ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 79/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta C.A.A. în contradictoriu cu pârâții Universitatea "S.H." și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului, și Sportului, a solicitat obligarea pârâților la recunoașterea anilor de studiu și a creditelor obținute în condiții de acreditare a formei de învățământ pe care a urmat-o, obligarea pârâților la emiterea și eliberarea diplomei de licență care confirmă faptul că a promovat examenul de licență sesiunea iulie 2009 și a absolvit Facultatea de Management Financiar-Contabil din București, specializarea de contabilitate și informatică de gestiune din cadrul Universității "S.H." - ciclul I studii universitare de licență, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a mai solicitat să se constate existența unui tratament diferențiat și discriminatoriu, potrivit art. 2 alin. (1), art. 2 alin. (3), art. 6 din O.G. nr. 137/2000, între absolvenții acelorași facultăți de Management Financiar-Contabil, specializarea contabilitate și informatică de gestiune din cadrul Universității "S.H.", în ceea ce privește eliberarea diplomelor pentru absolvenții care au promovat examenul de licență sesiunea iulie 2009. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului, și Sportului a invocat excepția inadmisibilității pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 7006 din 23 noiembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată; a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în garanție formulată de Universitatea "S.H.", ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, că excepția inadmisibilității acțiunii, este neîntemeiată, reținând că reclamanta pune în discuție refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri și nu legalitatea unui act administrativ, astfel că dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile.

Pe fondul cauzei Curtea de Apel a reținut că în cazul Universității "S.H." din București, specializările/programele de studii de la forma de învățământ cu frecvență redusă au fost organizate și desfășurate în cazul reclamantei fără a se face dovada că au fost respectate prevederile legale, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 88/1993, a O.U.G.. nr. 75/2005, în special faptul parcurgerii procedurii prevăzută de către legiuitor în vederea desfășurării procesului de învățământ. Curtea de Apel a reținut că Guvernul României a stabilit pentru fiecare an universitar domeniile de studii universitare de licență, structurile instituțiilor de învățământ superior și specializările organizate de acestea.

Universitatea "S.H." din București avea dreptul să organizeze admitere doar la specializările/programele acreditate, autorizate să funcționeze provizoriu, aprobate prin hotărâre de guvern, începând cu anul I de studiu. Hotărârile de guvern nu au fost emise pentru a fi ignorate, ci pentru a asigura și informa cu privire la cadrul legal în care urma să fie desfășurat procesul de învățământ. Orice persoană fizică sau juridică poate organiza în mod nelegal procesul de învățământ și emite diplome cu antetul MECTS însă ulterior parcurgerii acestui proces de învățământ, nu se poate nimeni prevala de eroarea comună, de necunoașterea legii și nu poate obliga Ministerul Educației să recunoască acel proces.

Este la latitudinea fiecărei persoane care are capacitate deplină de exercițiu de a-și asuma actele fără să impună comportamentul avut unei alte persoane juridice. Curtea de Apel a constatat, de asemenea, că este responsabilitatea fiecărei instituții de învățământ superior de a organiza procesul de învățământ în limitele legii. Lipsa de răspundere și acțiunea în afara cadrului legal nu poate fi imputat altor subiecte de drept. Examinând incidența dispozițiilor prevăzute de O.G. nr. 137/2000 în cauza dedusă judecății, instanța de fond a reținut că în plan național, în sensul dispozițiilor ordonanței menționate, discriminarea poate fi invocată, numai în raport de anumite situații identice, similare, sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Curtea de Apel a mai reținut că prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat. Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta C.A.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea diplomei de licență și a altor acte de studii reclamantei, care este absolventă a Facultății de Management Financiar-Contabil, din cadrul Universității "S.H.". Nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în cauza de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea "S.H." din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. În cauza de față, Universitatea "S.H." nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident, Universitatea "S.H." din București este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcționează doar ca parte a unui sistem național de învățământ, care nu poate fi asimilată unei autorități administrative autonome sau unui organ central al administrației publice. Prin urmare, pârâta aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea "S.H." nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. În cauza de față, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezentul conflict negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menționează următoarele: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față este aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ, față de împrejurarea că Universitatea S.H. din București este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.

În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența materială a instanței de contencios administrativ revine secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București, competent și din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege. Soluționând cauza de față fără a-și verifica competența în raport cu obiectul acțiunii și cu dispozițiile legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre casabilă în condițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.A.A. împotriva Sentinței civile nr. 7006 din 23 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2013. Procesat de GGC - CL