ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2613/2009

Instanțele de fond au respins în mod nelegal excepția lipsei capacității procesuale a reclamantei, cu încălcarea dispozițiilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și a art. 42 C. proc. civ., precum și cu aplicarea greșită a prevederilor art. 36 din Decretul nr. 31/1954. Astfel, acțiunea introductivă înregistrată la Judecătoria Timișoara a fost formulată în nume propriu de către Sucursala Regională C.F. Timișoara a CN C.F.C.F.R. SA București, fără personalitate juridică conform art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Instanțele de fond au respins în mod nelegal excepția lipsei calității procesuale active. Întrucât raportul obligațional a fost stabilit cu CN C.F.C.F.R. SA București, aceasta este titulara dreptului procesual de a promova acțiuni în justiție derivate din contractul de închiriere. Chiar pentru ipoteza contrară, delegarea de atribuții relative la procedurile judiciare, reținute prin Dispoziția directorului general al CN C.F.C.F.R. SA București din 21 aprilie 2005, nu este aptă să complinească lipsurile procedurale în cauză, deoarece aceasta nu se circumscrie rigorilor procesuale expres reglementate de art. 68 C. proc. civ. conform cărora procura pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată.

Instanțele de fond au respins în mod nelegal excepția nulității contractului de închiriere pe care reclamanta își întemeiază pretențiile, potrivit clauzei inserate la art. 9 alin. (5). Culpa pentru neîncheierea contractul de utilități aparține reclamantei care, prin Divizia Patrimoniu urma să asigure realizarea prevederilor clauzei de la art. 9 alin. (5).

Instanțele de fond au considerat greșit că nu este fondată excepția de neexecutare a contractului. Astfel, locatorul nu și-a executat obligația principală de predare a bunului în stare corespunzătoare folosinței sale (art. 15), în lipsa ridicării facturilor reprezentând contravaloarea chiriei, reclamanta avea obligația de a le expedia pârâtei cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire (art. 12).

Contractul de închiriere este reziliat de plin drept începând cu data de 14 septembrie 2004. Data corespunde împlinirii termenului de 30 zile de la data scadenței chiriei aferente lunii august 2004, potrivit art. 13 alin. (2) teza II din contract, sub acest aspect hotărârea fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

Penalitățile de întârziere și daunele nu sunt datorate, deoarece nu există neexecutare culpabilă a obligației de plată a chiriei de către pârâtă. În ce privește evacuarea, aceasta e lipsită de interes, deoarece terenul în litigiu nu este ocupat de nimeni. Recurenta mai arată că, pentru ipoteza în care penalitățile de întârziere și daunele - interese ar fi datorate, cuantumul acestora nu poate depăși plafonul prevăzut de lege, iar sub acest aspect, decizia este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2004. Prin întâmpinarea la recursul declarat de reclamantă, pârâta a solicitat respingerea acestuia. Se arată că în apărare că penalitățile de întârziere, având natura juridică a unei clauze penale prin care părțile evaluează anticipat prejudiciul suferit pentru neexecutarea culpabilă de către cealaltă parte a obligațiilor asumate nu sunt datorate de către pârâtă deoarece neexecutarea obligațiilor sale se datorează culpei reclamantei. Nu se pune nici problema plății contravalorii dreptului de folosință pentru un teren impropriu utilizării, predat într-o stare necorespunzătoare, contrar dispozițiilor art. 1421 alin. (1) C. civ. În plus se menționează că, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, penalitățile de întârziere și daunele - interese, cumulate, nu pot depăși cuantumul debitului asupra cărora se calculează, afară de stipulație contrară. La rândul său, reclamanta a formulat întâmpinare la recursul pârâtei, solicitând respingerea acestuia, pentru motivele reținute în cuprinsul deciziei din apel. Analizând recursurile, prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele: Între părți s-a încheiat contractul de locațiune din 20 mai 2004 pe termen de un an, începând cu 25 mai 2004. Pârâta a fost obligată, în calitate de locatar, la plata contravalorii chiriei neachitate, a penalităților de întârziere în limita debitului principal, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, și la daune - interese pentru folosința imobilului după expirarea contractului de închiriere. Contrar susținerilor pârâtei, acțiunea a fost promovată de reclamanta SC C.F.C.F.R. SA, prin Sucursala Regională C.F. Timișoara și nu de către sucursală în nume propriu, aceasta din urmă, într-adevăr, neavând personalitate juridică, activitatea sa fiind exclusiv condusă prin delegare de competență de Directorul general al CN C.F.C.F.R. SA București. Prin urmare, acțiunea a fost exercitată de persoana juridică cu capacitate procesuală, printr-una din regionalele sale înființate conform art. 3 din H.G. nr. 581/1998, care, prin Dispoziția nr. 21/2005 a Directorului general a fost împuternicită să reprezinte cu puteri depline Compania, în fața tuturor autorităților publice, inclusiv a instanțelor judecătorești. Pentru aceleași considerente se va reține că și excepția lipsei calității procesuale active a fost în mod legal respinsă. În cadrul aceleiași critici, privind modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, pârâta a susținut că Dispoziția Directorului general din 21 aprilie 2005 prin care s-a operat o delegare de atribuții relative la procedurile judiciare, nu este aptă să complinească lipsurile procedurale în cauză, deoarece aceasta nu se circumscrie rigorilor procesuale expres reglementate de art. 68 C. proc. civ., potrivit cărora procura pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată trebuia făcută prin înscris sub semnătură legalizată. Art. 68 se regăsește în C. proc. civ. la Cap. IV „Reprezentarea părților în judecată” și se referă la modalitatea în care se face dovada calității de reprezentant. Excepția se invocă în condițiile prevăzute de art. 161 C. proc. civ. și are caracter relativ întrucât ocrotește interese personale, ceea ce presupune că ea nu poate fi invocată din oficiu de către instanță, ci numai de partea ale cărei interese sunt ocrotite prin norma încălcată, la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond, conform art. 108 C. proc. civ. Prin urmare, ocrotind un interes personal se cere dovedirea prejudiciului „procesual” produs prin încălcarea normei legale, care nu poate fi invocată direct în căile de atac, cu precizarea că, Dispoziția din speță îmbracă forma unui act scris sub semnătură privată, legalizarea căruia neavând aptitudinea de a-i schimba această calificare. După cum s-a spus și în doctrină, legalizarea semnăturii nu-i poate schimba actului caracterul de înscris sub semnătură privată și nici nu-l asimilează cu actul autentic. Cu privire la excepția nulității contractului de închiriere pe considerentul neîncheierii contractului de utilități se va reține că instanța a realizat o corectă interpretare a dispozițiilor art. 9 alin. (5) din contractul părților și a dat eficiență art. 969 C. civ. Astfel, încheierea contractului de locațiune nu atrage după sine obligativitatea încheierii și a unui contract de utilități. Abia după exercitarea acestei opțiuni aflată la latitudinea locatarului, aceste prevederi contractuale erau operante, ceea ce în speță nu a fost cazul, întrucât un asemenea contract nu a fost încheiat. În legătură cu criticile vizând excepția de neexecutare a contractului, ca apărare a pârâtei în raport de pretențiile izvorând din acțiunea principală, se va reține că recurenta se raportează la probele administrate în fața instanțelor și la modul de interpretare a acestora, ceea ce excede analizei recursului de față. Separat de aceasta se observă că motivele reținute în apel în soluționarea problemei modalității de comunicare a facturilor reprezentând contravaloarea chiriei sunt pertinente, în acest sens, eliberarea de plată a debitorului având ca sursă contractul de închiriere, independent de emiterea și recepționarea facturilor. Totodată, rezilierea de plin drept a contractului nu poate opera la cererea pârâtei, din cauza neachitării de către aceasta a contravalorii chiriei pe luna august 2004, în mod legal reținându-se că propria culpă nu poate fi invocată, nici în acest caz. Recurenta - pârâtă a criticat și modalitatea de soluționare a capetelor de cerere accesorie, susținând că, atâta timp cât nu datorează chiria, ca debit principal, accesoriile urmează aceeași soartă. Instanța de apel a rezolvat în mod legal excepția de neexecutare a contractului invocată ca apărare de pârâtă pentru neplata chiriei, pe ideea că bunul nu i-a fost nicicând predat în stare de folosință. S-au reținut dispozițiile art. 15 lit. a) din contractul nr. x/2004, faptul că bunul a fost predat pe bază de proces - verbal semnat de pârâtă, parte care până la momentul promovării acțiunii nu a susținut că obligația de predare a obiectului contractului nu a fost executată de locator. Cu privire la modul de aplicare a art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, recurenta în mod eronat, prin adăugare la lege, susține că penalitățile de întârziere se cumulează cu daunele - interese și astfel, împreună nu pot depăși debitul principal, decât dacă există o dispoziție contrară expresă. În speță, penalitățile de întârziere curg pentru neexecutarea obligației de plată a chiriei, iar daunele - interese reprezintă despăgubiri pentru folosința bunului închiriat după expirarea contractului. În fapt, textul de lege prevede următoarele: „Totalul penalităților pentru întârziere în decontare, nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul”. În legătură cu aceasta se va analiza și recursul promovat de reclamantă și cu privire la care se vor reține următoarele: Textul de lege este suficient de clar și a fost în mod legal aplicat de instanța care a judecat apelul și care a limitat cuantumul penalităților de întârziere la contravaloarea debitului principal. Astfel, clauza care instituie excepția la care s-a făcut referire trebuie expres prevăzută de părți și ea trebuie să rezulte fără niciun echivoc din cuprinsul contractului. În baza acestor considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se vor respinge ca nefondate ambele recursuri, urmând ca decizia pronunțată în apel să fie menținută.