ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2092/2013

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința civila nr. 19842 din 27 octombrie 2011 Tribunalul București, secția a

Vl-a civilă, a respins excepția inadmisibilității capătului 1 al cererii

reconvenționale; a respins ca neîntemeiată acțiunea principală formulată de

reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, prin S.C.R.E.I.R. C.F. București, în

contradictoriu cu pârâta SC S.T. SA București, precum și cererea

reconvențională.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut culpa exclusivă a reclamantei în neîndeplinirea obligației de

perfectare a contractului de închiriere pentru terenul în litigiu, apreciind că

încheierea acestuia era condiționată de îndeplinirea obligației corelative de

obținere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cel puțin de

inițiere a demersurilor necesare, precum și perioada extrem de lungă, 23

septembrie 2003-15 iunie 2010 data sesizării instanței, în care reclamanta nu a

demarat procedura necesară atestării dreptului de proprietate asupra terenului,

raportat și la dispozițiile art. 12 alin. (1) Legea nr. 137/2002, potrivit

cărora, societatea avea obligația întocmirii și înaintării documentației

necesare, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii.

A mai apreciat instanța întemeiat

refuzul pârâtei de a încheia contractul de închiriere, în raport de înscrisurile

administrate, respectiv extrasul de carte funciară din cuprinsul cărora rezultă

că, titular al dreptului de proprietate asupra terenurilor este C.T.F.

București SA, iar nu reclamanta CN C.F. C.F.R. SA.

Împotriva acestei sentințe a formulat

apel, pentru motive de nelegalitate reclamanta CN C.F. C.F.R. SA Regionala C.F.

București.

Curtea de Apel București, secția a

Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 222 din 14 mai 2012 a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, Regionala C.F. București.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că, potrivit art. 7.2 lit. g) din contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni, rezultă că încheierea contractului închiriere a

terenurilor se realiza în considerarea calității de administrator și viitor

proprietar al terenurilor a SC S.I. SA, iar reclamanta nu a obținut

certificatul de atestare al dreptului de proprietate asupra terenurilor, în

numele societății privatizate, neîndeplinindu-și obligația asumată prin

contract, astfel că, în mod întemeiat pârâta a opus excepția de neexecutare.

În raport de temeiul de drept, art. 969

C. civ., coroborat cu dispozițiile art. 970 C. civ. s-a apreciat că, în mod

corect prima instanță a reținut culpa exclusivă a reclamantei în neexecutarea

contractului, respectiv a obligației minime de demarare a procedurii de

atestare a dreptului de proprietate, din anul 2006 proprietar al terenurilor

figurând o terța societate, astfel că, refuzul pârâtei de a încheia contractul

de închiriere este pe deplin justificat.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, prin S.C.R.E.I.R. C.F. București a

declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot

a deciziei atacate, iar pe fond admiterea cererii reclamantei astfel cum a fost

precizată.

Criticile aduse deciziei atacate se

referă în esență la faptul că, soluțiile pronunțate de către cele două instanțe

sunt greșite, având în vedere că acestea au analizat pretențiile recurentei din

perspectiva reciprocității și interdependenței obligațiilor pe care CN C.F. C.F.R.

SA și Ie-a asumat prin contractul de vânzare acțiuni din 23 septembrie 2003

față de intimata-pârâtă SC S.T. SA, care nu poate constitui izvor de obligații

reciproce, pentru că acest contract a fost încheiat cu o altă societate,

respectiv cu SC S.I. SA, nicidecum cu intimata-pârâtă SC S.T. SA.

Acest aspect este relevant, în opinia

recurentei, în condițiile în care, prin cererea precizatoare a fost indicat

art. 969 C. civ., ca temei de drept al pretențiilor reclamantei, având în

vedere că acordul de voință al părților a fost realizat prin semnarea

contractului de închiriere valabil încheiat, în considerarea căruia solicită

obligarea intimatei-pârâte SC S.T. SA să-și execute obligația de plată a

chiriei.

Analizând critica adusă deciziei

atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că

aceasta este nefondată, urmând ca recursul declarat de reclamanta CN C.F.

C.F.R. SA, prin S.C.R.E.I.R. C.F. București să fie respins, pentru următoarele

considerente:

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

potrivit căruia, instanța interpretând greșit actul dedus judecății a schimbat

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Deși motivul de

nelegalitate așa cum este prevăzut procedural vizează actul dedus judecății,

recurenta prin argumentele aduse în sprijinul acestuia se referă la înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al înscrisurilor deduse judecății, cu scopul de a

repune în discuție probele, concludenta acestora, care nu intră în sfera de

analiză a motivului invocat.

În realitate, motivul invocat de

recurentă, prin cererea de chemare în judecată se referă la faptul că

reclamanta a invocat ca izvor al obligațiilor, contractul de vânzare acțiuni

din 23 septembrie 2003 ca apoi, în recurs, să-și modifice poziția procesuală

nerecunoscând efectele acestui contract.

Mai mult decât atât, recurenta invocă

prin cererea de recurs faptul că pârâta SC S.T. SA este un terț față de

contractul de vânzare acțiuni, având în vedere că acesta a fost încheiat cu o

altă societate, respectiv SC S.I. SA astfel că, acesta trebuia analizat în

raport cu această societate și nu cu pârâta SC S.T. SA.

În acest sens, se constată că instanța

de recurs nu ar mai putea exercita controlul judiciar asupra hotărârii atacate,

din moment ce schimbarea cauzei în recurs ar duce la analiza unui alt temei

juridic față de cel examinat de instanța de apel și a altei instituții

juridice, cu regim legal distinct față de cel avut în vedere de instanță de

apel.

Aceasta deoarece, instanțele de

judecată nu se pot pronunța decât în limitele investirii, iar reclamanta CN C.F.

C.F.R. SA, prin criticile formulate în recurs a procedat la modificarea acțiunii,

menționând că, în realitate pârâta SC S.T. SA este un terț față de prezentul

litigiu, aspect ce tinde la schimbarea cadrului procesual, iar această

împrejurare se constată că nu reprezintă o critică de nelegalitate care poate

fi cenzurată în recurs.

În acest context, nu pot fi reținute

nici criticile referitoare la faptul că s-au încălcat dispozițiile legii pentru

a fi reținut motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, prin S.C.R.E.I.R. C.F.

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, prin S.C.R.E.I.R. C.F. București împotriva

deciziei civile nr. 222 din 14 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

28 mai 2013.