai obligațiile contractuale" este eronată din punct de vedere juridic, a fost făcută cu scopul de a fi analizată situația de fapt a cauzei, or în această etapă procesuală nu este permis.

Din analiza deciziei recurate se constată că în expunerea raționamentului logico-juridic pentru fundamentarea soluției pronunțate, instanța de apel a considerat necesar să clarifice natura acțiunii reclamantei, sens în care a expus, într-un mod sistematic aspectele teoretice raportate la situația de fapt a cauzei.

De altfel, recurenta a înțeles să extragă fragmente din contextul analizei făcute de instanța de fond, prezentând trunchiat considerentele acestei instanțe și făcând doar trimitere la faptul că și instanța de apel a reținut același raționament, fără a preciza în ce constă nelegalitatea reținerilor instanței de apel în analiza cauzei din acest punct de vedere.

Alegațiile recurentei privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 970 C. civ., vor fi înlăturate întrucât, așa cum corect a reținut și instanța de apel, în speță, contractele încheiate între părți sunt reziliate din culpa reclamantei, aceasta neputând pretinde ca pârâta să-și execute obligațiile contractuale în contextul în care nu și-a adus la îndeplinire propriile obligații.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar D. SPRL - FILIALA BRĂILA împotriva deciziei nr. 126/2017 din 27 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar D. SPRL - FILIALA BRĂILA împotriva deciziei nr. 126/2017 din 27 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2018.