ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 813/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 813/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată la data de 17 noiembrie 2010 pe rolul Tribunalului Dolj, secția
contencios administrativ și fiscal, sub nr. 17547/63/2010, reclamantul Ș.V. a
formulat în contradictoriu cu pârâta C.N.V.M. contestație împotriva Deciziei C.N.V.M.
nr. 1423 din 28 octombrie 2010 solicitând admiterea contestației așa cum a fost
formulată și anularea în totalitate a Ordonanței C.N.V.M. nr. 426 din 22
septembrie 2010 prin care s-a dispus sancționarea reclamantului cu amendă în
valoare de 2.000 lei.
Prin
Sentința nr. 2093 din 14 decembrie 2010, Tribunalul Dolj, secția contencios
administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în
favoarea Curții de Apel București.
Pentru
a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în raport de prevederile art. 3
din Legea nr. 297/2004, competența de soluționare a cauzei aparține Curții de
Apel București, Secția de contencios administrativ și fiscal.
Prin
Sentința nr. 6913 din 21 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, a fost
respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul Ș.V. - administrator
al SIF O. SA în contradictoriu cu pârâta C.N.V.M.
Pentru
a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin Ordonanța nr. 320 din 19
iulie 2010 C.N.V.M. a obligat consiliul de administrație al SIF O. SA să
convoace Adunarea Generală a Acționarilor în vederea adoptării unei hotărâri cu
privire la oportunitatea menținerii doamnei P.C.I. și a domnului S.D. în
funcția de administratori ai SIF O. SA.
Prin
Ordonanța nr. 426 din 22 septembrie 2010 reclamantul a fost sancționat cu
amendă în valoare de 2000 lei pe motiv că nu a pus în executare Ordonanța nr. 320/2010,
constatându-se că în ședința consiliului de administrație din data de 03
septembrie 2010 a votat împotriva convocării A.G.A.
Reclamantul
a susținut în esență că nu era justificată convocarea A.G.A. în condițiile în
care acționarii au avut cunoștință de dosarele penale ale celor doi
administratori la data reconfirmării în funcție.
Instanța
de fond a apreciat că această apărare nu prezintă relevanță în cauza dedusă
judecății și nu justifică refuzul consiliului de administrație de a convoca
Adunarea Generală a Acționarilor, în condițiile în care nu a fost anulată
Ordonanța nr. 320/2010. Instanța a reținut că dispozițiile impuse prin Ordonanța
nr. 320/2010 au forță executorie și se bucură de prezumția de legalitate,
astfel încât, până la anularea acestei ordonanțe, reclamantul nu poate pune în
discuție oportunitatea măsurii de convocare a Adunării Generale a Acționarilor.
De
asemenea, instanța nu a primit susținerea reclamantului în sensul că raportat
la art. 2 din respectiva ordonanță prevederile art. 1 nu aveau o obligativitate
expresă, întrucât dispozițiile art. 1 menționează expres și fără niciun dubiu
faptul că „are obligația de a convoca … Adunarea Generală a A.S.C.A. al SIF O.
SA.”
Împrejurarea
că C.N.V.M. poate în scopul exercitării activității de supraveghere să solicite
consiliului de administrație al entităților reglementate, prevăzute la lit. a)),
întrunirea membrilor acestuia sau, după caz, convocarea adunării generale a
acționarilor, stabilind problemele ce trebuie înscrise pe ordinea de zi (art. 2
alin. (5) lit. b) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, iar în caz
de nerespectare să solicite tribunalului competent să dispună convocarea de
adunări generale ale acționarilor în scopul menționat la art. 1 din ordonanță (art.
2 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 297/2004), a reținut instanța de primă
jurisdicție că această din urmă facultate recunoscută de lege pârâtei nu poate
să reprezinte o împrejurare care să justifice și luarea deciziei de neconvocare
a Adunării Generale a Acționarilor.
Caracterul
obligatoriu al măsurilor dispuse de pârâtă, a reținut instanța că rezultă și
din dispozițiile art. 272 lit. a) din Legea nr. 297/2004, în conformitate cu
care „Constituie contravenții următoarele fapte: încălcarea prevederilor
prezentei legi ori ale reglementărilor emise de C.N.V.M. în aplicarea prezentei
legi”, iar potrivit art. 273 alin. (1) lit. b) din același act normativ „Săvârșirea
contravențiilor prevăzute la art. 272 se sancționează cu amendă”.
În
sfârșit, potrivit art. 17 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 25/2002 privind
aprobarea Statutului C.N.V.M.: „În cazul nerespectării legilor care guvernează
piețele de capital, piețele reglementate de mărfuri și instrumente financiare
derivate, organismele de plasament colectiv în valori mobiliare sau a
reglementărilor sale, C.N.V.M. poate dispune sesizarea organului de urmărire
penală, pentru situația când fapta săvârșită constituie infracțiune, potrivit
reglementărilor specifice, sau aplicarea, după caz, a următoarelor sancțiuni
contravenționale: … amenzi”.
Împotriva
acestei sentințe a declarat recurs reclamantul Ș.V. solicitând admiterea
recursului, modificarea sentinței instanței de fond în sensul admiterii cererii
introductive în totalitate și anulării Ordonanței C.N.V.M. nr. 426 din 22
septembrie 2010, a Deciziei nr. 1423/2010 prin care C.N.V.M. a respins
contestația cu consecința exonerării de plata amenzii de 2.000 lei și restituirea
acestei sume de către Direcția de Impozite și Taxe Locale Craiova.
În
motivarea recursului reclamantul Ș.V. a arătat, în esență, următoarele:
Deși
s-a întrunit Consiliul de Administrație și a fost analizată Ordonanța nr. 320/2010
s-a votat împotriva convocării A.G.A. deoarece problema ce ar urma să fie examinată
mai fusese pusă în discuția acționarilor, se cunoștea despre existența
litigiilor penale încă din anul 2007 și nu existau hotărâri judecătorești
penale de condamnare a doamnei Popescu Carmen Ioana sau a domnului Dinel
Staicu.
Instanța
a respins acțiunea reținând, în esență, că argumentele invocate de reclamant nu
prezintă relevanță atâta timp cât Ordonanța nr. 320/2010 nu a fost anulată, act
administrativ care are forță executorie și se bucură de prezumția de legalitate,
astfel că nu se poate pune în discuție oportunitatea convocării Consiliului de Administrație.
Convocarea
A.G.A. este atributul exclusiv al Consiliului de Administrație, iar acestuia nu
i se poate impune obligația convocării adunării, astfel cum se degajă din prevederile
art. 117 alin. (1) și ale art. 137 din Legea nr. 31/1990, precum și din prevederile
art. 2 din Ordonanța nr. 320/2010.
Este
adevărat că ordonanțele emise de C.N.V.M. sunt obligatorii, însă nu în sensul
că un Consiliu de Administrație trebuie să facă ce se solicită, ci doar ca
acesta să pună în discuție în cadrul ședinței cele solicitate, iar decizia să
fie luată pe baza votului din Consiliu.
Singura
consecință legală a neconvocării A.G.A. de către Consiliul de Administrație, în
raport de prevederile art. 2 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004, este facultatea
recunoscută în favoarea C.N.V.M., de a se adresa instanței de judecată cu o
cerere prin care să solicite convocarea.
Așadar,
amendarea membrilor Consiliului de Administrație este abuzivă, aceștia neputând
fi sancționați pentru că opiniile lor contrazic punctul de vedere al C.N.V.M.
Aplicarea
amenzii de către C.N.V.M. nu are temei legal. În mod greșit instanța de judecată
a reținut ca temei al sancțiunii art. 272 lit. a) din Legea nr. 297/2004, text
legal ce nu se referă la ordonanțe, ci la legea mai sus amintită și al alte reglementări
emise de C.N.V.M., iar nici un regulament sau instrucțiune nu sancționează
neconvocarea adunării acționarilor.
Mai
mult, instanța când a analizat art. 272 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004
nu a examinat și art. 277 din același act normativ, care fixează condițiile în
care persoana fizică poate fi sancționată. Or, aceste condiții nu sunt îndeplinite
în speță, având în vedere că neconvocarea A.G.A. nu este sancționată de lege,
iar contravenția nu există și nici nu ar putea fi imputabilă.
În
fine, solicitarea C.N.V.M. nu întrunește condițiile din art. 11 din Legea nr. 31/1990
pe de o parte, iar pe de altă parte, pârâta avea posibilitatea de sancționare
directă a persoanelor în discuție, cum ar fi făcut în cazul dl. D.S.
Examinând sentința prin
prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 304
1
C. proc.
civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru
argumentele ce vor fi expuse în continuare.
Indiferent că
problema ce urma să fie examinată de către Adunarea Generală a Acționarilor,
mai fusese discutată sau nu, că se cunoștea despre existența litigiilor penale,
Consiliul de Administrație avea obligația să execute dispozițiile trasate de
către C.N.V.M. prin Ordonanța nr. 320/2010.
Înalta Curte, în
acord cu opinia instanței de fond, observă că actul administrativ se bucură de prezumția
de legalitate, care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și
de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în
baza legii echivalează cu a nu executa legea. Or, în speță, reclamantul, în
calitate de membru al Consiliului de Administrație al SIF O. SA, alături de
ceilalți membri ai organului colectiv amintit, nu s-a conformat dispoziției de a
convoca A.G.A., astfel cum a ordonat C.N.V.M., potrivit art. 2 din actul infralegislativ
amintit, practic, respectiva ordonanță fiind lipsită de efecte juridice.
Desigur, convocarea A.G.A.
de către Consiliul de Administrație, are ca bază legală art. 117 alin. (1) din
Legea nr. 31/1990, însă aceasta nu înseamnă că respectivul consiliu poate să facă
aprecieri asupra oportunității convocării A.G.A., atunci când convocarea a fost
solicitată de C.N.V.M. în virtutea competențelor conferite de Legea nr. 297/2004.
În realitate, art. 2
din Ordonanța nr. 320/2010 conține o normă imperativă, care în termeni
inderogabili impune membrilor Consiliului de Administrație al SIF O. SA să
convoace Adunarea Generală a Acționarilor, fără să lase la latitudinea Consiliului
alegerea conduitei de urmat în această chestiune.
Singură Adunarea
Generală a Acționarilor posedă competența legală de a decide asupra oportunității
menținerii unor anumite persoane în funcția de administratori ai SIF O. SA.
Apoi, este adevărat
că, potrivit art. 2 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 297/2004, C.N.V.M. se poate
adresa instanței de judecată cu o cerere pentru a se dispune convocarea A.G.A.
în cazul în care Consiliul de Administrație nu dă curs solicitării Comisiei,
dar aceasta nu exclude aplicarea de amenzi membrilor Consiliului, ca sancțiune
pentru comportamentul nelegal al acestor persoane, care au refuzat executarea unui
act administrativ emis de autoritatea care reglementează și supraveghează piața
de capital.
Nici critica
referitoare la lipsa temeiului legal al aplicării amenzii nu poate fi primită.
Ordonanța nr. 426 din 22 septembrie 2010 a fost emisă de C.N.V.M. în baza prevederilor
Statutului C.N.V.M., aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002, iar sancțiunea amenzii
i-a fost aplicată reclamantului Ș.V. în temeiul acestor prevederi legale,
astfel cum rezultă din cuprinsul respectivei ordonanțe. Menționarea art. 272 lit.
a) din Legea nr. 297/2004 în contextul discutării bazei legale a actului
administrativ de sancționare a reclamantului, contestat în prezenta cauză, s-a
făcut de către instanța de fond, corect, pentru a sublinia caracterul obligatoriu
al măsurilor dispuse de C.N.V.M., textul legal precizând că încălcarea prevederilor
Legii nr. 297/2004 și ale reglementărilor CNVM constituie contravenții.
Conform reclamantului,
în acord cu art. 272 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004, constituie
contravenții doar încălcările prevederilor actului normativ amintit și ale
reglementărilor C.N.V.M., acestea din urmă înțelese ca prescripții de nivel normativ
(cu caracter general – regulamente sau instrucțiuni), nu și nerespectarea ordonanțelor
ca acte individuale ale C.N.V.M. Această interpretare, observă Înalta Curte,
este în contradicție cu dispozițiile exprese ale art. 7 alin. (1) din Legea nr.
297/2004, text legal cu valoare de principiu, care stipulează că în vederea îndeplinirii
obiectivelor sale C.N.V.M. își exercită prerogativele legale privind
reglementarea prin adoptarea de norme, emiterea de acte individuale și
dispunerea de măsuri.
Având ca reper acest
text legal, rezultă că pârâta C.N.V.M. are la dispoziție o paletă variată de
mijloace pentru exercitarea competențelor sale conferite de lege în calitate de
autoritate administrativă autonomă care reglementează și supraveghează piața de
capital, precum și instituțiile și operațiunile specifice, iar reglementarea pieței
de capital se realizează prin 3 instrumente specifice, printre acestea fiind și
actele individuale, cum este cazul particular al ordonanțelor, definite ca
atare de art. 9 alin. (2) din Statutul C.N.V.M., aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002.
Așadar, nerespectarea
unei ordonanțe reprezintă încălcarea reglementărilor C.N.V.M., în sensul art. 272
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004, text legal pe deplin aplicabil în
prezenta cauză, așa cum a reținut și prima instanță în sentința recurată.
Apoi, contrar celor susținute
de recurent, prima instanță, constată Înalta Curte, nu a ignorat prevederile
art. 277 din Legea nr. 297/2004. Conform acestui text legal, care reglementează
sancționarea persoanelor fizice aflate în sfera de supraveghere a autorității
pieței de capital, tragerea la răspundere juridică a persoanelor fizice este
admisă dacă acestea au o anume calitate specială – de administratori, în cazul
de față, și dacă le este imputabilă contravenția. Or, rezultă cu evidență că reclamantul
avea calitatea specială pretinsă de lege, de membru al Consiliului de Administrație
al SIF O. SA și îi este imputabilă contravenția săvârșită, în condițiile în
care a nesocotit o dispoziție imperativă și inderogabilă a C.N.V.M., care îi
era direct adresată în calitatea pe care o exercita la acea dată, așa cum a
reținut și instanța de fond.
În fine, membrii
Consiliului de Administrație, având de executat un act administrativ al C.N.V.M.,
trebuiau să asigure o aplicare literală a art. 2 din Ordonanța nr. 320/2010, și
să dispună convocarea Adunării Generale a Acționarilor a SIF O. SA, fără posibilitatea
de face aprecieri asupra oportunității convocării acesteia ori a revocării celor
două persoane din funcția de administrator. În acest context, invocarea de
recurent a art. 111 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 31/1993, este lipsită de relevanță
juridică în speță, textul legal vizând o atribuție a A.G.A., iar nu a
Consiliului de Administrație.
Față de cele ce
preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul
declarat de reclamantul Ș.V., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de Ș.V. împotriva Sentinței nr. 6913 din 21 noiembrie 2011 a Curții de
Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 15 februarie 2013.