ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 279/2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la 6 iulie 2010, sub nr. x/2010, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 146.970,82 RON, reprezentând contravaloarea reparațiilor efectuate la autobasculanta tip x, derivând dintr-un raport de asigurare și a dobânzii legale calculate până la data plății.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 9 și art. 24 din Legea nr. 136/1995, art. 2 pct. 1 lit. a) și art. 11 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Prin cererea depusă la dosar, pârâta S.C. B. S.A. a solicitat introducerea în cauză a S.C. C. S.A., în calitatea de proprietar al autobasculantei.

Prin încheierea din 16 decembrie 2010, prima instanță a respins cererea pârâtei de introducere în cauză a S.C. C. S.A.

Prin Sentința nr. 3.541 din 25 octombrie 2012, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 146.970,82 RON, reprezentând contravaloare reparații și a dobânzii legale calculate până la data plății.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, la 29 februarie 2008, reclamanta a achiziționat, în baza contractului de leasing, o autobasculantă tip x de la S.C. C. S.A., fiind încheiată polița de asigurare Casco la B. S.A.

La 26 iunie 2009, autobasculanta achiziționată a fost implicată într-un accident în timpul executării unor lucrări pe drumul public din comuna Moroieni, județul Dâmbovița.

Urmare a accidentului, la filiala Târgoviște a pârâtei, s-a deschis dosarul de daună nr. x, fiind întocmită și nota de constatare de către un reprezentant al societății de asigurare, prezent la locul accidentului.

La 26 august 2009, pârâta a confirmat că acceptă nota tehnică transmisă de unitatea reparatoare, motiv pentru care s-a procedat la repararea autovehiculului.

Ulterior, prin adresa din 14 decembrie 2009, pârâta a înștiințat reclamanta că, în urma analizării dosarului de daună, a reieșit că evenimentul din 26 iunie 2009 nu este un risc asigurat, încadrându-se într-unul dintre cazurile de excludere, întrucât paguba s-a produs din cauza supraîncărcării autobasculantei.

Prin ordinul de plată nr. x din 30 martie 2010, reclamanta a plătit către D. S.R.L. suma de 146.970,82 RON, reprezentând contravaloarea reparațiilor pentru autobasculanta tip x.

Prima instanță a reținut că, din probatoriul administrat în cauză, nu rezultă că a existat o supraîncărcare. Astfel, nu sunt incidente prevederile literei i) privind cazurile de excludere de la acordarea de despăgubiri de către asigurător.

De asemenea, prima instanță a mai reținut că pârâta nu a administrat nicio probă din care să rezulte supraîncărcarea autobasculantei.

Împotriva acestei sentințe, pârâta S.C. B. S.A. a declarat apel, prin care a formulat critici de netemeinicie și nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești la 7 martie 2013, sub nr. x/2010/a1.

Prin Decizia nr. 36 din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs, prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 1.158 din 25 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de recurenta-pârâta S.C. B. S.A., prin Sucursala Târgoviște, împotriva deciziei instanței de apel, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de casare a reținut că prima instanță trebuia să verifice calitatea procesuală activă fie înainte de începerea dezbaterilor, dacă acest lucru era posibil, fie în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului.

Totodată, instanța de recurs a constatat că, prin cererea de arătare a titularului dreptului formulată în fața primei instanțe, pârâta a pus în discuție calitatea procesuală activă a reclamantei. Deși acest aspect era esențial în stabilirea raporturilor dintre părți, tribunalul a respins ca tardivă cererea de arătare a titularului dreptului, nefiind astfel lămurit cadrul procesual.

După ce a evocat dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., instanța de recurs a apreciat că prima instanță a procedat în mod greșit că nu a introdus în proces pe proprietarul bunului, în condițiile în care pârâta a pus în discuție cadrul procesual.

Instanța de casare a mai constatat că instanța de apel nu a pus în discuție calitatea procesuală activă a reclamantei, necercetând natura mandatului acordat acesteia de către S.C. C. S.A., deși mandatul se afla la dosarul cauzei.

Or, fixarea cadrului procesual, în sensul stabilirii calității procesuale a părților, presupunea o verificare a mandatului respectiv în scopul stabilirii naturii acestuia, urmând ca celelalte probe să fie analizate prin prisma constatărilor cu privire la natura mandatului.

În aceste condiții, instanța de apel a validat în mod greșit hotărârea primei instanței, chiar în lipsa sesizării cu un astfel de motiv de apel, față de caracterul excepției lipsei calității procesuale, care poate fi invocată oricând, chiar din oficiu de către instanță.

Apreciind că aspectele învederate au echivalat cu o necercetare a fondului, instanța de recurs, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a admis recursul și a casat decizia atacată.

Instanța de casare a statuat că instanța de apel va analiza în rejudecare contractul de mandat în vederea stabilirii cadrului procesual, precum și cauza dedusă judecății, prin prisma întregului material probator administrat și a textelor legale incidente, ținând seama de toate motivele invocate.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București la 27 august 2014, sub nr. x/2010/a1*.

Prin Decizia nr. 81 din 5 februarie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei; a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva sentinței instanțe.

În motivarea acestei decizii, instanța de rejudecare a prezentat situația de fapt reținută în cauză, după care a constatat că, în baza contractului de asigurare facultativă Casco, asigurătorul s-a obligat să plătească despăgubiri pentru avariile produse autobasculantei ce a făcut obiectul contractului de leasing, potrivit Condițiilor de asigurare a autovehiculelor pentru riscuri de avarii și furt, cererii chestionar și actelor declarative anexate poliței, parte integrantă din contractul de asigurare.

Curtea de apel a reținut că situația de excepție invocată de apelanta-pârâtă, potrivit căreia asigurătorul este absolvit de obligația contractuală de a plăti suma asigurată, este reglementată expres în cuprinsul Condițiilor de asigurare a autovehiculelor pentru riscuri de avarii și furt, la art. VI (excluderi) pct. 15 lit. l) - pagube produse de supraîncărcarea ori suprasolicitarea autovehiculului sau de suprasaturarea motorului și pct. 16 lit. a) - când utilizatorul provoacă paguba cu rea-intenție sau culpă gravă.

Instanța de apel a apreciat că probele administrate în fața primei instanțe, constând în expertiza de specialitate, înscrisurile și proba testimonială, nu au fost de natură a dovedi vreo culpă din partea utilizatorului, produsă de supraîncărcare ori suprasolicitarea autovehiculului.

Astfel, expertul desemnat în cauză a arătat expres că, în lipsa actelor solicitate, nu poate stabili cu exactitate care a fost greutatea reală a autobasculantei în momentul răsturnării. Referitor la respectarea obligațiilor prevăzute în normele speciale cu privire la regimul de balastieră barieră, în sensul respectării obligației de control a greutății maxime admise, același expert a precizat că, în lipsa actelor solicitate și a planșei fotografice la momentul accidentului, nu poate stabili coeficientul de utilizare a capacității. În continuare, expertul a arătat că autobasculanta ar fi trebuit să aibă o greutate de 46.800 kg ca să cedeze tubul din beton armat, centrifugat în momentul traversării podețului ridicat deasupra unui pârâu de munte, pe drumul public din comuna Moroieni.

Instanța de rejudecare a reținut că, din cuprinsul dosarului de daună, nu a rezultat vreun element de natură a conduce la ideea că autobasculanta ar fi fost supraîncărcată și că nu au existat fotografii la momentul producerii accidentului.

Totodată, din cuprinsul certificatului de înmatriculare a autobasculantei a rezultat că sarcina utilă maximă determinată, omologată de fabricantul autobasculantei prin construcție, ce nu trebuia depășită în exploatare era de 41.000 kg.

Cum apelanta-pârâtă nu a dovedit incidența art. VI din contract, relativ la excluderi, prin raportare la probele administrate în cauză, instanța de rejudecare a apreciat că soluția instanței de fond este legală.

Prin urmare, curtea de apel a reținut că se impune acordarea despăgubirii către intimata-reclamantă, ca urmare a evenimentului rutier produs, nefiind făcută dovada exonerării de la obligația de plată a asigurătorului, respectiv supraîncărcarea autobasculantei și reaua-intenție ori culpa gravă a intimatei-reclamante.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă pentru lipsa calității procesuale active.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel a interpretat în mod greșit contractul de asigurare și contractul de leasing, precum și dispozițiile legale aplicabile în cauză.

De asemenea, autoarea căii de a atac a învederat că aceeași instanță nu a respectat dispozițiile obligatorii din cuprinsul deciziei de casare, pe care le-a prezentat în detaliu.

După ce a evocat o serie de prevederi din contractul de asigurare și contractul de mandat, recurenta-pârâtă a susținut că dreptul de folosință asupra bunului asigurat nu-i conferea intimatei-reclamante calitate procesuală activă pentru introducerea acțiunii în despăgubiri împotriva asigurătorului.

Așadar, autoarea recursului a învederat că doar proprietarul bunului, respectiv S.C. C. S.A., justifică calitate procesuală activă în formularea acțiunii în despăgubiri.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinarea la dosar, prin care a invocat excepția nulității recursului și, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 8 martie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția II-a civilă, a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2004.

La termenul din 19 februarie 2019, instanța supremă a apreciat că nu mai subzistă temeiurile suspendării, motiv pentru care a dispus repunerea cauzei pe rol, în considerarea argumentelor consemnate în practicaua prezentei decizii.

Examinând cu prioritate incidența dispozițiilor art. 75 alin. (1) teza finală raportat la art. 242 din Legea nr. 85/2014 referitoare la încetarea judecății recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, "la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează".

Dispozițiile legale anterior evocate sunt aplicabile și în cazul procedurii falimentului societăților de asigurare/reasigurare, astfel cum rezultă din norma de trimitere de la art. 242 din Legea nr. 85/2014.

Prin urmare, măsura suspendării judecății este limitată în timp până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, când acțiunea judiciară încetează.

Pornind de la aceste considerații, instanța supremă constată că prin Sentința civilă nr. 9.661 din 3 decembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VII-a civilă, a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei S.C. B. S.A. Sentința de deschidere a procedurii falimentului a rămas definitivă, ca urmare a respingerii apelurilor prin Decizia nr. 788 din 28 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Așadar, efectele suspendării judecății s-au produs până la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, de la acel moment intervenind încetarea acțiunii judiciare, conform art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Cum litigiul se află în recurs, ca formă de manifestare a acțiunii judiciare, Înalta Curte, dând eficiență dispozițiilor art. 75 alin. (1) teza finală raportat la art. 242 din Legea nr. 85/2014, urmează să decidă încetarea judecății recursului declarat de recurenta-pârâtă împotriva Deciziei nr. 81 din 5 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Cu privire la cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cererea părții care a câștigat procesul, la plata cheltuielilor de judecată, iar cele ale art. 1169 C. civ. din 1864 stabilesc că cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.

Din analiza coroborată a acestor texte de lege rezultă că partea care a învestit instanța cu o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată trebuie să facă dovada efectuării acestor cheltuieli.

Având în vedere că la dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisuri justificative care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, astfel cum impun dispozițiile legale anterior evocate, Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimata-reclamantă privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Încetează judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A., prin Sucursala Târgoviște, prin lichidator judiciar E. S.P.R.L., împotriva Deciziei nr. 81 din 5 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă S.C. F. S.R.L. (fostă S.C. A. S.R.L.) privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 februarie 2019.

GGC - EDa