ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2092/2013

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civila nr. 19842 din 27 octombrie 2011 Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins excepția inadmisibilității capătului 1 al cererii reconvenționale; a respins ca neîntemeiată acțiunea principală formulată de reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, prin S.C.R.E.I.R. C.F. București, în contradictoriu cu pârâta SC S.T. SA București, precum și cererea reconvențională.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut culpa exclusivă a reclamantei în neîndeplinirea obligației de perfectare a contractului de închiriere pentru terenul în litigiu, apreciind că încheierea acestuia era condiționată de îndeplinirea obligației corelative de obținere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cel puțin de inițiere a demersurilor necesare, precum și perioada extrem de lungă, 23 septembrie 2003-15 iunie 2010 data sesizării instanței, în care reclamanta nu a demarat procedura necesară atestării dreptului de proprietate asupra terenului, raportat și la dispozițiile art. 12 alin. (1) Legea nr. 137/2002, potrivit cărora, societatea avea obligația întocmirii și înaintării documentației necesare, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii.

A mai apreciat instanța întemeiat refuzul pârâtei de a încheia contractul de închiriere, în raport de înscrisurile administrate, respectiv extrasul de carte funciară din cuprinsul cărora rezultă că, titular al dreptului de proprietate asupra terenurilor este C.T.F. București SA, iar nu reclamanta CN C.F. C.F.R. SA. Împotriva acestei sentințe a formulat apel, pentru motive de nelegalitate reclamanta CN C.F. C.F.R. SA Regionala C.F. București. Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 222 din 14 mai 2012 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, Regionala C.F. București. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 7.2 lit. g) din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, rezultă că încheierea contractului închiriere a terenurilor se realiza în considerarea calității de administrator și viitor proprietar al terenurilor a SC S.I.

SA, iar reclamanta nu a obținut certificatul de atestare al dreptului de proprietate asupra terenurilor, în numele societății privatizate, neîndeplinindu-și obligația asumată prin contract, astfel că, în mod întemeiat pârâta a opus excepția de neexecutare. În raport de temeiul de drept, art. 969 C. civ., coroborat cu dispozițiile art. 970 C. civ. s-a apreciat că, în mod corect prima instanță a reținut culpa exclusivă a reclamantei în neexecutarea contractului, respectiv a obligației minime de demarare a procedurii de atestare a dreptului de proprietate, din anul 2006 proprietar al terenurilor figurând o terța societate, astfel că, refuzul pârâtei de a încheia contractul de închiriere este pe deplin justificat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, prin S.C.R.E.I.R. C.F. București a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a deciziei atacate, iar pe fond admiterea cererii reclamantei astfel cum a fost precizată. Criticile aduse deciziei atacate se referă în esență la faptul că, soluțiile pronunțate de către cele două instanțe sunt greșite, având în vedere că acestea au analizat pretențiile recurentei din perspectiva reciprocității și interdependenței obligațiilor pe care CN C.F. C.F.R. SA și Ie-a asumat prin contractul de vânzare acțiuni din 23 septembrie 2003 față de intimata-pârâtă SC S.T.

SA, care nu poate constitui izvor de obligații reciproce, pentru că acest contract a fost încheiat cu o altă societate, respectiv cu SC S.I. SA, nicidecum cu intimata-pârâtă SC S.T. SA. Acest aspect este relevant, în opinia recurentei, în condițiile în care, prin cererea precizatoare a fost indicat art. 969 C. civ., ca temei de drept al pretențiilor reclamantei, având în vedere că acordul de voință al părților a fost realizat prin semnarea contractului de închiriere valabil încheiat, în considerarea căruia solicită obligarea intimatei-pârâte SC S.T. SA să-și execute obligația de plată a chiriei. Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul declarat de reclamanta CN C.F.

C.F.R. SA, prin S.C.R.E.I.R. C.F. București să fie respins, pentru următoarele considerente: Art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, instanța interpretând greșit actul dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Deși motivul de nelegalitate așa cum este prevăzut procedural vizează actul dedus judecății, recurenta prin argumentele aduse în sprijinul acestuia se referă la înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al înscrisurilor deduse judecății, cu scopul de a repune în discuție probele, concludenta acestora, care nu intră în sfera de analiză a motivului invocat. În realitate, motivul invocat de recurentă, prin cererea de chemare în judecată se referă la faptul că reclamanta a invocat ca izvor al obligațiilor, contractul de vânzare acțiuni din 23 septembrie 2003 ca apoi, în recurs, să-și modifice poziția procesuală nerecunoscând efectele acestui contract.

Mai mult decât atât, recurenta invocă prin cererea de recurs faptul că pârâta SC S.T. SA este un terț față de contractul de vânzare acțiuni, având în vedere că acesta a fost încheiat cu o altă societate, respectiv SC S.I. SA astfel că, acesta trebuia analizat în raport cu această societate și nu cu pârâta SC S.T. SA. În acest sens, se constată că instanța de recurs nu ar mai putea exercita controlul judiciar asupra hotărârii atacate, din moment ce schimbarea cauzei în recurs ar duce la analiza unui alt temei juridic față de cel examinat de instanța de apel și a altei instituții juridice, cu regim legal distinct față de cel avut în vedere de instanță de apel. Aceasta deoarece, instanțele de judecată nu se pot pronunța decât în limitele investirii, iar reclamanta CN C.F.

C.F.R. SA, prin criticile formulate în recurs a procedat la modificarea acțiunii, menționând că, în realitate pârâta SC S.T. SA este un terț față de prezentul litigiu, aspect ce tinde la schimbarea cadrului procesual, iar această împrejurare se constată că nu reprezintă o critică de nelegalitate care poate fi cenzurată în recurs. În acest context, nu pot fi reținute nici criticile referitoare la faptul că s-au încălcat dispozițiile legii pentru a fi reținut motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, prin S.C.R.E.I.R.

C.F. București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, prin S.C.R.E.I.R. C.F. București împotriva deciziei civile nr. 222 din 14 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2013.