ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3350/2014

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: La data de 05 iunie 2009, reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B., în numele și pentru Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba-Iulia și Făgăraș, a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Română B., solicitând pronunțarea unei hotărâri, prin care să se dispună obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie Biserica - lăcaș de cult, în suprafață de 114 mp, terenul aferent în suprafață de 2160 mp, ambele situate în orașul B. în locul numit "Podul cu Mesteceni" județul Vâlcea și intabularea dreptului de proprietate a acestor imobile pe numele reclamantei.

În motivarea acțiunii s-a arătat că, reclamanta a dobândit în proprietate aceste imobile prin contractul de donațiune din 19 martie 1938, după care, prin Decretul nr. 177/1948, toate organizațiile statutare ale cultului greco-catolic au încetat să mai existe, toată averea mobilă și imobilă fiind confiscată. Mai mult decât atât, în însuși textul Decretului nr. 177/1948, s-a menționat că trecerea credincioșilor greco-catolici la cultul ortodox trebuie dovedită sub sancțiunea nulității absolute, însă în speță, această dovadă nu s-a făcut. Prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, a fost legalizat din nou cultul greco -catolic unit cu Roma și în aceste condiții, reclamanta se consideră proprietară, de drept, asupra imobilelor în litigiu.

Reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată a Arhiepiscopiei Ortodoxe a Râmnicului, pentru a preciza Parohia Ortodoxă care se află în posesia imobilelor în litigiu. Pârâta intervenientă Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, susținând că imobilele în litigiu sunt deținute de o parte ce nu este introdusă în cauză, respectiv, Parohia B. III, precum și lipsa capacității procesuale pasive a Parohiei Ortodoxe B., întrucât nu există persoana juridică chemată în cauză, în calitate de pârât. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, susținând că a fost începută construcția bisericii de către foștii enoriași greco-catolici, însă a fost terminată de enoriașii ortodocși care au realizat inclusiv pictura bisericii și ulterior au sfințit acest lăcaș de cult.

Prin Sentința nr. 169 din 02 martie 2010, Tribunalul Vâlcea, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului, precum și acțiunea formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în primul rând că excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului este neîntemeiată, pe considerentul că pârâta intervenientă este organul tutelar al parohiilor din raza sa teritorială și are interesul în soluționarea acestui litigiu. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, reclamanta a dobândit legal bunurile în litigiu și a ființat până la data de 2 decembrie 1948, când prin decretul stalinist nr. 358/1948 autoritățile bolșevice din România au dispus forțat și abuziv revenirea la cultul ortodox român a comunităților locale ale cultului greco-catolic unit cu Roma.

Prin Decretul-lege nr. 9/1989, a fost abrogat Decretul-lege nr. 358/1948 și astfel, reclamanta susține că a fost din nou legalizat cultul greco-catolic unit cu Roma și în consecință, se consideră proprietară de drept asupra imobilelor. S-a reținut totodată că reclamanta a îndeplinit procedura prevăzută de Legea nr. 182/2005, în sensul că a convocat cealaltă parte în litigiu comunicându-i pretențiile, însă litigiul nu a fost soluționat amiabil, astfel că are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun, soluționarea acestor acțiuni fiind de competența tribunalelor în primă instanță. Tribunalul a reținut că pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate, întrucât toți enoriașii care au participat la ridicarea construcției au trecut la religia ortodoxă, chiar dacă enoriașii greco-catolici au început edificarea acestei construcții.

S-a arătat că foștii enoriași greco-catolici, ce ulterior au fost primiți la Biserica Ortodoxă, au început edificarea unei construcții ce urma să folosească drept lăcaș de cult, însă această construcție a fost terminată de către enoriașii ortodocși care au realizat inclusiv pictura Bisericii și ulterior au sfințit acest lăcaș. Potrivit statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, din punct de vedere al destinației lui, patrimoniul bisericesc cuprinde bunuri sacre și bunuri comune. Bunurile sacre, respectiv cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv și direct cultului, sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească, iar cedarea folosinței poate fi acordată pe un termen de până la 3 ani cu posibilitatea de reînnoire.

Sunt bunuri sacre cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcașurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc.) odoarele și veșmintele bisericești, cărțile de ritual, cimitirele etc. Tribunalul a reținut că, prin sfințirea lăcașului de cult de către enoriașii ortodocși, acesta a devenit bun sacru conform statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, nefiind nici măcar în faza inițială un lăcaș de cult greco-catolic. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termen legal, reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită Cu Roma B., criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică și nelegală. La data de 07 iunie 2010, pârâta Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului a formulat cerere de aderare la apel și întâmpinare la apelul formulat de reclamantă.

Prin Decizia nr. 130 A din 01 noiembrie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul și cererea de aderare la apel, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Excepțiile privind tardivitatea declarării apelului și respectiv inadmisibilitatea acestuia pe considerentul că declarația de apel nu este formulată în numele și pentru Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, s-au apreciat a fi neîntemeiate.

Deși declarația de apel este formulată doar în numele Parohiei Greco-Catolice Unită cu Roma B., nu se poate susține că cele două excepții sunt întemeiate, deoarece, din procura specială aflată la fila 28 din dosar rezultă că Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia și Făgăraș a împuternicit pe administratorul parohial al Parohiei Greco-Catolice B. ca în numele și pentru mandantă să îndeplinească toate actele necesare în vederea recuperării proprietății imobilelor în litigiu prin introducerea acțiunii în justiție și angajarea în acest sens a avocatului care a semnat declarația de apel. Din dispozițiile art. 68 alin. (3) C. proc. civ., rezultă că,mandatul este presupus dat pentru toate actele judecății, chiar dacă nu cuprinde nici o arătare în această privință; el poate fi însă restrâns numai la anumite acte sau pentru o anumită instanță.

Așadar, în temeiul mandatului de reprezentare, mandatarul poate îndeplinii în principiu toate actele procedurale pe care le implică soluționarea procesului civil. În temeiul mandatului primit de la Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia și Făgăraș a declarat apelul Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B., astfel că nu s-ar putea susține că declarația de apel nu este formulată de persoana juridică care a formulat cererea de chemare în judecată și motivele de apel. Cât privește susținerile din apel, precum și din cererea de aderare la apel, referitoare la cadrul procesual în care instanța de fond trebuia să se pronunțe raportat la părțile procesuale ce justifică calitatea procesuală activă și pasivă, s-au apreciat a fi întemeiate, motiv pentru care a fost admis apelul și a fost desființată sentința cu trimitere spre rejudecare la același tribunal.

S-a reținut că, deși pârâta Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului a arătat că Biserica Ortodoxă Română are două parohii și anume: Parohia B. I și Parohia B. II, ulterior, Parohia B. I a arătat că sunt trei parohii B., iar ulterior prin întâmpinarea formulată, Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului a susținut că imobilele revendicate de reclamantă sunt deținute de o altă persoană juridică decât cea chemată în judecată, respectiv de către Parohia B. III, instanța nu a pus în vedere reclamantei să precizeze pe care dintre cele trei parohii B. a chemat-o în judecată ca pârâtă. De altfel, chiar în apel s-a depus procesul verbal din 26 mai 2009, prin care s-a unificat Parohia B. II cu Parohia B. III, Parohia B. II desființându-se cu transformarea patrimoniului acesteia către Parohia B. III.

Instanța nu a dat însă dovadă de rol activ și nu a pus în discuția părților clarificarea cadrului procesual, pentru a se stabilii pe care anume dintre parohiile B. a chemat-o în judecată reclamanta, respectiv I, II sau III. De asemenea, nu s-a verificat prin probe, în raport de susținerea pârâtei Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului, dacă aceasta are calitate procesuală pasivă sau dacă numai persoana juridică deținătoare a imobilelor revendicate justifică această calitate procesuală. Întrucât hotărârea este pronunțată în contradictoriu cu o persoană juridică care nu există, Parohia Ortodoxă Română B., în cauză făcându-se dovada că actualmente există Parohia Ortodoxă Română B. I și Parohia Ortodoxă Română B. III, este lovită de nulitate.

Prin nesocotirea rolului activ cu privire la clarificarea cadrului procesual, deși s-au învederat instanței de fond aspectele relevate mai sus, instanța a încălcat dispozițiile art. 129 C. proc. civ. care creează judecătorului posibilitatea de a intervenii în desfășurarea procesului pentru a se clarifica cadrul procesual stabilit de părți. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs, pârâta Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului, prin care a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor.

Prin Decizia nr. 6591 din 29 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului, împotriva Deciziei nr. 130/A din 01 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În pronunțarea soluției, instanța supremă a avut în vedere următoarele considerente: Au fost apreciate ca neîntemeiate criticile de nelegalitate a hotărârii în soluționarea excepțiilor tardivității declarării apelului și a inadmisibilității acestuia.

S-a reținut că prima instanță a soluționat cauza pe fond, respingând acțiunea ca neîntemeiată, astfel că nu se regăsește ipoteza rezolvării procesului fără a se intra în cercetarea fondului în mod greșit, precum și că nici cea de a doua ipoteză a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., nu se regăsește în speță, astfel că, din punct de vedere procedural, nu exista temei pentru trimiterea cauzei spre rejudecare. Instanța de apel se putea pronunța ea însăși asupra acestor chestiuni și administra probele considerate necesare, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, conform art. 295 alin. (2) C. proc. civ. - instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

În rejudecarea apelului, la termenul din 09 septembrie 2013 s-a precizat că pârâta chemată în judecată este Parohia B. III cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe, dispunându-se introducerea acesteia în cauză, în această calitate. Prin întâmpinare, pârâta Parohia B. III a invocat excepția inadmisibilității introducerii sale în cauză în faza procesuală a apelului, excepție ce s-a apreciat ca neîntemeiată față de împrejurarea că această modalitate de clarificare a cadrului procesual a fost dispusă prin decizia de casare, ale cărui dispoziții sunt obligatorii conform art. 315 C. proc. civ. Totodată, a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat ca în situația admiterii acțiunii, să fie obligată reclamanta să îi plătească contravaloarea lucrărilor și îmbunătățirilor realizate la imobilul revendicat și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului litigios, până la achitarea contravalorii acestor lucrări și îmbunătățiri.

În motivarea cererii reconvenționale s-a arătat că din anul 1948 a realizat finalizarea construcției Bisericii, respectiv mai multe construcții și lucrări constând în: tencuirea bisericii în exterior, pictarea și văruirea; burlane pentru scurgerea apei; scări de ciment; pictură pe o suprafață de 300 mp interior; catapeteasma sculptată din stejar și tei, pictată; lambriu din lemn de brad în amvon și altar; pardoseală în altar, confecționare uși intrare în biserică, vopsit tâmplărie; 25 strane din lemn stejar, sculptate și o strană pentru cântăreț; un candelabru mare în biserică și unul în altar; sfeșnice împărătești din lemn sculptate; 2 iconostase din lemn, sculptate și încă unul în amvon; 2 sobe teracotă; un scaun arhieresc în altar; un dulap în altar; împrejmuire teren cu gard de stâlpi de fier și plasă de sârmă; construirea a două anexe magazii și a unui praznicar; construirea unui podeț peste pârâul dintre teren și drumul de acces.

Prin Decizia civilă nr. 161 din 20 decembrie 2013, Curtea de Apel Pitești a admis apelul formulat de reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B., precum și cererea de aderare la apel formulată de Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului și a anulat sentința, reținând cauza spre rejudecare. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut următoarele: Excepția inadmisibilității acțiunii și cea a uzucapiunii, invocate, prin întâmpinare de către pârâtă s-a dispus a fi analizate odată cu fondul cauzei. S-a reținut că instanța de fond nu a fost preocupată să lămurească raporturile juridice procesuale față de precizarea făcută în cauză, potrivit cu care nu există Parohia B., ci Parohia B. III cu Hramul Sf.

Mare Mucenic Gheorghe, reclamanta înțelegând să o cheme în judecată în calitate de pârâtă pe aceasta din urmă. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia pronunțată în recurs a reținut că tribunalul, ca primă instanță, în lipsa precizării cadrului procesual, a soluționat cauza pe fond. Într-o asemenea situație, soluția instanței supreme are caracter obligatoriu, conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că prima instanță a soluționat în fond cauza, însă în lipsa unui cadru procesual corect stabilit. Soluția pronunțată de către tribunal în modalitatea arătată este contrară principiului legalității procesului civil și de natură să atragă după sine sancțiunea nulității hotărârii.

Potrivit art. 297 alin. (2) C. proc. civ., atunci când instanța de control judiciar constată existența unui motiv de nulitate a hotărârii, iar prima instanță a judecat cauza în fond, instanța de apel va anula în tot sau în parte procedura urmată și hotărârea pronunțată și va reține procesul spre rejudecare. Potrivit acestor considerente, în raport de dispoziția art. 297 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ. a fost admis apelul și cererea de aderare la apel, s-a anulat sentința și s-a reținut cauza spre rejudecare. Prin Decizia civilă nr. 89 din 24 martie 2014, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B., împotriva pârâtelor Parohia B. III - Biserica cu Hramul Sf.Mare Mucenic Gheorghe și Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului, ca nefondată.

Totodată, s-a respins cererea reconvențională formulată de Parohia B. III - Biserica cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe, împotriva reclamantei pârâte Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B., ca lipsită de obiect. În pronunțarea acestei soluții, au fost avute în vedere următoarele argumente: În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii pentru nerealizarea condiției prealabile prevăzută de dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, s-a apreciat a fi neîntemeiată întrucât procedura convocării la conciliere în condițiile prevăzute de norma menționată a declanșată de către reclamantă prin Notificarea adresată pârâtei pe care a convocat-o pentru termenele din 19 martie 2009 și 05 mai 2009, dată la care însă părțile nu s-a prezentat pentru a se întruni Comisia mixtă prevăzută de lege.

Potrivit aceleiași norme, dacă la termenul stabilit pentru convocarea Comisiei aceasta nu se întrunește sau nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul Comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun. Excepția prescripției achizitive s-a apreciat, de asemenea, a fi neîntemeiată întrucât pârâta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor art. 1890 C. civ. Cât privește fondul cauzei, starea de fapt dedusă judecății, rezultând din probele administrate în cauză este că în localitatea B. există lăcașul de cult - Biserica cu Hramul Sf. Gheorghe, care în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 (decret abrogat prin Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor) a trecut din patrimoniul Mitropoliei Greco-Catolice unită cu Roma, în patrimoniul Bisericii Ortodoxe.

În principiu acest act normativ, privind regimul cultelor religioase, prevede libertatea credinței [art. 1 alin. (2); art. 38 alin. (1) etc.] și reglementează dreptul de proprietate, în sensul că lăcașul de cult este indisolubil legat de exercițiul cultului, fiind legal și moral în același timp ca el să aparțină majorității în cazul părăsirii cultului de către o parte din credincioși. Textul de lege mai sus arătat stipulează că în cazul trecerii credincioșilor de la un cult la altul, într-o anumită proporție, bunurile ce aparțin parohiei, ca persoana juridică reprezentativă a bisericii, sunt supuse partajării în natură sau prin plata unor despăgubiri, cu excepția bisericii (locul de închinăciune, casa de rugăciuni) ce revine de drept majorității credincioșilor din parohie care practică un anumit cult.

Privită din această perspectivă, trecerea lăcașului de cult din localitatea B. în anul 1948, în favoarea Bisericii ortodoxe, apare ca o dobândire de drept a proprietății în temeiul legii în vigoare la acea dată. Pe de altă parte, corespunde adevărului că trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox nu a fost una pe deplin voluntară, cu respectarea libertății conștiinței și a libertății religioase, așa cum prevede art. 27 din Constituția anului 1948, în vigoare la acea dată și art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 177/1948, fiind bine știut că prin Decret nr. 358/1948, cultul greco-catolic a fost desființat abuziv, acest ultim act normativ fiind abrogat imediat după înlăturarea regimului comunist, prin Decretul-lege nr. 9/1989.

Aceste "evenimente istorice" din viața cultului greco-catolic nu schimbă însă cu nimic datele problemei din punct de vedere juridic, în sensul celor arătate, deoarece Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor, a rămas în vigoare o lungă perioadă de timp, până la abrogarea sa, prin Legea nr. 489/2006. Art. 38 alin. (1) din Decretul nr. 177/1948 prevedea că "trecerea de la un cult la altul sau părăsirea unui cult sunt libere", iar "dacă cei care părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, lăcașul de cult aparține de drept comunității locale a cultului nou adoptat (...)" - potrivit art. 37 alin. (2), din același act normativ.

Tocmai de aceea, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, imediat după evenimentele din 22 decembrie 1989, (considerat ca fiind abuziv, prin Decret-lege nr. 9/1989) s-a adoptat Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), fără a se ignora prevederile legale mai sus enunțate, cu privire la cele două categorii de bunuri.

Acest act normativ, prevede că bunurile preluate de stat prin efectul Decretului-lege nr. 358/1948 (res ecleziastica) se restituie în starea lor actuală Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) în timp ce "situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română (res sacra), se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri" . Ulterior, prin O.G.

nr. 64/2004 s-a introdus un nou text de lege, cu următorul conținut "În cazul în care reprezentanții clericali ai celor două culte religioase nu ajung la un acord (...) partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun". Acțiunea are scopul de a se recunoaște dreptul de proprietate al Bisericii greco-catolice, prin repunerea în situația anterioară, de fapt și de drept, asupra lăcașului de cult deținut până în anul 1948 când, practic, cultul greco-catolic a fost desființat.

Esențial este însă, faptul că Decretul-lege nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase, care reglementează regimul juridic al lăcașurilor de cult în sensul că ele aparțin credincioșilor majoritari din cadrul parohiei (indiferent de cultul practicat și recunoscut de lege), a rămas în vigoare și după adoptarea Decretului-lege nr. 126/1990, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.

S-a avut în vedere că, noul act normativ, prevede la rândul său că "bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiția și practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile și imprescriptibile și pot fi înstrăinate doar în condițiile statutare specifice fiecărui cult". Aceste prevederi legale, cu caracter declarativ "nu afectează redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de stat în perioada 1940 - 1989, precum și a celor preluate fără titlu" conform art. 27 alin. (2) din lege, dar, pe de altă parte, nici nu vizează repunerea în situația anterioară a cultului greco-catolic, cu privire la această categorie de bunuri, întrucât ele nu au fost confiscate în mod abuziv sau preluate fără titlu de Statul Român, prin Decretul nr. 358/1948, ci au rămas în patrimoniul fostelor parohii, care au trecut la cultul ortodox, în conformitate cu dispozițiile Decretului-lege nr. 177/1948.

Dacă ipotetic, s-ar fi adoptat o altă soluție legislativă de către legiuitorul actual, în sensul repunerii în situația anterioară a Bisericii Române Unită cu Roma (greco-catolică) cu privire la toate bunurile deținute de acesta în anul 1948 (restitutio în integrum) s-ar fi ajuns la situația, de neacceptat, ca actualii credincioși, în prezent majoritari ortodocși, să fie determinați a trece (sau reveni) la cultul greco-catolic contrar voinței lor, ceea ce ar însemna, cu alte cuvinte, înlăturarea unui abuz, printr-un alt abuz. Or, într-un stat de drept și o societate democratică acest lucru nu este posibil deoarece libertatea de conștiință și religioasă sunt garantate constituțional, iar în relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă (art. 29 din Constituția României).

Cu privire la situația din speță, instanța de fond a reținut că trebuie observat, că Biserica - lăcaș de cult, este proprietatea pârâtei și, ca bun sacru, este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil. Această statuare a instanței de fond este justificată de dispozițiile art. 170 din H.G. nr. 53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române; în același sens, pe baza probelor administrate, în mod corect instanța de fond a reținut că edificarea Bisericii a fost începută de enoriașii greco-catolici, care au trecut ulterior la cultul ortodox, construcția fiind finalizată inclusiv prin realizarea picturii bisericii și sfințirea acesteia de către enoriașii ortodocși.

În acest sens, cu înscrisurile depuse în apel, pârâta a făcut dovada că a efectuat lucrări de construcție și îmbunătățiri a bisericii începând cu anul 1948 în proporție majoritară în raport de bunul realizat. S-a reținut că, probele noi administrate, respectiv înscrisurile anexate, au relevat majoritatea covârșitoare a credincioșilor ortodocși față de cei greco-catolici din comunitatea respectivă, care nu poate fi ignorată, întrucât principiul majorității se impune a fi aplicat prin instituirea unui criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor. Centralizatorul depus la filele 112 - 191 de către pârâtă atestă un număr de 1185 de credincioși ortodocși arondați Bisericii Sf.

Mare Mucenic Gheorghe din cadrul Parohiei B. III care și-au exprimat dorința ca acest locaș să rămână cultului ortodox, enoriașii Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolice din B. fiind conform centralizatorului de la filele 109- 1 10, în număr de 56. Măsura abuzivă a trecerii lăcașului de cult în anul 1948 de la cultul greco-catolic la cel ortodox, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptării acelei măsuri, pentru că altfel, s-ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice.

În acest sens și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în sensul că reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realitățile sociale și istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate, întrucât trebuie păstrat un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, cu respectarea criteriilor de proporționalitate (cauza Raicu împotriva României). Nefăcând dovada contrară, și anume că majoritatea credincioșilor și-au păstrat cultul greco-catolic până în prezent, acțiunea reclamantei s-a reținut a fi nefondată. Pe de altă parte, reclamanta nu se poate erija - ca structură organizatorică - în reprezentanta majorității credincioșilor din localitatea B., față de natura bunurilor care fac obiectul litigiului (res sacra), și care, în prezent, aparțin cultului ortodox.

Desigur, dată fiind libertatea de conștiință și religioasă, garantată constituțional încă din anul 1991, nimic nu i-a împiedicat pe aceștia să treacă la cultul greco-catolic, împreună cu lăcașul de cult, care astfel le revenea de drept, potrivit Decret nr. 177/1948, însă, numai până la adoptarea Legii nr. 489/2006 care prevede că "persoanele care părăsesc un cult nu pot emite pretenții asupra patrimoniului cultului respectiv". În consecință, în raport de dispozițiile art. 480 C. civ., a fost respinsă acțiunea, ca nefondată și, pe cale de consecință, a fost respinsă cererea reconvențională, ca lipsită de obiect. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B. și pârâtele Parohia B. III (Biserica cu Hramul Sf.

Mare Mucenic Gheorghe) și Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului. 1. În motivarea recursului declarat, reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B., a formulat următoarele critici: Hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Se argumentează că, prin cererea introductivă depusă pe rolul Tribunalului Vâlcea, s-a solicitat obligarea Parohiei Ortodoxe III B. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul lăcaș de cult, biserica în suprafață de 114 mp, și terenul aferent în suprafață de 2160 mp, lăcaș de cult situate în localitatea B. în locul numit Podul cu Mesteceni și intabularea dreptului de proprietate, a acestor imobile pe numele apelantei reclamante, întemeiată pe dispozițiile art. 480, art. 481 și urm. C. civ.

În motivarea acțiunii în revendicare a arătat eficiența titlului său de proprietate în raport cu lipsa titlului de proprietate al intimatei pârâte. Litigiile privind lăcașurile de cult, fiind litigii patrimoniale, ce privesc proprietatea, au un caracter civil și nu pot fi sustrase, competenței instanțelor judecătorești, altfel că interpretarea potrivit căreia litigiile privind lăcașurile de cult sunt de competența exclusivă a comisiilor mixte, contravine art. 21 corelat cu art. 41 din Constituția României, cât și art. 6 parag. 1 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Trecerea individuală de la un cult la altul se face de către aceea persoană în considerarea unei motivații religioase, iar nu a uneia patrimoniale, astfel încât proprietatea, ce aparține persoanei juridice, este o noțiune juridică independentă de numărul părților, opozabilă erga omnes.

Instanța de apel reține că trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox nu a fost una pe deplin voluntară, fiind bine știut că prin Decretul nr. 358/1948, cultul Greco-Catolic a fost desființat abuziv, acest ultim act normativ fiind abrogat imediat după înlăturarea regimului comunist, prin Decretul-lege nr. 9/1989. Apreciază recurenta că, în mod greșit, instanța de apel reține că, lăcașurile de cult aparțin credincioșilor majoritari din cadrul parohiei (indiferent de cultul practicat și recunoscut de lege), întrucât nu există dovada vreunei declarații de părăsire a unui cult, care raportat la art. 38 și 39 din Decretul nr. 177/1948 se comunică părții componente locale a cultului părăsit, prin autoritatea comunală locală.

La cerere autoritatea comunală respectivă este obligată să elibereze dovada facerii acestei comunicări și că niciun cult nu va putea înscrie noi adepți, decât dacă cel ce solicită acest lucru face dovada că a anunțat de părăsirea cultului, cultul căruia i-a aparținut. Or, în cauză nu există vreo declarație din partea vreunei persoane de cult greco-catolic de renunțare la acest cult. Susține recurenta că, trecerea credincioșilor de cultul greco-catolic la cultul ortodox, nu s-a realizat benevol, ca efect al libertății religioase, ci ca efect al desființării cultului greco catolic, prin Decretul-lege nr. 358/1948. Arată că, libertatea religioasă este un atribut exclusiv al persoanei fizice, astfel încât nu parohia, ca persoana juridică, a trecut la cultul ortodox, ci aceasta a fost desființată prin Decretul-lege nr. 358/1948 și întreaga avere a fost confiscată.

Măsura confiscării abuzive a patrimoniului aparținând cultului greco-catolic a fost reparată prin efectul Decretului-lege nr. 9/1989. Instanța de apel, în mod greșit reține, în motivația sa, raportat la prevederile art. 38 alin. (1) din Decretul nr. 177/1948, că dacă cei care părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, lăcașul de cult aparține comunității locale a cultului nou adoptat. Consideră eronat argumentul întrucât art. 38 alin. (1) din Decretul-lege nr. 177/1948 prevede că: "Trecerile de la un cult la altul sau părăsirea unui cult, sunt libere". Astfel, trecerea de la un cult la altul aparține exclusive persoanei fizice, ca drept de apartenența a unei religii, nicidecum parohiilor.

Printr-un alt motiv de recurs, se susține că, instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Se arată că, acțiune în revendicare, întemeiata pe art. 480 și urm. C. civ. (din 1864), a fost formulată între Parohia Greco-catolică Unită cu Roma B., ca persoană juridică, și Parohia B., Biserica cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe și Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului, ca persoane juridice. Parohia Greco-Catolica Unita cu Roma B. nu acționează în numele și pentru enoriașii de cult Greco-Catolic, ci în numele și pentru Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia și Făgăraș, al cărui patrimoniu este revendicat, conform Procurii speciale din data de 04 februarie 2009. Parohia III B. Biserica cu hramul Sf.

Mare Mucenic Gheorghe și Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului nu figurează în această cauză în numele și pentru enoriașii ortodocși, ci apară patrimoniu folosit, fără titlu, de către Biserica Ortodoxă Română. De altfel, patrimoniile celor două culte religioase sunt reglementate prin statutele proprii, unde sunt stipulate în mod expres situația bunurilor.

Astfel, bunurile revendicate nu aparțin enoriașilor, așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond, ci aparțin Bisericii cultului religios respectiv, deoarece lăcașul de cult a fost ridicat exclusiv pe cheltuiala Mitropoliei Române Unită cu Roma Greco-Catolică prin contractul de donațiune încheiat la data de 19 martie 1933, numitul I.D., donează Mitropoliei Române Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia și Făgăraș, suprafața de teren de 2000 mp situată în localitatea B., în locul numit Podul cu Mesteceni, suprafață de teren donată cu scopul de a se construi o biserica pentru românii de cult greco-catolic. Construirea bisericii greco-catolice s-a efectuat în între anii 1938, din momentul donației suprafeței de teren, și până în anul 1942, când a fost sfințită biserica și au început să se efectueze slujbe pentru românii de cult greco-catolic.

Prin Procesul verbal din data de 5 Februarie 1940, efectuat de edilii localității B., s-a făcut inventarierea bunurilor ce aparțin Comunei B. În acest sens s-a inventariat și suprafața de teren de 2160 mp ce aparținea proprietarei Mitropoliei Române Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia și Făgăraș, teren servind pentru construcție biserica. Registrul Ministerului Inventarului Avuțiilor Publice din data de 30 martie 1945 menționează proprietatea Mitropoliei Române Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia și Făgăraș compusă din suprafața de teren de 2160 mp (în baza contractului de donațiune din anul 1938) și lăcaș de cult Biserica, construită din cărămida, acoperita cu țiglă, în suprafața totală de 114 mp, compusă din holul bisericii și altar.

Totodată este menționat în acest registru. biserica "este bine întreținută de parohul bisericii care are aceasta răspundere". Prin Decretul nr. 358/1948, autoritățile comuniste au dispus forțat și abuziv trecerea la cultul ortodox român a comunităților locale ale cultului greco-catolic unit cu Roma. Din acel moment, biserica și terenul pe care fusese construită, aparținând proprietatea Mitropoliei Române Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia și Făgăraș, au fost confiscate abuziv și oferite în mod gratuit unei alte instituții, fără niciun temei legal. Mai mult, prin Decretul nr. 177/1948, toate organizațiile statutare ale cultului greco-catolic au încetat să mai existe iar toată averea mobilă și imobilă a cultului greco-catolic a fost confiscată în mod abuziv.

Prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 a fost abrogat Decretul-lege nr. 358/1948, astfel încât a fost din nou legalizat cultul greco-catolic, unit cu Roma.

Odată cu adoptarea Decretului-lege nr. 126/1990, s-a recunoscut personalitatea juridică a Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică, și i s-a conferit posibilitatea legală de a-și redobândi bunurile confiscate de regimul comunist stabilindu-se în acest sens că "Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) se organizează și funcționează în conformitate cu regimul juridic general al cultelor religioase prin Decretul-lege nr. 126/1990: "Situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Romane Unite cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate de Biserica Ortodoxa Romana se va stabili de către o comisie mixtă, formă din reprezentanți clericali ai celor doua culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri". Respectând prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, apelanta reclamantă a notificat posesoarea neproprietară, pârâta Parohia B. III - Biserica cu Hramul Sf.

Mare Mucenic Gheorghe, convocând o întâlnire pentru rezolvarea divergentului la data de 19 martie 2009 și 05 mai 2009, la datele stabilite nu s-a prezentat vreun reprezentant al intimatei pârâte. Conform art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin Legea nr. 182/2005: "Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una din părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun." În aceasta situație, reclamanta Parohia Unită cu Roma (greco-catolică), în numele și pentru Mitropolia Romana Unită cu Roma, greco-catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia și Făgăraș a formulat prezenta acțiune în revendicare.

Arată că, în soluționarea cauzei, instanța de apel a reținut greșit, că voința majoritară a locuitorilor de cult ortodox stabilesc situația lăcașului de cult, ce aparține comunității locale, principiul majorității impunându-se a fi aplicat prin instituirea unui criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor. Potrivit dispozițiilor prevăzute în statutele celor două culte religioase, biserica, lăcaș de cult, și terenul aferent, nu aparțin enoriașilor, pentru a putea decide cu privire la patrimonial bisericesc. De altfel, orice măsura cu privire la patrimoniul unei parohii nu se ia de către enoriașii parohiei, ci de către adunările eparhiale, ca foruri de conducere. Se invocă, de asemenea, nelegalitatea deciziei recurate întrucât hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Din această perspectivă, reclamanta a susținut că, instanța de apel, în mod greșit, reține că, Biserica, lăcaș de cult și terenul aferent, este proprietara pârâtei Parohia III B. Biserica cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe și ca bun sacru, este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, conform art. 170 din H.G. nr. 53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române. Dispozițiile Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române sunt dispoziții de ordin bisericesc, ce reglementează situația internă a Bisericii Ortodoxe Române, nefiind dispoziții generale aplicabile în acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ.

și nu pe dispoziții de ordin eclezial. Susține că a dovedit faptul că bunurile revendicate au fost confiscate în mod abuziv și fără titlu, prin efectul Decretului nr. 358/1948, iar intimatele pârâte nu au depus niciun titlu de proprietate cu privire la lăcașul de cult revendicat și terenul aferent. Consideră că instanța de apel, pe baza probelor administrate în apel, a reținut greșit că un număr de 1185 de credincioși ortodocși arondați Bisericii Sf. Mare Mucenic Gheorghe din cadrul Parohiei III B. și-au exprimat dorința ca acest lăcaș de cult să rămână cultului ortodox, față de numărul foarte mic de credincioși greco-catolici și, ca atare, se impune a fi aplicat principiul majorității. Arată că din punct de vedere juridic lăcașul de cult nu aparține comunității, ci se află în patrimoniul bisericii greco-catolice, ca persoană juridică și că statutele celor două culte religioase nu reglementează dreptul enoriașilor de a decide cu privire la patrimoniul bisericesc.

Susține că nu există vreun înscris cu numărul de credincioși de cult greco-catolic care au trecut la cultul ortodox și care la momentul actual sunt ortodocși. De altfel, și în timpul construcției bisericii în cauză (1938 - 1940), românii uniți (greco-catolici) din B. erau, ca și astăzi, tot o minoritate confesională. Tabelul cu enoriașii ortodocși care și-au manifestat dorința ca acest lăcaș de cult să rămână la cultul ortodox, este irelevant deoarece nu au fost niciodată de religie greco-catolică, pentru a-și putea exprima vreun punct de vedere cu privire la lăcașul de cult. Opinia credincioșilor ortodocși nu are relevanță în prezenta cauză, fiind străină de natura pricinii. De altfel, motivarea instanței de apel este întocmai cu motivarea instanței de fond.

2. În motivarea recursului promovat, pârâtele Parohia B. III (Biserica cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe) și Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului, au fost invocate următoarele critici: Opinează că, deși instanța de apel - după casarea cu trimitere de către Înalta Curte de Casație și Justiție - a admis apelul, a anulat sentința și a reținut cauza spre rejudecare, iar în urma rejudecării a respins acțiunea formulată de reclamantă, astfel că prezentul recurs poate apărea ca fiind lipsit de interes, totuși, în condițiile în care ar fi admis un eventual recurs al reclamantei, instanța nu mai putea verifica criticile expuse mai jos, nefiind investită cu soluționarea lor. Arată că, instanța de fond a fost investită cu mai multe excepții.

Instanța de apel, în rejudecare, a analizat, în considerente (fără a se mai pronunța și în dispozitiv) excepția inadmisibilității acțiunii pentru nerealizarea condiției prealabile prevăzută de art. 3 din Decretul - lege nr. 126/1990, respectiv excepția prescripției achizitive; ambele excepții au fost considerate ca fiind neîntemeiate, soluție pe care o apreciem ca fiind greșită. Se argumentează că, Parohia B. III a fost înființată în anul 2001, ca urmare a desprinderii acesteia din Parohia B. II. În anul 2009, Parohia B. II a fuzionat cu Parohia B. III, noua parohie rămânând cu titulatura de Parohia B. III. Astfel, în prezent, în orașul B. există Parohia B. I și Parohia B. III. Parohia B. II - și, ulterior Parohia B. III- nu a fost convocată la o conciliere.

Parohia B. III apare în proces numai în urma citării sale în fața instanței de apel, unde pentru termenul din 09 septembrie 2013 s-a depus o adresă de către Parohia Greco-catolică Unită cu Roma, în calitate de apelant-reclamant prin care se arată că cererea de chemare în judecată "a fost formulată împotriva posesorului neproprietar, respectiv Parohia III B. posesoare a lăcașului de cult biserica ce poartă hramul "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe". Consideră că, instanța a reținut că a existat o convocare la conciliere, față de Parohia B. III, motiv pentru care se impunea admiterea excepției invocate.

Susține că, instanța nu a analizat celelalte 4 (patru) excepții, invocate în cauză, și anume: -excepția lipsei calității procesuale pasive a Arhiepiscopiei Râmnicului, invocată prin întâmpinare, la Tribunalul Vâlcea; - excepția lipsei capacității procesuale pasive a Parohiei Ortodoxe B., invocată în aceleași condiții; - excepția inadmisibilității introducerii Parohiei B. III în cauză, în apel, invocată prin întâmpinare la Curtea de Apel Pitești; -excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei, invocată în aceleași condiții. Apare astfel, că hotărârea este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii excepțiilor invocate, respectiv casarea cu trimitere în vederea analizării excepțiilor de instanța de apel.

Reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâte, solicitând respingerea acestuia motivat de faptul că excepțiile invocate pe parcursul judecății au fost corect respinse. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B. împotriva Deciziei nr. 89 din 24 martie 2014 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă și ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâtele Parohia B. III (Biserica cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe) și Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului împotriva aceleiași decizii.

În ceea ceea ce privește recursul declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B., Înalta Curte reține următoarele considerente: Cu titlu preliminar, trebuie observat că deși reclamanta a arătat că își întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin urmare, motivul de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiție se urmărește și nu obiectul acțiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs instanța ar fi culpabilă dacă ar fi procedat la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material și nu la aprecierea greșită a unei cereri deduse judecății, cum, în mod eronat, susține reclamanta în dezvoltarea motivelor de recurs. Or, recurenta nu a precizat care este actul pretins denaturat și în ce ar consta denaturarea, astfel încât simplă indicarea (formală) a respectivului temei de drept nu poate constitui o motivare a respectivului motiv de recurs.

De asemenea, simpla afirmație a recurentei, în sensul că motivarea instanței de apel este întocmai cu motivarea instanței de fond nu poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și nu poate fi examinată de instanța de recurs, deoarece nu este dezvoltată. Pentru ca recursul să poată fi considerat motivat, după cum s-a arătat, nu este suficientă doar enunțarea motivului de recurs, ci este necesar a se realiza și dezvoltarea acestuia, în sensul expunerii argumentelor logico - juridice de natură a contura critica de nelegalitate care să justifice exercitarea de către instanța de recurs a controlului judiciar.

Or, simpla afirmație că motivarea hotărârii din apel ar fi identică cu cea a instanței de fond, cum invocă recurenta, neînsoțită de argumente și trimiteri concrete la considerentele hotărârilor pronunțate în cauză care să susțină argumentul evocat, nu întrunește exigențele unei critici de nelegalitate în sensul motivului de recurs indicat. În ceea ce privește susținerile recurentei reclamante care se referă la stabilirea situației de fapt, urmare a analizării probatoriului administrat, se va avea în vedere că acestea nu fac posibilă încadrarea în vreunul din cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, astfel cum impune actuala reglementate a instituției recursului.

Relativ la motivele de recurs subsumate cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va constata netemeinicia criticilor formulate. Relativ la obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, reclamanta a investit instanța de fond cu o cerere în revendicare a lăcașului de cult în suprafață de 114 mp, terenul aferent în suprafață de 2160 mp, ambele situate în orașul B. în locul numit "Podul cu Mesteceni" județul Vâlcea, tinzând la recunoașterea dreptului său de proprietate și redobândirea posesiei, ca stare de fapt, urmată de intabularea dreptului său de proprietate a acestor imobile în cartea funciară. Prin Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desființare a cultului greco-catolic).

Potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, situația lăcașelor de cult și a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri". Art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost modificat prin O.U.G. nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005 în sensul că, au fost adăugate alte trei alineate, iar la alin. 2 se prevede că:" în situația în care nu se ajunge la nici un rezultat în procedura prealabilă, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun". În acest context normativ, susținerile recurentei potrivit cărora aprecierea că litigiile privind lăcașurile de cult sunt de competența exclusivă a comisiilor mixte, ceea ce ar fi contrar art. 21 corelat cu art. 41 din Constituția României, cât și art. 6 parag.

1 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se situează în afara raționamentului judiciar expus de instanța de apel, care a procedat la soluționarea în fond a acțiunii reclamantei, pe baza dispozițiilor speciale incidente în cauză. Trebuie remarcat că, în litigiile de natura celui de față, privind restituirea lăcașelor de cult și a celor parohiale, normele generale cuprinse în art. 480 și urm. C. civ. se completează cu cele cuprinse în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate potrivit principiului specialia generalibus derogant. Cu alte cuvinte,, potrivit acestui principiu de drept, în dreptul intern, atunci când un raport juridic este reglementat atât de norme speciale, cât și prin norme generale, conflictul dintre aceste dispoziții legale se rezolvă în favoarea legii speciale.

Sintagma cuprinsă în art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, potrivit căreia în situația în care comisia mixtă prevăzută la alin. (1) din același text nu ajunge la nici un rezultat, "partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun" nu înseamnă că partea interesată de formularea unei cereri de restituire a lăcașelor de cult și