ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2354/2020

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2020

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia din urmă să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie următoarelor bunuri mobile: hală metalică demontabilă, instalație centralizată automatizată și hală metalică prefabricate, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 919 din 13 februarie 2017, Judecătoria Brăila a admis excepția de necompetență materială invocată de instanță și a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B., în favoarea Tribunalului Brăila.

Prin sentința civilă nr. 280 din 12 mai 2017, Tribunalul Brăila a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Brăila și a constatat ivit conflict negativ de competență.

Prin hotărârea nr. 87/F- C. civ. din 31 mai 2017, Curtea de Apel Galați a stabilit competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Brăila.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2016*.

Prin întâmpinare, pârâtul B. a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, având în vedere că bunurile revendicate sunt bunuri mobile, că acestea au devenit imobile prin destinație și că este cumpărător de bună credință.

Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a chematei în garanție C. S.A., solicitând ca, în cazul admiterii cererii principale, să fie obligată aceasta la plata contravalorii bunurilor și a despăgubirilor reprezentând contravaloarea degradărilor aduse imobilului pe care se află amplasate construcțiile.

Prin sentința civilă nr. 108 din 21 februarie 2019, Tribunalul Brăila a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A obligat pârâtul să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie hala metalică demontabilă, cu lungime 50 m, lățime 5,80 m și înălțime 2,80 m și hala metalică prefabricate cu pereți dubli. A respins, ca nefondată, cererea de revendicare a instalației centralizate automatizată și a anulat, ca netimbrată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul B. în contradictoriu cu chemata în garanție C. S.A.. A fost obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 14.451 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 133/A din 9 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a fost respins apelul formulat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 108 din 21 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Brăila.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, pârâtul B. a declarat recurs, raportat la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și respingerea acțiunii formulate de intimată, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În cuprinsul memoriului de recurs, a arătat că în mod greșit a reținut instanța de apel că bunurile revendicate sunt bunuri imobile prin natura lor, respingând excepția prescripției dreptului material la acțiune. A susținut, astfel, că dovada calității de proprietar nu poate fi făcută de către reclamantă, în speță, printr-o factură proformă dacă ar fi vorba de un bun imobil, întrucât dobândirea unui astfel de bun nu se poate face decât prin act care îmbracă forma autentică cerută de lege.

A mai arătat că, în raport de concluziile raportului de expertiză, bunurile revendicate sunt mobile (acestea sunt demontabile, dezasamblate de pe un amplasament pe altul, putând fi luate pe module și remontate pe alt amplasament), iar dreptul la acțiune în revendicarea acestora este prescris, termenul de prescripție începând să curgă la momentul rezilierii contractului de leasing încheiat cu D. S.R.L., dată la care obligația de restituire a bunurilor ce au constituit obiectul contractului de leasing a devenit exigibilă.

Recurentul a invocat dispozițiile art. 492 și art. 493 C. civ., pe care le consideră aplicabile situației de fapt din speță, susținând și că, la momentul achiziționării bunurilor de către partea recurentă, acestea aveau o valoare mult mai mare față de cea pe care o aveau la momentul la care au fost date în leasing către D. S.R.L., ultimul utilizator, care a efectuat îmbunătățiri. Contravaloarea acestor îmbunătățiri a fost achitată de către recurent în cadrul contractului încheiat de acesta cu chemata în garanție.

Referitor la calitatea de proprietar a intimatei asupra halelor metalice, recurentul a învederat că înțelege să conteste calitatea S.C. A. S.A. de proprietar asupra bunurilor revendicate, arătând că halele existau pe terenul achiziționat de D. S.R.L. de la Societatea Națională Plafar S.A. încă înainte de momentul încheierii contractelor de leasing, respectiv din ianuarie 2007, astfel că susținerea intimatei, în sensul că halele au fost amplasate pe teren abia după încheierea contractelor de leasing cu cei doi utilizatori apare ca fiind nereală. Mai mult, deși unul dintre contractele de leasing a fost încheiat la 8 octombrie 2007, achiziționarea halelor s-a făcut cu o lună mai târziu, respectiv la 13 noiembrie 2007, deși plata prețului fusese făcută anterior, conform facturii proformă din 25 septembrie 2007; or, potrivit C. civ., obligația de a plăti prețul este o obligație ce se naște din momentul și în baza încheierii unui contract, iar aceasta devine exigibilă de îndată ce obligația de a transmite proprietatea devine și ea exigibilă.

A mai precizat că, în cazul în care prin contractul de vânzare era înstrăinat doar terenul, trebuia să se specifice clar acest lucru, însă obiectul contractului este cât se poate de clar, acesta fiind format din teren plus construcții. Din punctul de vedere al intimatei, aceste construcții au fost amplasate pe terenul din Brăila, Șoseaua x, abia la data de 08.10.2007, moment la care a fost încheiat primul contract de leasing financiar cu utilizatorul E. S.R.L. urmând, însă, ca abia în octombrie 2007, S.C. A. S.A. să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu F. privind hala metalică.

În cauză, recurentul a solicitat, în etapele procesuale anterioare, ca intimata să facă dovada datei la care halele au fost amplasate pe terenul din Brăila, Șoseaua x, lot x, a faptului că halele despre care aceasta face vorbire sunt aceleași cu cele amplasate pe terenul respectiv, precum și a împrejurării că asupra acestor construcții au fost efectuate îmbunătățiri de către un fost utilizator de leasing, deoarece niciodată pe parcursul procesului nu s-au dovedit aceste lucruri.

A precizat că, în speță, intimata a afirmat că asupra acestor construcții (hale) au fost efectuate anumite îmbunătățiri de către un fost utilizator leasing, fără a preciza care dintre cei doi utilizatori au făcut aceste îmbunătățiri și în ce au constat acestea; or, este imposibil de crezut acest fapt în condițiile în care aceste bunuri la momentul presupuselor îmbunătățiri se aflau în proprietatea chematei în garanție.

În ceea ce privește factura proformă nr. x din 25.09.2007, recurentul a arătat că este trecut în locul clientului societatea E. S.R.L., nicidecum intimata, iar această societate a avut doar calitatea de utilizator al bunurilor, respectiv a halei metalice prefabricate, nu calitatea de proprietar (aceasta trebuia să fie achitată de către S.C. A. S.A., deoarece intimata a invocat această factură ca fiind un înscris în baza căruia a dobândit proprietatea).

Recurentul a mai susținut că în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între C. S.A. și el există mai multe clauze care sunt contradictorii la secțiunea destinată garanțiilor, vânzătorul declarând că bunul care constituie obiectul vânzării nu face obiectul niciunui litigiu, pentru ca mai apoi să se specifice că există revendicări asupra unora dintre construcții, făcând referire la faptul că acestea au fost reabilitate de un fost utilizator de leasing și că asupra acestor construcții există revendicări din partea intimatei. În opinia recurentului, având în vedere aceste aspecte, revendicarea urmează a fi făcută doar asupra construcțiilor efectiv enumerate în contract și nu asupra tuturor construcțiilor, astfel că, în cauză, se impune a da eficiență dispozițiilor art. 1269 C. civ., care prevăd că în situația în care, după ce are loc interpretarea sistematică a contractului, acesta rămâne neclar, el se interpretează în favoarea celui care se obligă.

În continuare, recurentul-pârât a făcut aprecieri și cu privire la contractele de leasing încheiate de către intimata-reclamantă, susținând că încheierea unui nou contract în anul 2008 cu D. S.R.L. nu ar fi fost posibilă dacă primul utilizator, E. S.R.L., nu și-ar fi executat obligația de restituire a bunurilor. A învederat că ambele societăți care nu ar fi executat obligațiile născute din contractul de leasing financiar au fost reprezentate de aceeași persoană, ceea ce ridică semne de întrebare asupra credibilității aceluiași reprezentat al celui de-al doilea utilizator, în sensul că, dacă primul utilizator nu a executat obligațiile, al doilea utilizator ar fi putut face același lucru, respectiv să nu plătească ratele aferente.

În concluzie, recurentul-pârât a precizat că instanța de apel nu a luat în considerare susținerile sale referitoare la interpretarea contractelor, contractul de vânzare dintre recurent și C. S.A. conținând foarte multe dispoziții contradictorii, printre care și faptul că vânzătorul (recurentul) înțelege să cumpere în condițiile în care există revendicări din partea intimatei asupra halelor, ulterior arătându-se că bunurile sunt libere de orice sarcini. În ceea ce privește dovada calității de proprietar, a menționat că înțelege să se facă aplicarea prevederilor legale în ceea ce privește dobândirea bunurilor mobile, și nu a celor imobile.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii în integralitate a deciziei civile recurate, ca fiind temeinică și legală. În condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a invocat nulitatea recursului cu privire la motivele de recurs ce nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pe care s-a întemeiat recursul formulat.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului s-a reținut că cererea de recurs întrunește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., că recursul a fost declarat în termenul legal, este semnat și timbrat, iar motivele de recurs pot fi încadrate în art. 488 din acest act normativ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 8 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 133A din 9 octombrie 2019 a Curții de Apel Galați, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 12 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Înalta Curte reține că, în cauză, instanța de apel a concluzionat în sensul că prima instanță a stabilit în mod corect situația de fapt, respectiv că, în baza facturii fiscale nr. x/9.06.2008, respectiv a facturii fiscale nr. x/25.09.2007, reclamanta a achiziționat de la F. S.R.L. două hale metalice, hale ce au format obiectul a două contracte de leasing, încheiate cu două societăți diferite, D. S.R.L. și E. S.R.L..

Astfel, reclamanta a încheiat cu D. S.R.L. contractul de leasing financiar nr. x/27.05.2008, având ca obiect finanțarea achiziționării unei hale metalice prefabricate și cedarea folosinței acesteia către utilizatorul mai sus menționat, iar cu E. S.R.L. contractul de leasing financiar nr. x/08.10.2007, având ca obiect finanțarea achiziționării celei de-a doua hale metalice prefabricate și cedarea folosinței acesteia către acest din urmă utilizator.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, conform descrierii făcute în actele de achiziționare, precum și în cele de leasing, reclamanta a contractat asupra unei hale metalice demontabile - sediu birouri - în lungime de 50 de metri, lățime 5,80 m și înălțime 2,80 m, având interiorul compartimentat astfel: 1 front desk, 10 camere, 2 holuri, o bucătărie, 3 grupuri sanitare, cu caracteristicile descrise în fișa de identificare, respectiv asupra unei hale metalice prefabricate cu pereți dubli termoizolanți și accesorii clasa ignifugare C1 cu tablă galvanizată prevopsită. Cele două hale metalice au fost amplasate pe terenul situat în Brăila, Șoseaua x, lot x, teren aflat în proprietatea C.. Din cuprinsul celor două contracte de leasing reiese că acestea au obiecte diferite, susținerile recurentului din apel, în sensul că ar fi vorba de același bun preluat de la primul utilizator și dat apoi celui de-al doilea utilizator, fiind găsite ca nefondate.

Instanța de apel a mai reținut că, întrucât cei doi utilizatori nu și-au îndeplinit obligațiile financiare asumate prin contractele încheiate cu reclamanta, aceasta din urmă, în calitate de finanțator, respectiv de proprietar al bunurilor date în leasing, a dispus rezilierea celor două contracte, obligația utilizatorilor fiind aceea de a restitui halele metalice achiziționate. În cauză, însă, halele nu au fost restituite, mai mult C., proprietara terenului pe care se aflau amplasate halele, a procedat la vânzarea terenului, cu tot cu construcțiile situate pe el, inclusiv cele două hale în litigiu, încheind, în acest sens, cu pârâtul G., contractul de vânzare-cumpărare nr. x/30.05.2014.

În acest context, Înalta Curte constată, cu titlu prealabil, că nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în cadrul acestei căi de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie; or, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin decizia atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat dovezile administrate și au stabilit pe baza lor o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea acestei norme juridice.

În acest sens, se observă că aspectele de fapt ale judecății și criticile de netemeinicie, legate de greșita stabilire a situației de fapt, în sensul că halele existau pe terenul achiziționat de D. S.R.L. de la Societatea Națională Plafar S.A. încă înainte de momentul încheierii contractelor de leasing, de mențiunile eronat reținute privind momentul achiziționării bunurilor în litigiu și cel al plății prețului, de identificarea halelor despre care intimata face vorbire, amplasate pe terenul în cauză, precum și a îmbunătățirilor efectuate de către fostul utilizator de leasing, nu pot face obiectul controlului judiciar în cadrul recursului exercitat în condițiile art. 488 C. proc. civ., față de caracterul extraordinar al acestei căi de atac, care permite examinarea hotărârii atacate numai prin prisma motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege; prin urmare, urmează a fi cercetate exclusiv criticile de nelegalitate expuse în memoriul de recurs.

În situația de față, în susținerea cererii de recurs au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unor asemenea norme, fie prin interpretarea lor eronată.

Recurentul a precizat că în mod greșit instanța de apel a reținut că bunurile revendicate sunt bunuri imobile prin natura lor, respingând excepția prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile în care, potrivit art. 1179 alin. (2) C. civ., dovada calității de proprietar pentru dobândirea unor astfel de bunuri se face numai prin act autentic, iar nu printr-o factură proforma. Totodată, a învederat că, potrivit concluziilor raportului de expertiză, bunurile revendicate sunt mobile (demontabile, putând fi dezasamblate de pe un amplasament, luate pe module și remontate pe alt amplasament).

Înalta Curte constată, având în vedere statuările privind situația de fapt prin prisma evaluării raportului de expertiză întocmit în cauză, evaluare asupra căreia nu poate interveni în recurs, că cele două halele metalice sunt demontabile, dar că acestea aderă la pământ prin elemente fixe, respectiv infrastructura sau platforma betonată pe care sunt poziționate, la interior existând și amenajări care sunt nerecuperabile: rigips, plafoane false, flise, gresie, pardoseli, etc., astfel că nu pot fi mutate ori relocate, fără pierderi, caz în care instanțele de fond au apreciat în mod just asupra naturii juridice a celor două bunuri, considerând că sunt bunuri imobile prin natura lor.

La data achiziționării lor de către intimată, acestea erau plăci ce au fost asamblate și din care au rezultat halele amplasate pe terenul proprietatea recurentului la acest moment. Așadar, aceste bunuri mobile au fost fixate ori încorporate în modalitatea prezentată de expert, iar criteriul fizic al fixității (care se stabilește în raport cu solul) condiționează calificarea de bunuri imobile prin natura lor.

De altfel, potrivit art. 461 C. civ., bunurile, în raport de natura lor intrinsecă, se clasifică în bunuri imobile și bunuri mobile, după cum ele se țin sau nu de pământ. În categoria bunurilor imobile intră însă și bunurile clasificate ca atare de art. 462 C. civ., respectiv imobile prin natura lor, prin destinație și prin obiectul la care se aplică.

Drept consecință, susținerile recurentului, conform cărora, pentru achiziționarea bunurilor era necesară încheierea unor acte în formă autentică sunt lipsite de suport juridic, în condițiile în care, numai în urma asamblării și instalării acestora, bunurile au devenite imobile. Or, la momentul achiziționării, acestea puteau fi dobândite în proprietate chiar și prin facturi, însoțite de dovada achitării prețului.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că intimata a solicitat prin acțiunea de față, iar prima instanță a dispus, obligarea recurentului la restituirea, în deplină proprietate și liniștită posesie, a celor două hale metalice demontabile, operațiune care, în sine, presupune, faptic, ridicarea de pe teren a bunurilor achiziționate, care, prin dezasamblare, redobândesc ulterior calitatea de bunuri mobile.

Înalta Curte apreciază, astfel, că acțiunii în revendicare a unui bun imobil îi este aplicabil termenul de prescripție de 30 de ani, prevăzut de art. 1890 C. civ., termen care începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune, în speța de față de la momentul pierderii atributelor dreptului de proprietate recunoscute de lege proprietarului, cel mai târziu de la 30.05.2014, dată la care cele două hale metalice au fost înstrăinate către recurent, astfel încât o eventuală prescripție s-ar împlini în anul 2044. Nefiind vorba de revendicarea unor bunuri mobile, termenul prescriptibil de 3 ani nu poate fi avut în vedere, astfel cum a solicitat recurentul.

În speță, recurentul a invocat aplicarea dispozițiilor art. 492 și art. 493 C. civ., făcând trimitere la instituția accesiunii imobiliare, care, în opinia acestuia operează în mod direct. A arătat, de asemenea, că, la momentul achiziționării bunurilor de către partea recurentă, acestea aveau o valoare mult mai mare față de cea pe care o aveau la momentul la care au fost date în leasing ultimului utilizator, care a efectuat îmbunătățiri. A contestat calitatea de proprietar a intimatei cât privește bunurile revendicate, formulând critici legate de datele înscrise în facturile prezentate de această parte.

În raport de aceste apărări, Înalta Curte reține că instanța de apel a apreciat că susținerile pârâtului nu doar că sunt contrazise de probele administrate în cauză, dar sunt și lipsite de relevanță în economia speței, raportat la obiectul acțiunii deduse judecății și în condițiile în care acesta nu a formulat pretenții proprii, pentru a fi despăgubit, pentru diferența de valoare. A constatat, de asemenea, că sunt și apărări pe care pârâtul le face pentru prima dată în calea de atac a apelului, cu încălcarea dispozițiilor art. 478 C. proc. civ., astfel că, procedural, nu pot fi avute în vedere (la fond, singurele apărări fiind legate de prescripția dreptului la acțiune, de calitatea sa de cumpărător de bună credință, de faptul că bunurile au devenit imobile prin destinație, că desprinderea lor ar putea cauza degradări, astfel că este justificată o acțiune îndreptată împotriva societății vânzătoare).

Se remarcă faptul că, potrivit art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ., părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Principiul exprimat de norma citată dă expresie unei limitări a efectului devolutiv al apelului, determinat de ceea ce s-a suspus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum.

Or, câtă vreme nu a existat o cerere distinctă la fond, prin care să se solicite a se constata dreptul de proprietate pe calea accesiunii imobiliare ori plata unor despăgubiri ori să se conteste valabilitatea titlului de proprietate opus de partea adversă, în mod corect instanța de apel a considerat aceste critici lipsite de relevanță juridică.

Deși instanța de apel a motivat, în hotărârea apelată, că aceste susțineri ale pârâtului nu pot fi primite, în condițiile în care acesta nu a formulat pretenții proprii și sunt apărări pe care le face pentru prima dată în calea de atac a apelului, cu încălcarea dispozițiilor art. 478 C. proc. civ., se observă că recurentul, în recurs, nu formulează critici care să combată aceste rețineri cu caracter decizoriu ale deciziei recurate.

Pe de altă parte, faptul că instanța de apel a procedat și la analiza pe fond a acestor motive de apel nu este de natură a înlătura de la aplicare prevederile art. 478 C. proc. civ. și de a da posibilitatea pârâtului de a combate, în recurs, din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., aplicarea normelor de drept material.

De altfel, recurentul nu a criticat prin cererea de recurs încălcarea regulilor de procedură prin prisma art. 488 pct. 5 C. proc. civ., ci doar s-a limitat să invoce nelegalitatea considerentelor subsidiare ale hotărârii apelate, ce nu pot face însă obiectul controlului de legalitate prin raportare la dispozițiile art. 483 C. proc. civ., avându-se în vedere că prin intermediul recursului se realizează doar un control de legalitate, de aplicare a regulilor de drept, dar și aceasta în limitele stabilite de lege.

Înalta Curte mai reține că instanța de apel a constatat că pârâtul a invocat și faptul că în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare încheiat cu chemata în garanție ar exista mai multe clauze contradictorii, în sensul că, la secțiunea destinată garanțiilor, vânzătorul a declarat că bunul care constituie obiectul vânzării nu face obiectul niciunui litigiu, pentru ca mai apoi să specifice că există revendicări asupra unora dintre construcții, făcând referire la faptul că acestea au fost reabilitate de un fost utilizator de leasing, și că asupra acestor construcții există revendicări din partea reclamantei.

Cu toate acestea, a considerat că aspectele invocate excedează cadrului acțiunii pendinte, instanța de fond nefiind învestită cu nicio cerere care să îi permită analiza respectivelor clauze contractuale. În plus, apărarea în sine este din nou una noua, făcută direct în apel, pârâtul încercând să acrediteze ideea că, datorită caracterului contradictoriu al mențiunilor din contract, nu ar fi știut care este adevărata situație a halelor respective.

În recurs, recurentul a formulat critici asupra dezlegărilor în fond ale instanței de apel referitoare la aspectele de drept anterior sesizate, fără însă a contesta soluția procedurală avută în vedere de curte, așa cum a procedat și anterior. În acest context, a susținut că instanța de apel nu a luat în considerare apărările legate de interpretarea contractelor, implicit a contractului de vânzare dintre recurent și chemata în garanție, care conține foarte multe dispoziții contradictorii, și că se impune a se da eficiență dispozițiilor art. 1269 C. civ., care prevăd că în situația în care, după ce are loc interpretarea sistematică a contractului, acesta rămâne neclar, el se interpretează în favoarea celui care se obligă.

Înalta Curte, având în vedere considerentele de mai sus, legate de aplicarea prevederilor art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ., constată că nici criticile formulate prin cererea de recurs cu privire la soluția instanței de apel nu sunt justificate, fiind înlăturare ca atare.

Nefiind incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 133A din 9 octombrie 2019 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 133A din 9 octombrie 2019 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2020.