ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1723/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 7 mai 2010,

reclamanta Asociația de proprietari, a chemat în judecată pe pârâta SC S.M.C.D.I. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună evacuarea pârâtei de pe terenul situat București , la parterul blocului, în suprafața de 63,60 mp; cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 21 ianuarie 2011, reclamanta și-a întregit cererea introductivă, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună pe lângă evacuarea pârâtei de pe terenul situat București, la parterul blocului și obligarea acesteia sa aducă pe cheltuiala sa terenul în situația anterioară edificării construcției existente pe teren, cu obligarea sa ia plata sumei de 5.342,40 euro, în echivalent în lei, reprezentând contravaloarea chiriei aferente perioadei 1 ianuarie 2010-31 decembrie 2010, precum și la plata unei chirii în valoare de 7 euro/mp cu titlu de chirie, începând cu data de 1 ianuarie 2011 și până la data evacuării pârâtei.

La data de 21 ianuarie 2011, pârâta a depus cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 12.783 lei reprezentând chiria încasată pentru perioada ianuarie 2008 - februarie 2010 și a invocai nulitatea absolută a contractului de închiriere din 24 mai 2001 pentru nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei; cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul București,

secția a Vl-a civilă, prin sentința civilă nr. 20136 din 14 decembrie 20I2 a admis în parte cererea reclamantei-pârâte Asociația de proprietari în contradictoriu cu pârâta-reciamantă SC S.M.C.D.I. SRL și a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect evacuarea pârâtei de pe terenul situat la parterul blocului, București. Totodată, s-a dispus obligarea pâtâtei-reclamante la plata unei chirii de 3 dolari/mp pe luna ianuarie 2010 și în continuare la o chirie de 3 dolari/m.p. pe lună începând cu luna martie 2010 și până la data de 20 decembrie 2012, luându-se act de renunțarea reclamantei-pârâîe la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să aducă, pe cheltuiala sa, terenul în situația anterioară edificării construcției. S~a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională și a fost obligată pârâta-reciamantă la plata către reci a manta-pârâtă a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin contractul de închiriere din 24 mai 2001, reciamanta-pârâtă a închiriat pârâtei-reclamante terenul în suprafață de 63,6 mp situat în București, pe o perioadă de 1 an începând cu data de 1 mai 2001, chiria lunară stabilită pentru suprafața închiriată fiind de 3 dolari /mp.

Perioada de valabilitate a contractului de închiriere a fost prelungită succesiv prin încheierea unor noi contracte de locațiune .

Cu

acordul locatorului, reciamanta-pârâtă a executat pe acest teren lucrări de amenajare provizorie a unui spațiu comercial în porticul existent la parterul blocului.

Prin cererea dedusă judecății reciamanta-pârâtă a solicitat în principal, evacuarea de îndată a pârâtei de pe terenul închiriat, ca urmare a expirării termenului de valabilitate al contractului la data de 3 decembrie 2009.

Într-adevăr, pe lângă acordul de voință ai părților, contractul de închiriere a încetat prin expirarea termenului.

Dacă termenul locațiunii a fost determinat prin convenția părților, locațiunea încetează de drept prin simpla trecere a termenului, tară să mai fie nevoie de o înștiințare prealabilă, afară numai dacă a operat relocațiunea tacită.

În cauza dedusă judecății, termenul închirierii a fost stabilit prin voința părților pe o durată determinată, ce a fost prelungită în mai multe rânduri prin încheierea unor acte adiționale succesive. Astfel, prin actul adițional la contractul de închiriere din 18 august 1997 depus la dosarul cauzei la filele 69-70, părțile au decis prelungirea duratei locațiunii cu încă o perioadă de minim 5 ani, termenul final al locațiunii fiind fixat la data de 31 decembrie 2019.

Pe cale de consecința, instanța de fond a respins cererea de evacuarea a pârâtei-reci amante, întrucât în cauză nu s-au îndeplinit condițiile prevăzute de lege pentru încetarea dreptului de folosință al chiriașului, termenul contractual nefîind expirat, cum în mod eronat a susținut reclamauta-pârâtă.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei-reci amanîe să aducă, pe cheltuiala sa, terenul în situația anterioară edificării construcției, instanța de fond, în temeiul art. 246 C. proc. civ. a luat act de renunțarea reclamantei-pârâte la judecarea acestuia .

Prin contractul de închiriere din 24 mai 2001 și ulterior, prin contractul din 18 august 1997, părțile au stipulat o chirie de 3 dolari/mp.

Prețul chiriei convenit inițial a fost menținut și prin actul adițional încheiat ulterior, când părțile au prevăzut ea pe toată durata locațiunii, cuantumul acestuia nu va putea fi modificat de către tuciuria dintre părți.

În răspunsul nr. 5 la interogatoriul luat pârâtei-reclamante, aceasta a recunoscut că nu a achitat chiria începând cu luna martie 2010, ca urmare a închiderii contului bancar deschis de către Asociația de proprietari la Banca R., la data de 5 februarie 2010.

Această situație de fapt este confirmată de către reclamanta-pârâtă în răspunsul la întrebarea nr. 8 din interogatoriul luat acesteia, fila 108 dosar, în care precizează, de asemenea, că a încercat în repetate rânduri o renegociere a clauzelor contractuale în vederea obținerii acordului pârâtei de a plăti o chirie majorată de 7 euro/lună/m,p.

Contrar celor susține la interogatoriu pârâta-reclamantă nu a făcut dovada plății chiriei aferente lunii ianuarie 2010.

Prin urmare, instanța a dispus obligarea acesteia ia plata chiriei scadente, în cuantum de 3 dolari/mp, în echivalentul în lei la cursul B.N.R. de ia data plății, aferente lunii ianuarie 2010 și lunilor martie 2010-20 decembrie 2012.

Cererea reconvențională promovată de pârâta-reclamantă a fost respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente;

Prin această cerere incidentală pârâta-reclamantă a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a contractului de închiriere din 24 mai 2001 pentru nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, motivat de faptul că obiectul actului juridic trebuie să aparțină celui ce se obligă la transferul sau grevarea lui.

Cum reclamanta-pârâtă nu este proprietara spațiului din care se solicită evacuarea sa, aceasta nu putea transmite un drept pe care nu-l are sau mai mult decât are, neavând nicio calitate de a face vreun act sau fapt juridic, în speță de a încheia un contract de închiriere.

Instanța de fond a respins pretențiile formulate de pârâta-reclamantă, dat fiind faptul că locațîunea nu transmite dreptul de proprietate, locatorul putând să nu fie proprietarul lucrului dat în locațiune. Astfel, un uzufructuar sau un locatar poate închiria valabil bunul deținut cu titlu de uzufruct sau de locațiune. Deoarece contractul de închiriere nu este translativ de proprietate, el poate fi încheiat șt de către titularul unui alt drept real sau chiar de creanță, dacă prerogativele pe care le are asupra bunului îi conferă această posibilitate, cu sau fără încuviințarea proprietarului.

Singura sancțiune, în cazul închirierii lucrului altuia de către o persoană care nu are asupra lucrului un drept opozabil față de proprietar, drept care să-i confere posibilitatea închirierii, este neopozabilitatea respectivei locațiuni adevăratului proprietar, acest contract fiind pentru el un res inter alîos acta, iar pârâta-recl amantă nu a probat faptul că până la data introducerii cererii de chemare în judecată ar fi fost tulburată prin deținerea lucrului, în drept sau în fapt, de vreun terț care să fi invocat sau pretins un drept de proprietate asupra terenului închiriat.

Din probele administrate în cauză, instanța a reținut că pârâta-reclamantă deține terenul în temeiul contractului încheiat cu Asociația de proprietari, aceasta nefăcând dovada detenției terenului în litigiu în baza unui alt titlu locativ. Decizia de impunere și chitanțele anexate la filele 23-25 din dosarul Judecătoriei sector 2, nu constituie titlu locativ și nu dau naștere raporturilor de închiriere, și, ca atare, nu îndreptățesc pe chiriaș să ocupe suprafața locativă, cum eronat a susținut pârâta-reclamantă, ci atestă plata impozitului datorat în temeiul Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., pentru folosința terenului deținut cu titlu de chirie.

Numai dacă locatarul ar fi probat tulburarea în folosința bunului prin faptul exercitării de către un terț a unui drept asupra lucrului, împiedicându-i folosința, s-ar fi putui pune în discuție răspunderea locatorului pentru pierderea sau reducerea folosinței bunului închiriat.

Numai în acest caz, locatarul ar fi putuî solicita restituirea chiriei deja achitată. Or, în cauză, pârâta-reclamantă nu a susținut și nici nu a probat o asemenea tulburare în folosința lucrului.

Din probele administrate la fondul cauzei, instanța a reținut că pe toată durata locuțiunii, locatorul a fost în măsură să asigure locatarului folosința lucrului, motiv pentru care a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională de restituire a chiriei încasată pe perioada ianuarie 2008 - februarie 2010.

Prin Decizia nr. 373 din 21 octombrie 2013, Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta-reclamantă SC S.M.C.D.I. SRL împotriva sentinței și împotriva încheierii de ședință prin care au fost respinse de către instanța de fond excepțiile lipsei capacității de folosință, lipsei dovezii calității de reprezentant, lipsei calității procesuale active, lipsei coparticipării procesuale active obligatorii, lipsei de interes.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut pe fondul cauzei că predarea folosinței bunului nu este condiționată de calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv.

Pentru încheierea valabilă a unui contract cu „acest obiect", nu apartenența sau natura dreptului este esențială, ci o situație „de fapt" constând în predarea bunului, menținerea acestuia în stare de întrebuințare potrivit destinației sale și asigurarea neîmpiedicării folosinței bunului pe toată durata contractului.

În esență, instanța de fond a analizat, în raport de probatoriul administrat, de obiect și cauză, dar și de dispozițiile legale, pronunțând o hotărâre temeinică și motivată.

În cauză, cu înscrisurile aflate la dosar - adrese din 2003 și din 2000, precum și cu adresele menționate la filele 38-39 în apel s-a făcut dovada că intimata-reeiamantă deține în proprietate și posesie terenul pe care l-a închiriat apelantei pârâte.

Astfel locatarii, proprietari ai imobilului construcție au primit în proprietate și cotele de teren aferente, conform titlurilor de proprietate aflate la dosar și adreselor emise de instituțiile statului, precum și a documentației cadastrale pentru acest tronson, din care rezultă că terenul este proprietatea locatarilor.

Pe aspectul susținerilor apelantei referitoare la nulitatea absolută a contractului de închiriere din 24 aprilie 2001 și față de motivele de nulitate invocate, curtea de apel le~a respins, întrucât în cauza nu sunt incidente nici una dintre cauzele de nulitate invocate, având în vedere că apelanta cunoștea situația juridică a terenului ce face obiectul contractului și situația de fapt, având în vedere litigiile anterioare derulate între părți, dar și situația de fapt de la momentul încheierii contractului din 18 august 1997, prelungit ulterior cu acordul și la solicitarea apelantei-pârâte.

Față de natura juridică a contractului de închiriere și dispozițiile legale incidente acestuia rezultă că motivele și cauzele de nulitate invocate de apelantă nu au suport juridic.

Apelanta nu a motivat concret și în raport de fiecare cauză de nulitate aspectele asupra cărora instanța ar urma să se pronunțe, ci a enumerat doar diverse cauze de nulitate, fără a le explicita în raport de actul ce se cere a fi declarat nul.

Pe de altă parte, susținerea apelantei că sumele de bani plătite cu titlu de chirie către inîimata-reclamanta în baza contractului de închiriere ar reprezenta o îmbogățire fără justa cauza nu au suport juridic, având în vedere caracterul și condițiile impuse de textul de lege incident răspunderii delictuale.

Astfel, îmbogățirea fără just temei nu își găsește aplicarea în materia contractuală, atunci când se pretinde că una dintre părțile contractante nu și-a executat obligația.

De aceea, de o îmbogățire lipsită de just temei, care să dea drept la restituire, nu poate fi vorba în sfera raporturilor contractuale, când foloasele realizate de o parte sunt consecința actului juridic consimțit și de cealaltă parte și care constituie temeiul lor legal.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta-reclamantă SC S.M.C.D.I. SRL,

solicitând casarea deciziei atacate în vederea administrării, de noi probatorii pentru stabilirea situației de fapt. în subsidiar, recurenta a solicitat modificarea deciziei și, pe fond, respingerea acțiunii și admiterea cererii reconvenționale, astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, pârâta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a analizat criticile formulate prin motivele de apel și înscrisurile depuse de apelantă, ci a reiterat motivarea primei instanțe. Curtea de apel a motivat soluția scurt și lacunar, tară să indice dispozițiile legale aplicabile, care sprijină raționamentul juridic și a soluționat greșit excepțiile invocate în cauză.

Instanța de apel nu a analizat cauzele pe care pârâta le-a invocat în susținerea cererii de constatare a nulității absolute a contractului de închiriere.

Jurisprudența C.E.D.O. sancționează nepronunțarea instanțelor de judecată asupra tuturor problemelor deduse judecății.

Cu privire la taxa lunară pe care societatea pârâtă o plătește Primăriei sectorului 2 București, instanța de apei a apreciat greșit că aceasta este achitată cu titlu de impozit, când este vorba de o redevență, respectiv chirie pentru folosirea terenului, plătită adevăratului proprietar - Statul român.

Pârâta-reclamantă a solicitat restituirea chiriei plătite, ca urmare a faptului că nu este datorată reci aman tei-pârâte, nicidecum pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, cum greșit s~a reținut în considerentele deciziei recurate.

Totodată, instanța de apel nu a încuviințat suplimentarea probatoriului administrat la fond pe aspectul dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție și pe aspectul tulburării folosinței bunului, deși instanța de fond reținuse greșit situația de fapt și de drept în prezenta pricină.

Curtea de apel nu a ținut cont de faptul că situația juridică a terenului litigios a fost tranșată irevocabil de către instanțele de control judiciar, cu autoritate de lucru judecat, în sensul că imobilul este proprietate de stat.

Instanța de judecată nu a apreciat în niciun fel în baza cărui titiu intimata-reclarnantă poate pretinde evacuarea societății pârâte, poate pretinde chirie, când aceasta nu a dovedit că este proprietara spațiului în litigiu. Reclamanta nu a dovedit că plătește impozit pentru această suprafață de teren, nici cu titlu de proprietară, nici cu vreun alt titlu - de concesiune, de folosință, de administrare. Sumele încasare de către reclamantă cu titlu de chirie pe perioada ianuarie 2008-februarie 2010 urmează a fi restituite societății pârâte, deoarece au fost încasate nelegal și nedatorat.

Reeurenta-pârâtă a arătat că plătește o redevență pentru folosința terenului către adevăratul proprietar - Statul român.

Terenul în litigiu în suprafață de 63,60 mp face parte dintr-un pasaj pietonal în suprafață totală de 150 m.p., unde mai funcționează alte trei societăți comerciale. Suprafața în discuție face parte din domeniul public/privat al statului.

Recurenta pârâta-reclamantă a formulat critici și cu privire la modul de soluționare a excepțiilor invocate: lipsei capacității de folosință a Asociației de proprietari; lipsei dovezii calității de reprezentant al noului președinte al Asociației de proprietari; lipsei calității procesuale active a reelamantei-pârâte; lipsei coparticipării procesuale active obligatorii a reclamantei-pârâte.

Recursul declarat de pârâta-reclamantă este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește primul motiv de recurs, se constată că decizia instanței de apei a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, potrivit cărora judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În speță, instanța de apel, deși a reținut că pârâta a formulat un motiv de apel ce vizează respingerea cererii sale reconvenționale, nu a analizat susținerile apelantei sub acest aspect și nu a arătat care sunt considerentele de fapt și de drept care au stat la baza soluției pronunțate, de respingere a cererii reconvenționale.

Din această perspectivă, argumentele reținute în motivarea deciziei pronunțate în apel sunt insuficiente și, astfel, sunt improprii pentru exercitarea unui control judiciar, echivalând în realitate cu lipsa considerentelor de natură să explice în fapt și în drept soluția adoptată de instanța de apel.

În cazul în care motivarea lipsește, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecății au fost înlăturate, hotărârea este nulă și se impune casarea sa, cu reluarea judecății, întrucât asupra acesteia nu se poate realiza controlul judiciar.

De asemenea, conform jurisprudenței C.E.D.O., noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

În hotărârea din 28 aprilie 2005 pronunțată în cauza „Albina contra României", Curtea a reținut încăicarea art. 6 alin. (1) din Convenție, deoarece „simplul fapt că instanța de recurs a reamintit hotărârile adoptate în speță de către instanțele inferioare și argumentele în baza cărora acestea s-au întemeiat, nu putea să o scutească de obligația de a examina problemele ridicate în recurs de către reclamant."

Față de cele ce preced, se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de trimitere să pronunțe o hotărâre care să respecte prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., asigurând astfel atât dreptul părților la un proces echitabil, conform art. 6 alin. (1) din CE.D.O., cât și posibilitatea exercitării unui control judiciar, în cazul promovării unei eventuale căi de atac.

Totodată, potrivit prevederilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai cu scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Or, din acest punct de vedere, din analiza actelor și lucrărilor dosarului se constată că instanța de apel a soluționat cauza fără să procedeze la stabilirea pe deplin a situației de fapt.

Astfel, potrivit susținerilor reclamantei, terenul în litigiu se află în proprietatea sa - Asociația de proprietari și a făcut obiectul contractului de închiriere, în baza căruia societatea pârâtă datorează chirie. La dosarul cauzei s-au depus titlurile de proprietate ale locatarilor, prin care terenul se atribuie în indiviziune - cota indiviză aferentă fiecărui apartament, în temeiul art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 republicată. S-a depus și adresa emisă de Primăria municipiului București prin care se comunică faptul că terenul pe care este situat pasajul pietonal și subsolul tehnic este cota parte indiviză a tuturor proprietarilor spațiilor din bloc (fila 19 din dosarul Judecătoriei sector 2 București).

Pe de altă parte, pârâta SC S.M.C.D.I. SRL a susținut în mod constant faptul că terenul în litigiu este proprietate de stat, pentru care autoritatea locală a stabilit în sarcina sa plata unei redevențe. în dovedire, a depus la dosar: procesul-verbal de contravenție emis de Consiliul local al sectorului 2 prin care societatea este sancționată pentru depunerea cu întârziere a declarației de impunere pentru teren (fila 20); declarația fiscală pentru stabilirea impozitului pe teren, precum și decizia de impunere din 5 septembrie 2010 (filele 21-23).

Totodată, în dosarul Tribunalului București s-au depus: adresa emisă la data de 25 aprilie 2001 de către Primăria sectorului 2 București, prin care se menționează cu privire la regimul juridic al porticului cu care a fost prevăzut blocul, că suprafața de teren aparține domeniului privat ai municipiului București (fila 167); certificatul de urbanism din 12 august 1993 și răspunsul comunicat petentului Dragne Paulică, potrivit cărora terenul este proprietatea statului și face parte din domeniul public al municipiului București (filele 170-171).

În fine, s-au depus în dosarul Curții de Apel București înscrisuri care atestă că terenul de 395,82 m.p. din suprafața totală de 1.330 mp aparține Asociației de proprietari (fila 39), că imobilul constituie spațiu de circulație (fila 40) și că SC S.M.C.D.I. SRL este înscrisă cu nr. de rol pentru clădirea și terenul în suprafață de 63 mp, începând cu data de 1 ianuarie 2005, în temeiul art. 256 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 (fila 46),

Drept urmare, față de conținutul contradictoriu al înscrisurilor ce emană de la autorități ale statului, situația de fapt a imobilului în litigiu nu este pe deplin lămurită, ceea ce impune trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel pentru a dispune suplimentarea probatoriului administrat în cauză cu orice probe pe care le va considera pertinente și utile pentru stabilirea regimului juridic al terenului și pentru stabilirea titlului în baza căruia societatea recurentă-pârâtă plătește impozitul pentru imobil.

În baza întregului ansamblu probator administrat în cauză, instanța de trimitere va stabili pe deplin situația de fapt, la care va face aplicarea dispozițiilor legale incidente, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Criticile privind rnodui de soluționare al excepțiilor invocate în cauză sunt nefondate și vor fi respinse.

Asociația de proprietari are personalitate juridică și, prin

urmare

, capacitate de folosință, dobândită în baza legii (art. 5 din Anexa 2 a Legii nr. 114/1996, modificată prin O.U.G. nr. 44/1998), prin înregistrarea acordului de asociere, a statutului și a procesului-verbai al adunării constitutive ia organul fiscal competent, urmate de eliberarea codului de înregistrare fiscală.

Președintele Asociației de proprietari are calitatea de reprezentant ai reclamantei, în baza procesului-verbai de ședință prin care a fost desemnat să reprezinte asociația și să angajeze apărător ales pentru promovarea acțiunii în justiție.

Reclamanta-pârâtă are calitate procesuală activă, deoarece a formulat cererea de chemare în judecată în temeiul contractului de închiriere în care are calitate de locator și potrivit căruia susține că poate folosi terenul închiriat, solicitând despăgubiri și evacuarea pârâtei.

Nu se poate reține nici lipsa coparticipării procesuale active, atâta timp cât locatarii din bloc au calitatea de proprietari și sunt legai reprezentați prin organe de conducere alese.

În ceea ce privește capătul de cerere privind evacuarea pârâtei, soîuția pronunțată de Tribunalul București nu a fost contestată de părți și a intrat în puterea lucrului judecat. Acest aspect nu mai poate fi reiterat omisso medio.

Față de cele ce preced, recursul va fi admis, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 314 C. proc. civ., va fi casată decizia atacată și va fi trimisă cauza Curții de Apel București, pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta-reclamantă SC S.M.C.D.I. SRL împotriva Deciziei nr. 373 din data de 21octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2014.