ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5771/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Lehliu, reclamantul E.J.G. a solicitat obligarea Primăriei Comunei Valea Argovei prin Primar la înregistrarea în Registrul Rol Unic al Primăriei a dreptului său de proprietate asupra imobilului denumit Ferma nr. 1 Valea Argovei compus din teren intravilan de 7510 mp și construcții, situat în Comuna Valea Argovei, Jud. Călărași, ce a fost dobândit prin licitație, conform procesului verbal de adjudecare din 3 iulie 2007, în urma organizării unei licitații publice de către SC A.S. SA, cu sediul în comuna Sărulești, aflată în faliment. În motivarea cererii s-a arătat că i s-a respins înregistrarea proprietății pe considerentul că imobilul aparține domeniului public al comunei Valea Argovei, conform H.G.R.

nr. 1349/2001. În urma efectuării unei expertize topo, la instanța de fond, s-a constat că între terenul de 7510 mp deținut de reclamant în baza procesului verbal de adjudecare din 3 iulie 2007 și identificat conform anexei 2 la certificatul de atestare a dreptului de proprietate deținut de societatea care organizase licitația, respectiv SC A.S. SA și terenul înscris în anexa 51 poziția 32 la H.G.R. nr. 1349/2001 există identitate totală. Prin Sentința civilă nr. 341/2012 a Judecătoriei Lehliu Gară a fost respinsă acțiunea reclamantului, instanța reținând că dacă în evidențe figurează ca titular al dreptului de proprietate altă persoană fizică sau juridică refuzul pârâtei de a înscrie un alt titular este justificat atâta timp cât nu s-a stabilit pe cale judecătorească care titlu este preferabil.

Având în vedere că imobilul compus din teren de 7510 mp și construcții, situat în intravilanul Comunei Valea Argovei, cu privire la care reclamantul a solicitat înregistrarea în evidența fiscală, invocând un drept de proprietate, a fost înscris în domeniul public al unității administrativ teritoriale în baza H.G.R. nr. 1349/2001, motiv pentru care cererea reclamantului de înregistrare a fost respinsă, este evident că de acest act administrativ depinde soluționarea pe fond a cauzei. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul E.J.G., ridicând, în fața Tribunalului Călărași, secția civilă, învestită cu soluționarea căii de atac, excepția de nelegalitate a H.G.

nr. 1349/2001 privind atestarea domeniului public al Jud. Călărași, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din Jud. Călărași, sub aspectul menționării în Anexa nr. 51 - Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Comunei Valea Argovei, a imobilului situat în Comuna Valea Argovei, Jud. Călărași, identificat ca „Sediu firmă SC A.S. SA compus din teren și construcții. Prin Sentința nr. 6381 din 8 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea excepției, a respins ca nefondată excepția de nelegalitate invocată de către reclamant.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a arătat, în esență, invocând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce permit repunerea în discuție, fără limită de timp, a legalității unui act administrativ individual, îndeosebi a celui emis anterior adoptării Legii nr. 554/2004, încalcă principiile fundamentale expuse în jurisprudența C.E.D.O. și cea a Curții de Justiție de la L. Împotriva Sentinței nr. 6381 din 8 noiembrie 2012 a formulat recurs reclamantul E.J.G., solicitând casarea acesteia.

Motivele de recurs invocate au fost subsumate, în esență, următoarelor argumente: - hotărârea instanței de fond este nelegală întrucât s-a procedat șa judecarea pricinii fără a se fi îndeplinit procedura legală de citare cu reclamantul - recurent; - hotărârea este lipsită de fundament legal, în condițiile în care dispozițiile art. 4 alin. (1) prima teză din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 262/2007 arată că l egalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate; - nu se poate susține atingerea adusă principiului securității raporturilor juridice, întrucât terenul s-a aflat în posesia recurentului-reclamant, hotărârea instanței de fond fiind neîntemeiată față de situația de fapt expusă în motivarea excepției; - hotărârea instanței de fond este nemotivată, deoarece nu face nici o referire la aspectele de nelegalitate invocate de către recurent, deși excepția de nelegalitate a fost respinsă ca neîntemeiată.

Analizând argumentele dezvoltate în cererea de recurs, raportat la actele și înscrisurile cauzei și prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată recursul nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce urmează. Se constată, în primul rând, că procedura de citare a reclamantului - recurent, pentru ziua când a avut loc dezbaterea cauzei, a fost legal îndeplinită. Astfel, la fila 5 din dosarul de fond este atașată dovada de îndeplinire a procedurii de citare, prin afișare, a reclamantului, în data de 2 noiembrie 2012. Se apreciază, astfel, că în speță au fost respectate dispozițiile art. 94 alin. (4) și ale art. 89 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere și natura cauzei, și, față de dispozițiile art. 100 alin. (4) C. proc.

civ., acest motiv de recurs va fi respins ca neîntemeiat. În continuare, se mai constată că instanța de fond a respins excepția de nelegalitate invocată pentru că aceasta viza un act administrativ cu caracter individual adoptat anterior Legii nr. 554/2004, și anume H.G. nr. 1349/2001 privind atestarea domeniului public al județului Călărași, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Călărași, în ceea ce privește Anexa nr. 51 – domeniul public al comunei Valea Argovei. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.

Este adevărat că prin mai multe decizii, dintre care amintim Deciziile nr. 404, 425 și 426/2008, Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, invocate după modificările aduse prin Legea nr. 262/2007, considerând că textul de lege criticat este în acord cu principiul stabilității raporturilor juridice care, deși nu este consacrat expres în Constituția României, se deduce din prevederile art. 1 alin. (3) din legea fundamentală și din preambulul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu principiul neretroactivității legii, cu prevederile art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, care consacră egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice și cu dispozițiile art. 126 alin. (6), care garantează controlul actelor administrative pe calea contenciosului administrativ.

Fără a ignora sau nega consistența argumentelor reținute în contenciosul constituțional, Înalta Curte, nu poate omite însă împrejurarea că judecătorul național este chemat în mod direct și nemijlocit să facă efective drepturile și libertățile consacrate de Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, așa cum au fost interpretate în jurisprudența C.E.D.O., aceasta constituind o garanție a aplicării blocului de convenționalitate în dreptul intern, atât în privința calității legii naționale, cât și în interpretarea și aplicarea acesteia.

Cu privire la raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 alin. (2) din Constituția României instituie, pentru situația în care există un conflict între legile naționale și normele cuprinse în pactele și tratatele internaționale la care România este parte, regula aplicării directe și cu prioritate a tratatelor internaționale, regulă de la care se poate deroga numai în cazul existenței unor dispoziții mai favorabile cuprinse în dreptul intern.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că interpretarea exclusiv literală a art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că procedura excepției de nelegalitate pe care o reglementează ar fi aplicabilă și actelor administrative individuale anterioare intrării în vigoare a acesteia, ar contraveni principiului securității raporturilor juridice, element fundamental al preeminenței dreptului, enunțată în preambulul Convenției ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părți și în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești . Deși se referă la repunerea în discuție, fără limită în timp, a unei hotărâri judecătorești irevocabile, argumentele Curții de la S. pot fi reținute și în cazul actului administrativ unilateral individual intrat în circuitul civil, care nu a fost atacat în termenele și condițiile prevăzute de lege, actul administrativ unilateral fiind emis în realizarea puterii publice, trăsătură ce îi conferă caracter obligatoriu și executoriu din oficiu.

Este adevărat că admiterea excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepția, dar beneficiarul actului administrativ constitutiv sau constatator de drepturi nu se mai poate prevala de el în fața instanței, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului afirmat.

De aceea, Înalta Curte constată că prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepției fără limită în timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ intră în coliziune cu principiul securității raporturilor juridice, componentă a preeminentei dreptului, situație ce impune aplicarea cu prioritate a art. 6 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, interpretat în lumina preambulului Convenției. În cauză actul administrativ unilateral individual atacat a fost emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât, potrivit considerentelor expuse mai sus, nu poate fi supus controlului de legalitate pe calea procesuală reglementată de art. 4 din acest act normativ.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a actului administrativ nu a fost reglementată prin lege, iar doctrina și jurisprudența au acceptat-o în mod tradițional numai cu privire la actul administrativ-normativ, ca pe un mijloc procesual de apărare ce putea fi invocat în orice litigiu și era soluționat de către instanța competentă să judece cauza respectivă. Ca o consecință a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la C.E.D.O. precum și jurisprudența C.E.D.O., Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o soluție temeinică și legală, pe care o va menține. Celelalte motive de recurs ce vizează fondul excepției de nelegalitate nu pot fi analizate, examinarea acesteia fiind inadmisibilă, pentru considerentele sus-menționate.

Pentru aceste motive, apreciindu-se că nu există motive de reformare a sentinței instanței de fond, în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 312 alin. (1) teza a I- a C. proc. civ., va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de E.J.G. împotriva Sentinței civile nr. 6381 din 8 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2013.