ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 813/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 17 noiembrie 2010 pe rolul Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. 17547/63/2010, reclamantul Ș.V. a formulat în contradictoriu cu pârâta C.N.V.M. contestație împotriva Deciziei C.N.V.M. nr. 1423 din 28 octombrie 2010 solicitând admiterea contestației așa cum a fost formulată și anularea în totalitate a Ordonanței C.N.V.M. nr. 426 din 22 septembrie 2010 prin care s-a dispus sancționarea reclamantului cu amendă în valoare de 2.000 lei. Prin Sentința nr. 2093 din 14 decembrie 2010, Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în raport de prevederile art. 3 din Legea nr. 297/2004, competența de soluționare a cauzei aparține Curții de Apel București, Secția de contencios administrativ și fiscal. Prin Sentința nr. 6913 din 21 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul Ș.V. - administrator al SIF O. SA în contradictoriu cu pârâta C.N.V.M. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin Ordonanța nr. 320 din 19 iulie 2010 C.N.V.M. a obligat consiliul de administrație al SIF O. SA să convoace Adunarea Generală a Acționarilor în vederea adoptării unei hotărâri cu privire la oportunitatea menținerii doamnei P.C.I.

și a domnului S.D. în funcția de administratori ai SIF O. SA. Prin Ordonanța nr. 426 din 22 septembrie 2010 reclamantul a fost sancționat cu amendă în valoare de 2000 lei pe motiv că nu a pus în executare Ordonanța nr. 320/2010, constatându-se că în ședința consiliului de administrație din data de 03 septembrie 2010 a votat împotriva convocării A.G.A. Reclamantul a susținut în esență că nu era justificată convocarea A.G.A. în condițiile în care acționarii au avut cunoștință de dosarele penale ale celor doi administratori la data reconfirmării în funcție. Instanța de fond a apreciat că această apărare nu prezintă relevanță în cauza dedusă judecății și nu justifică refuzul consiliului de administrație de a convoca Adunarea Generală a Acționarilor, în condițiile în care nu a fost anulată Ordonanța nr. 320/2010.

Instanța a reținut că dispozițiile impuse prin Ordonanța nr. 320/2010 au forță executorie și se bucură de prezumția de legalitate, astfel încât, până la anularea acestei ordonanțe, reclamantul nu poate pune în discuție oportunitatea măsurii de convocare a Adunării Generale a Acționarilor. De asemenea, instanța nu a primit susținerea reclamantului în sensul că raportat la art. 2 din respectiva ordonanță prevederile art. 1 nu aveau o obligativitate expresă, întrucât dispozițiile art. 1 menționează expres și fără niciun dubiu faptul că „are obligația de a convoca … Adunarea Generală a A.S.C.A. al SIF O. SA.” Împrejurarea că C.N.V.M.

poate în scopul exercitării activității de supraveghere să solicite consiliului de administrație al entităților reglementate, prevăzute la lit. a)), întrunirea membrilor acestuia sau, după caz, convocarea adunării generale a acționarilor, stabilind problemele ce trebuie înscrise pe ordinea de zi (art. 2 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, iar în caz de nerespectare să solicite tribunalului competent să dispună convocarea de adunări generale ale acționarilor în scopul menționat la art. 1 din ordonanță (art. 2 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 297/2004), a reținut instanța de primă jurisdicție că această din urmă facultate recunoscută de lege pârâtei nu poate să reprezinte o împrejurare care să justifice și luarea deciziei de neconvocare a Adunării Generale a Acționarilor.

Caracterul obligatoriu al măsurilor dispuse de pârâtă, a reținut instanța că rezultă și din dispozițiile art. 272 lit. a) din Legea nr. 297/2004, în conformitate cu care „Constituie contravenții următoarele fapte: încălcarea prevederilor prezentei legi ori ale reglementărilor emise de C.N.V.M. în aplicarea prezentei legi”, iar potrivit art. 273 alin. (1) lit. b) din același act normativ „Săvârșirea contravențiilor prevăzute la art. 272 se sancționează cu amendă”. În sfârșit, potrivit art. 17 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 25/2002 privind aprobarea Statutului C.N.V.M.: „În cazul nerespectării legilor care guvernează piețele de capital, piețele reglementate de mărfuri și instrumente financiare derivate, organismele de plasament colectiv în valori mobiliare sau a reglementărilor sale, C.N.V.M.

poate dispune sesizarea organului de urmărire penală, pentru situația când fapta săvârșită constituie infracțiune, potrivit reglementărilor specifice, sau aplicarea, după caz, a următoarelor sancțiuni contravenționale: … amenzi”. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul Ș.V. solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței instanței de fond în sensul admiterii cererii introductive în totalitate și anulării Ordonanței C.N.V.M. nr. 426 din 22 septembrie 2010, a Deciziei nr. 1423/2010 prin care C.N.V.M. a respins contestația cu consecința exonerării de plata amenzii de 2.000 lei și restituirea acestei sume de către Direcția de Impozite și Taxe Locale Craiova. În motivarea recursului reclamantul Ș.V.

a arătat, în esență, următoarele: Deși s-a întrunit Consiliul de Administrație și a fost analizată Ordonanța nr. 320/2010 s-a votat împotriva convocării A.G.A. deoarece problema ce ar urma să fie examinată mai fusese pusă în discuția acționarilor, se cunoștea despre existența litigiilor penale încă din anul 2007 și nu existau hotărâri judecătorești penale de condamnare a doamnei Popescu Carmen Ioana sau a domnului Dinel Staicu. Instanța a respins acțiunea reținând, în esență, că argumentele invocate de reclamant nu prezintă relevanță atâta timp cât Ordonanța nr. 320/2010 nu a fost anulată, act administrativ care are forță executorie și se bucură de prezumția de legalitate, astfel că nu se poate pune în discuție oportunitatea convocării Consiliului de Administrație.

Convocarea A.G.A. este atributul exclusiv al Consiliului de Administrație, iar acestuia nu i se poate impune obligația convocării adunării, astfel cum se degajă din prevederile art. 117 alin. (1) și ale art. 137 din Legea nr. 31/1990, precum și din prevederile art. 2 din Ordonanța nr. 320/2010. Este adevărat că ordonanțele emise de C.N.V.M. sunt obligatorii, însă nu în sensul că un Consiliu de Administrație trebuie să facă ce se solicită, ci doar ca acesta să pună în discuție în cadrul ședinței cele solicitate, iar decizia să fie luată pe baza votului din Consiliu. Singura consecință legală a neconvocării A.G.A. de către Consiliul de Administrație, în raport de prevederile art. 2 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004, este facultatea recunoscută în favoarea C.N.V.M., de a se adresa instanței de judecată cu o cerere prin care să solicite convocarea.

Așadar, amendarea membrilor Consiliului de Administrație este abuzivă, aceștia neputând fi sancționați pentru că opiniile lor contrazic punctul de vedere al C.N.V.M. Aplicarea amenzii de către C.N.V.M. nu are temei legal. În mod greșit instanța de judecată a reținut ca temei al sancțiunii art. 272 lit. a) din Legea nr. 297/2004, text legal ce nu se referă la ordonanțe, ci la legea mai sus amintită și al alte reglementări emise de C.N.V.M., iar nici un regulament sau instrucțiune nu sancționează neconvocarea adunării acționarilor. Mai mult, instanța când a analizat art. 272 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004 nu a examinat și art. 277 din același act normativ, care fixează condițiile în care persoana fizică poate fi sancționată.

Or, aceste condiții nu sunt îndeplinite în speță, având în vedere că neconvocarea A.G.A. nu este sancționată de lege, iar contravenția nu există și nici nu ar putea fi imputabilă. În fine, solicitarea C.N.V.M. nu întrunește condițiile din art. 11 din Legea nr. 31/1990 pe de o parte, iar pe de altă parte, pârâta avea posibilitatea de sancționare directă a persoanelor în discuție, cum ar fi făcut în cazul dl. D.S. Examinând sentința prin prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare. Indiferent că problema ce urma să fie examinată de către Adunarea Generală a Acționarilor, mai fusese discutată sau nu, că se cunoștea despre existența litigiilor penale, Consiliul de Administrație avea obligația să execute dispozițiile trasate de către C.N.V.M.

prin Ordonanța nr. 320/2010. Înalta Curte, în acord cu opinia instanței de fond, observă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Or, în speță, reclamantul, în calitate de membru al Consiliului de Administrație al SIF O. SA, alături de ceilalți membri ai organului colectiv amintit, nu s-a conformat dispoziției de a convoca A.G.A., astfel cum a ordonat C.N.V.M., potrivit art. 2 din actul infralegislativ amintit, practic, respectiva ordonanță fiind lipsită de efecte juridice. Desigur, convocarea A.G.A.

de către Consiliul de Administrație, are ca bază legală art. 117 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, însă aceasta nu înseamnă că respectivul consiliu poate să facă aprecieri asupra oportunității convocării A.G.A., atunci când convocarea a fost solicitată de C.N.V.M. în virtutea competențelor conferite de Legea nr. 297/2004. În realitate, art. 2 din Ordonanța nr. 320/2010 conține o normă imperativă, care în termeni inderogabili impune membrilor Consiliului de Administrație al SIF O. SA să convoace Adunarea Generală a Acționarilor, fără să lase la latitudinea Consiliului alegerea conduitei de urmat în această chestiune. Singură Adunarea Generală a Acționarilor posedă competența legală de a decide asupra oportunității menținerii unor anumite persoane în funcția de administratori ai SIF O. SA.

Apoi, este adevărat că, potrivit art. 2 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 297/2004, C.N.V.M. se poate adresa instanței de judecată cu o cerere pentru a se dispune convocarea A.G.A. în cazul în care Consiliul de Administrație nu dă curs solicitării Comisiei, dar aceasta nu exclude aplicarea de amenzi membrilor Consiliului, ca sancțiune pentru comportamentul nelegal al acestor persoane, care au refuzat executarea unui act administrativ emis de autoritatea care reglementează și supraveghează piața de capital. Nici critica referitoare la lipsa temeiului legal al aplicării amenzii nu poate fi primită. Ordonanța nr. 426 din 22 septembrie 2010 a fost emisă de C.N.V.M. în baza prevederilor Statutului C.N.V.M., aprobat prin O.U.G.

nr. 25/2002, iar sancțiunea amenzii i-a fost aplicată reclamantului Ș.V. în temeiul acestor prevederi legale, astfel cum rezultă din cuprinsul respectivei ordonanțe. Menționarea art. 272 lit. a) din Legea nr. 297/2004 în contextul discutării bazei legale a actului administrativ de sancționare a reclamantului, contestat în prezenta cauză, s-a făcut de către instanța de fond, corect, pentru a sublinia caracterul obligatoriu al măsurilor dispuse de C.N.V.M., textul legal precizând că încălcarea prevederilor Legii nr. 297/2004 și ale reglementărilor CNVM constituie contravenții. Conform reclamantului, în acord cu art. 272 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004, constituie contravenții doar încălcările prevederilor actului normativ amintit și ale reglementărilor C.N.V.M., acestea din urmă înțelese ca prescripții de nivel normativ (cu caracter general – regulamente sau instrucțiuni), nu și nerespectarea ordonanțelor ca acte individuale ale C.N.V.M.

Această interpretare, observă Înalta Curte, este în contradicție cu dispozițiile exprese ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, text legal cu valoare de principiu, care stipulează că în vederea îndeplinirii obiectivelor sale C.N.V.M. își exercită prerogativele legale privind reglementarea prin adoptarea de norme, emiterea de acte individuale și dispunerea de măsuri. Având ca reper acest text legal, rezultă că pârâta C.N.V.M. are la dispoziție o paletă variată de mijloace pentru exercitarea competențelor sale conferite de lege în calitate de autoritate administrativă autonomă care reglementează și supraveghează piața de capital, precum și instituțiile și operațiunile specifice, iar reglementarea pieței de capital se realizează prin 3 instrumente specifice, printre acestea fiind și actele individuale, cum este cazul particular al ordonanțelor, definite ca atare de art. 9 alin. (2) din Statutul C.N.V.M., aprobat prin O.U.G.

nr. 25/2002. Așadar, nerespectarea unei ordonanțe reprezintă încălcarea reglementărilor C.N.V.M., în sensul art. 272 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004, text legal pe deplin aplicabil în prezenta cauză, așa cum a reținut și prima instanță în sentința recurată. Apoi, contrar celor susținute de recurent, prima instanță, constată Înalta Curte, nu a ignorat prevederile art. 277 din Legea nr. 297/2004. Conform acestui text legal, care reglementează sancționarea persoanelor fizice aflate în sfera de supraveghere a autorității pieței de capital, tragerea la răspundere juridică a persoanelor fizice este admisă dacă acestea au o anume calitate specială – de administratori, în cazul de față, și dacă le este imputabilă contravenția.

Or, rezultă cu evidență că reclamantul avea calitatea specială pretinsă de lege, de membru al Consiliului de Administrație al SIF O. SA și îi este imputabilă contravenția săvârșită, în condițiile în care a nesocotit o dispoziție imperativă și inderogabilă a C.N.V.M., care îi era direct adresată în calitatea pe care o exercita la acea dată, așa cum a reținut și instanța de fond. În fine, membrii Consiliului de Administrație, având de executat un act administrativ al C.N.V.M., trebuiau să asigure o aplicare literală a art. 2 din Ordonanța nr. 320/2010, și să dispună convocarea Adunării Generale a Acționarilor a SIF O. SA, fără posibilitatea de face aprecieri asupra oportunității convocării acesteia ori a revocării celor două persoane din funcția de administrator.

În acest context, invocarea de recurent a art. 111 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 31/1993, este lipsită de relevanță juridică în speță, textul legal vizând o atribuție a A.G.A., iar nu a Consiliului de Administrație. Față de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul Ș.V., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ș.V. împotriva Sentinței nr. 6913 din 21 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 februarie 2013.