ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2613/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2613/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Prin sentința civilă nr.

220/PI din 15 aprilie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 3771.1/325/2007 al Tribunalului

Timiș s-au respins excepțiile lipsei capacității

procesuale și a lipsei calității

procesuale active a

reclamantei

SC C.N.C.F.C.F.R. SA București, prin Sucursala Regională C.F. Timișoara,

invocate de pârâta SC S.I. SRL Timișoara și s-a admis în parte acțiunea, în

sensul obligării pârâtei

la

plata sumei de 11.114,67 lei cu titlu de preț și 749,14 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că

între părți s-a derulat contractul de

închiriere din 20 mai 2004 pentru o perioadă de un an, începând cu data de 25

mai 2004, contract care a fost semnat de reprezentantul pârâtei chiar dacă,

terenul care a format obiectul locațiunii nu a fost în stare de funcționare,

așa cum aceasta susține și cum rezultă din depozițiile martorilor audiați în

cauză. S-a menționat că locatarul avea latitudinea de a alege între plata

chiriei la care s-a obligat sau să solicite rezilierea contractului după

expirarea celor 10 zile prevăzute la art. 2 din contract. Acesta însă, a rămas

în stare de pasivitate deși a semnat contractul, asumându-și obligațiile

prevăzute în contract, cât și cele ale art. 969 C. civ. care consacră

principiul forței obligatorii a contractelor „pacta sunt servanda” statuând că

„convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”.

S-a menționat că deși

la art. 13 alin. (1) din contract este prevăzut procentul de 0,5 % pe zi de

întârziere pentru suma datorată până la data achitării, părțile nu au convenit

ca valoarea acestora să depășească cuantumul debitului, în concordanță cu

dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.

Cu privire la daunele

interese solicitate de reclamantă în temeiul art. 25 din contract, respectiv

pentru „perioada ocupării bunului după încetarea din orice motiv a contractului

..”, s-a apreciat că acestea sunt neîntemeiate, reclamanta putând uza de

prerogativele conferite de art. 2 alin. (2) din contract, de a reține garanția

de asigurare ca daune - interese în cuantum de 19.797.372 lei, indicată la art.

10, ori de prerogativa conferită de art. 23 a rezilierii de plin drept a

contractului, pentru neplata chiriei în termen de 30 zile de la scadență,

situație în care, în baza art. 21 locatorul avea posibilitatea „fără

îndeplinirea altor formalități, la evacuarea administrativă a locatarului, pe

cheltuiala acestuia, locatarul fiind de drept în întârziere la data încetării

din orice motiv a contractului, conform art. 1079 alin. (2) pct. 2 C. civ.”.

Cu privire la

nulitatea contractului de închiriere nr. X/2004 întemeiată pe dispozițiile art.

9 alin. (5), respectiv pentru neperfectarea contractului privind plata

utilităților, s-a arătat că pârâta își invocă propria culpă din punct de vedere

teoretic, întrucât practic, aceasta nu și-a manifestat intenția de a încheia un

contract de plată a utilităților, neîntocmirea acestuia neputând conduce la

nulitatea contractului de închiriere, chiar dacă a fost înserată în mod nelegal

o astfel de clauză.

Referitor la excepția

de neexecutare a contractului pe care pârâta o opune reclamantei, s-a menționat

că este de asemenea neîntemeiată, ea referindu-se la nepredarea de către

locator locatarului, pe bază de proces - verbal a terenului ce formează obiectul

contractului de locațiune.

Apelul declarat de

ambele părți împotriva sentinței a fost soluționat de Curtea de Apel

Timișoara prin Decizia

civilă nr. 237 din 18 noiembrie 2008.

Astfel, apelul

declarat de

reclamanta

SC C.N.C.F.C.F.R. SA București, prin Sucursala Regională C.F. Timișoara a fost

admis, cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate, în sensul

obligării pârâtei și la plata sumei de

11.114 lei cu titlu de penalități de întârziere

și 17.324,88 lei daune - interese, precum și 1.017,83 lei cheltuieli de

judecată în apel.

În schimb, apelul

declarat de

pârâta

SC S.I. SRL Timișoara a fost respins.

În considerentele

deciziei se rețin următoarele:

Fiind culpabilă de

neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract, pârâta în mod corect a fost

obligată la plata prețului, conform art. 969 C. civ., însă cererea cu privire

la penalitățile de întârziere a fost respinsă nejustificat, în condițiile în

care părțile au prevăzut o clauză penală la art. 13 din contractul de

închiriere din 20 mai

2004.

Instanța de apel a

admis și cererea privind obligarea pârâtei la plata penalităților de

întârziere, însă a diminuat cuantumul acestora, față de cele solicitate prin

acțiune, la egalul sumei cu titlu de preț, în considerarea faptului că părțile

nu au înțeles ca prin contractul încheiat să deroge de la prevederile art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 469/2002.

Cu privire la daunele

- interese s-a reținut că acestea au fost calculate de reclamantă potrivit art.

25 din contract pentru perioada cuprinsă între data expirării contractului - 26

mai 2005 - și data de 3 februarie 2006.

Printr-o hotărâre

judecătorească, sentința civilă nr. 538/PI din 6 august 2008, pronunțată în Dosarul

nr. 5293/30/2008 s-a dispus și evacuarea pârâtei din spațiu, fiind soluționat,

deci, și acest capăt al acțiunii.

Instanța a făcut

aplicarea art. 274 C. proc. civ. cu privire la plata cheltuielilor de judecată.

S-a reținut totodată,

că apelul declarat de pârâtă nu este întemeiat.

Pentru a statua

astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

- excepția lipsei

capacității

procesuale

a reclamantei a fost legal rezolvată de către prima instanță. Activitatea

Sucursalei este condusă prin delegare de competență de Directorul general al

CN C.F.C.F.R. SA

București, care a împuternicit tot personalul de specialitate juridică din

cadrul Regionalelor CFR să reprezinte cu puteri depline CN C.F.C.F.R. SA în

fața instanțelor judecătorești. Raportul dintre persoana juridică și

sucursalele sale sunt supuse prin asemănare regulilor mandatului, conform art. 36

din Decretul nr. 31/1954;

- cu privire la

excepția

lipsei calității

procesuale active s-a reținut că Sucursala nu a acționat în nume propriu, ci,

așa cum rezultă din acțiune, în numele Companiei;

- excepția nulității

contractului de

închiriere nu este întemeiată deoarece clauza introdusă la art. 9 alin. (5) își

avea aplicabilitatea doar în situația în care locatorul își manifesta voința de

a încheia și un contract de utilități și doar în acest caz, nerespectarea

contractului de utilități atrăgea după sine nulitatea contractului de

închiriere;

- referitor la

excepția de neexecutare a contractului s-a reținut că au fost respectate

dispozițiile art. 15 lit. a) din contract, în sensul predării bunului pe bază

de proces - verbal, semnat de reprezentantul societății pârâte;

- prin cererea de a

se reține existența pactului comisoriu în sensul rezilierii contractului la

expirarea termenului de 30 zile de la scadența chiriei aferente lunii august,

pârâta își invocă propria culpă în neplata la termen a chiriei datorate.

Împotriva acestei

decizii reclamanta și pârâta au declarat recurs.

În recursul său, reclamanta

critică decizia pe considerentul că s-au aplicat în mod greșit prevederile art.

4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 la contractul din speță care prevede în art.

13 că penalitățile curg și se calculează, la suma datorată, până la data

achitării integrale.

Din această formulare

rezultă că penalitățile pot depăși cuantumul debitului principal, cu atât mai

mult, cu cât, legea nu prevede un model de clauză care, cuprinsă în contract să

permită penalităților să depășească cuantumul sumei asupra cărora sunt

calculate.

În consecință,

recurenta solicită modificarea în parte a deciziei, în sensul obligării pârâtei

și la diferența sumei solicitate cu titlu de penalități de întârziere prin

acțiunea principală.

Prin cererea de

recurs a pârâtei

SC

S.I. SRL Timișoara s-a solicitat modificarea în întregime a deciziei din apel,

în sensul respingerii apelului reclamantei, admiterii apelului pârâtei, cu

consecința respingerii în întregime a acțiunii, cu cheltuieli de judecată în

toate fazele procesuale.

Recursul se întemeiază

în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că hotărârea a fost

pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, pârâta arată următoarele:

1.

Instanțele de fond au

respins în mod nelegal excepția lipsei capacității procesuale a reclamantei, cu

încălcarea dispozițiilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și a art. 42 C.

proc. civ., precum și cu aplicarea greșită a prevederilor art. 36 din Decretul nr.

31/1954.

Astfel, acțiunea

introductivă înregistrată

la Judecătoria Timișoara a fost formulată în nume propriu de către Sucursala

Regională C.F. Timișoara a CN C.F.C.F.R. SA București, fără personalitate

juridică conform art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

au respins în mod nelegal excepția lipsei calității procesuale active.

Întrucât raportul

obligațional a fost stabilit cu CN C.F.C.F.R. SA București, aceasta este

titulara dreptului procesual de a promova acțiuni în justiție derivate din

contractul de închiriere.

Chiar pentru ipoteza

contrară, delegarea de atribuții relative la procedurile judiciare, reținute

prin Dispoziția directorului general al CN C.F.C.F.R. SA București din 21

aprilie 2005, nu este aptă să complinească lipsurile procedurale în cauză,

deoarece aceasta nu se circumscrie rigorilor procesuale expres reglementate de art.

68 C. proc. civ. conform cărora procura pentru exercițiul dreptului de chemare

în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată.

au respins în mod nelegal excepția nulității contractului de închiriere pe care

reclamanta își întemeiază pretențiile, potrivit clauzei inserate la art. 9 alin.

(5).

Culpa pentru

neîncheierea contractul de utilități aparține reclamantei care, prin Divizia

Patrimoniu urma să asigure realizarea prevederilor clauzei de la art. 9 alin.

(5).

au considerat greșit că nu este fondată excepția de neexecutare a contractului.

Astfel, locatorul nu

și-a executat obligația principală de predare a bunului în stare

corespunzătoare folosinței sale (art. 15), în lipsa ridicării facturilor

reprezentând contravaloarea chiriei, reclamanta avea obligația de a le expedia

pârâtei cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire (art. 12).

închiriere este reziliat de plin drept începând cu data de 14 septembrie 2004.

Data corespunde

împlinirii termenului de 30 zile de la data scadenței chiriei aferente lunii

august 2004, potrivit art. 13 alin. (2) teza II din contract, sub acest aspect

hotărârea fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

întârziere și daunele nu sunt datorate, deoarece nu există neexecutare

culpabilă a obligației de plată a chiriei de către pârâtă.

În ce privește

evacuarea, aceasta e lipsită de interes, deoarece terenul în litigiu nu este

ocupat de nimeni.

Recurenta mai arată

că, pentru ipoteza în care penalitățile de întârziere și daunele - interese ar

fi datorate, cuantumul acestora nu poate depăși plafonul prevăzut de lege, iar

sub acest aspect, decizia este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 469/2004.

Prin întâmpinarea la

recursul declarat de reclamantă, pârâta a solicitat respingerea acestuia. Se

arată că în apărare că penalitățile de întârziere, având natura juridică a unei

clauze penale prin care părțile evaluează anticipat prejudiciul suferit pentru

neexecutarea culpabilă de către cealaltă parte a obligațiilor asumate nu sunt

datorate de către pârâtă deoarece neexecutarea obligațiilor sale se datorează

culpei reclamantei. Nu se pune nici problema plății contravalorii dreptului de

folosință pentru un teren impropriu utilizării, predat într-o stare

necorespunzătoare, contrar dispozițiilor art. 1421 alin. (1) C. civ. În plus se

menționează că, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, penalitățile

de întârziere și daunele - interese, cumulate, nu pot depăși cuantumul

debitului asupra cărora se calculează, afară de stipulație contrară.

La rândul său,

reclamanta a formulat întâmpinare la recursul pârâtei, solicitând respingerea

acestuia, pentru motivele reținute în cuprinsul deciziei din apel.

Analizând

recursurile, prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

Între părți s-a

încheiat contractul de locațiune din 20 mai 2004 pe termen de un an, începând

cu 25 mai 2004.

Pârâta a fost

obligată, în calitate de locatar, la plata contravalorii chiriei neachitate, a

penalităților de întârziere în limita debitului principal, potrivit art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 469/2002, și la daune - interese pentru folosința imobilului

după expirarea contractului de închiriere.

Contrar susținerilor

pârâtei, acțiunea a fost promovată de reclamanta

SC C.F.C.F.R. SA, prin Sucursala

Regională C.F. Timișoara și nu de către sucursală în nume propriu, aceasta din

urmă, într-adevăr, neavând personalitate juridică, activitatea sa fiind

exclusiv condusă prin delegare de competență de

Directorul general al CN C.F.C.F.R. SA

București.

Prin urmare, acțiunea

a fost exercitată de persoana juridică cu capacitate procesuală, printr-una din

regionalele sale înființate conform art. 3 din H.G. nr. 581/1998, care, prin

Dispoziția nr. 21/2005 a Directorului general a fost împuternicită să

reprezinte cu puteri depline Compania, în fața tuturor autorităților publice,

inclusiv a instanțelor judecătorești.

Pentru aceleași

considerente se va reține că și excepția lipsei calității procesuale active a

fost în mod legal respinsă.

În cadrul aceleiași

critici, privind modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale

pasive, pârâta a susținut că Dispoziția Directorului general din 21 aprilie

2005 prin care s-a operat o delegare de atribuții relative la procedurile

judiciare, nu este aptă să complinească lipsurile procedurale în cauză,

deoarece aceasta nu se circumscrie rigorilor procesuale expres reglementate de art.

68 C. proc. civ., potrivit cărora procura pentru exercițiul dreptului de

chemare în judecată trebuia făcută prin înscris sub semnătură legalizată.

Art. 68 se regăsește

în C. proc. civ. la Cap. IV „Reprezentarea părților în judecată” și se referă

la modalitatea în care se face dovada calității de reprezentant.

Excepția se invocă în

condițiile prevăzute de art. 161 C. proc. civ. și are caracter relativ întrucât

ocrotește interese personale, ceea ce presupune că ea nu poate fi invocată din

oficiu de către instanță, ci numai de partea ale cărei interese sunt ocrotite

prin norma încălcată, la prima zi de înfățișare ce a urmat după această

neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond, conform art. 108 C.

proc. civ.

Prin urmare, ocrotind

un interes personal se cere dovedirea prejudiciului „procesual” produs prin

încălcarea normei legale, care nu poate fi invocată direct în căile de atac, cu

precizarea că, Dispoziția din speță îmbracă forma unui act scris sub semnătură

privată, legalizarea căruia neavând aptitudinea de a-i schimba această

calificare. După cum s-a spus și în doctrină, legalizarea semnăturii nu-i poate

schimba actului caracterul de înscris sub semnătură privată și nici nu-l

asimilează cu actul autentic.

Cu privire la

excepția nulității contractului de închiriere pe considerentul neîncheierii

contractului de utilități se va reține că instanța a realizat o corectă

interpretare a dispozițiilor art. 9 alin. (5) din contractul părților și a dat

eficiență art. 969 C. civ.

Astfel, încheierea

contractului de locațiune nu atrage după sine obligativitatea încheierii și a

unui contract de utilități. Abia după exercitarea acestei opțiuni aflată la

latitudinea locatarului, aceste prevederi contractuale erau operante, ceea ce

în speță nu a fost cazul, întrucât un asemenea contract nu a fost încheiat.

În legătură cu

criticile vizând excepția de neexecutare a contractului, ca apărare a pârâtei

în raport de pretențiile izvorând din acțiunea principală, se va reține că

recurenta se raportează la probele administrate în fața instanțelor și la modul

de interpretare a acestora, ceea ce excede analizei recursului de față.

Separat de aceasta se

observă că motivele reținute în apel în soluționarea problemei modalității de

comunicare a facturilor reprezentând contravaloarea chiriei sunt pertinente, în

acest sens, eliberarea de plată a debitorului având ca sursă contractul de

închiriere, independent de emiterea și recepționarea facturilor.

Totodată, rezilierea

de plin drept a contractului nu poate opera la cererea pârâtei, din cauza

neachitării de către aceasta a contravalorii chiriei pe luna august 2004, în

mod legal reținându-se că propria culpă nu poate fi invocată, nici în acest

caz.

Recurenta - pârâtă a

criticat și modalitatea de soluționare a capetelor de cerere accesorie,

susținând că, atâta timp cât nu datorează chiria, ca debit principal,

accesoriile urmează aceeași soartă.

Instanța de apel a

rezolvat în mod legal excepția de neexecutare a contractului invocată ca

apărare de pârâtă pentru neplata chiriei, pe ideea că bunul nu i-a fost

nicicând predat în stare de folosință. S-au reținut dispozițiile art. 15 lit.

a) din contractul nr. x/2004, faptul că bunul a fost predat pe bază de proces -

verbal semnat de pârâtă, parte care până la momentul promovării acțiunii nu a

susținut că obligația de predare a obiectului contractului nu a fost executată

de locator.

Cu privire la modul

de aplicare a art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, recurenta în mod eronat,

prin adăugare la lege, susține că penalitățile de întârziere se cumulează cu

daunele - interese și astfel, împreună nu pot depăși debitul principal, decât

dacă există o dispoziție contrară expresă.

În speță,

penalitățile de întârziere curg pentru neexecutarea obligației de plată a

chiriei, iar daunele - interese reprezintă despăgubiri pentru folosința bunului

închiriat după expirarea contractului.

În fapt, textul de

lege prevede următoarele: „Totalul penalităților pentru întârziere în

decontare, nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția

cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul”.

În legătură cu

aceasta se va analiza și recursul promovat de reclamantă și cu privire la care

se vor reține următoarele:

Textul de lege este

suficient de clar și a fost în mod legal aplicat de instanța care a judecat

apelul și care a limitat cuantumul penalităților de întârziere la

contravaloarea debitului principal.

Astfel, clauza care

instituie excepția la care s-a făcut referire trebuie expres prevăzută de părți

și ea trebuie să rezulte fără niciun echivoc din cuprinsul contractului.

În baza acestor

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se vor respinge ca

nefondate ambele recursuri, urmând ca decizia pronunțată în apel să fie

menținută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de

reclamanta CN C.F.C.F.R. SA prin Sucursala Regională C.F. Timișoara, împotriva Deciziei

Curții de Apel Timișoara nr. 237 din 18 noiembrie 2008

, ca nefondat.

Respinge

recursul declarat de

pârâta SC S.I. SRL Timișoara, împotriva aceleiași decizii,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

28 octombrie 2009.