ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3350/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3350/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

La data

de 05 iunie 2009, reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B., în numele

și pentru Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de

Alba-Iulia și Făgăraș, a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Română

B., solicitând pronunțarea unei hotărâri, prin care să se dispună obligarea

pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie Biserica - lăcaș

de cult, în suprafață de 114 mp, terenul aferent în suprafață de 2160 mp,

ambele situate în orașul B. în locul numit "Podul cu Mesteceni"

județul Vâlcea și intabularea dreptului de proprietate a acestor imobile pe

numele reclamantei.

În

motivarea acțiunii s-a arătat că, reclamanta a dobândit în proprietate aceste

imobile prin contractul de donațiune din 19 martie 1938, după care, prin

Decretul nr. 177/1948, toate organizațiile statutare ale cultului greco-catolic

au încetat să mai existe, toată averea mobilă și imobilă fiind confiscată. Mai

mult decât atât, în însuși textul Decretului nr. 177/1948, s-a menționat că

trecerea credincioșilor greco-catolici la cultul ortodox trebuie dovedită sub

sancțiunea nulității absolute, însă în speță, această dovadă nu s-a făcut.

Prin

Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, a fost legalizat din nou cultul

greco -catolic unit cu Roma și în aceste condiții, reclamanta se consideră

proprietară, de drept, asupra imobilelor în litigiu.

Reclamanta

a formulat cerere de chemare în judecată a Arhiepiscopiei Ortodoxe a

Râmnicului, pentru a preciza Parohia Ortodoxă care se află în posesia

imobilelor în litigiu.

Pârâta

intervenientă Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului a formulat întâmpinare, prin

care a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive,

susținând că imobilele în litigiu sunt deținute de o parte ce nu este introdusă

în cauză, respectiv, Parohia B. III, precum și lipsa capacității procesuale

pasive a Parohiei Ortodoxe B., întrucât nu există persoana juridică chemată în

cauză, în calitate de pârât.

Pe

fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, susținând că a fost începută

construcția bisericii de către foștii enoriași greco-catolici, însă a fost

terminată de enoriașii ortodocși care au realizat inclusiv pictura bisericii și

ulterior au sfințit acest lăcaș de cult.

Prin

Sentința nr. 169 din 02 martie 2010, Tribunalul Vâlcea, secția civilă a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Arhiepiscopia Ortodoxă

a Râmnicului, precum și acțiunea formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică

Unită cu Roma B.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în primul rând că excepția lipsei

calității procesuale pasive, invocată de Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului

este neîntemeiată, pe considerentul că pârâta intervenientă este organul

tutelar al parohiilor din raza sa teritorială și are interesul în soluționarea

acestui litigiu.

Pe

fondul cauzei, instanța a reținut că, reclamanta a dobândit legal bunurile în

litigiu și a ființat până la data de 2 decembrie 1948, când prin decretul

stalinist nr. 358/1948 autoritățile bolșevice din România au dispus forțat și

abuziv revenirea la cultul ortodox român a comunităților locale ale cultului

greco-catolic unit cu Roma.

Prin

Decretul-lege nr. 9/1989, a fost abrogat Decretul-lege nr. 358/1948 și astfel,

reclamanta susține că a fost din nou legalizat cultul greco-catolic unit cu

Roma și în consecință, se consideră proprietară de drept asupra imobilelor.

S-a

reținut totodată că reclamanta a îndeplinit procedura prevăzută de Legea nr.

182/2005, în sensul că a convocat cealaltă parte în litigiu comunicându-i

pretențiile, însă litigiul nu a fost soluționat amiabil, astfel că are deschisă

calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun, soluționarea acestor

acțiuni fiind de competența tribunalelor în primă instanță.

Tribunalul

a reținut că pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate, întrucât toți enoriașii

care au participat la ridicarea construcției au trecut la religia ortodoxă,

chiar dacă enoriașii greco-catolici au început edificarea acestei construcții.

S-a arătat că foștii enoriași greco-catolici, ce ulterior au fost primiți la

Biserica Ortodoxă, au început edificarea unei construcții ce urma să folosească

drept lăcaș de cult, însă această construcție a fost terminată de către

enoriașii ortodocși care au realizat inclusiv pictura Bisericii și ulterior au

sfințit acest lăcaș.

Potrivit

statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, din

punct de vedere al destinației lui, patrimoniul bisericesc cuprinde bunuri

sacre și bunuri comune. Bunurile sacre, respectiv cele care prin sfințire sau

binecuvântare sunt destinate exclusiv și direct cultului, sunt inalienabile,

insesizabile și imprescriptibile. Proprietatea asupra bunurilor sacre este

exclusiv bisericească, iar cedarea folosinței poate fi acordată pe un termen de

până la 3 ani cu posibilitatea de reînnoire. Sunt bunuri sacre cele care prin

sfințire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcașurile de

cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc.) odoarele și veșmintele

bisericești, cărțile de ritual, cimitirele etc.

Tribunalul

a reținut că, prin sfințirea lăcașului de cult de către enoriașii ortodocși,

acesta a devenit bun sacru conform statutului pentru organizarea și

funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, nefiind nici măcar în faza inițială un

lăcaș de cult greco-catolic.

Împotriva

acestei hotărâri a formulat apel în termen legal, reclamanta Parohia

Greco-Catolică Unită Cu Roma B., criticând hotărârea atacată ca fiind

netemeinică și nelegală.

La

data de 07 iunie 2010, pârâta Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului a formulat

cerere de aderare la apel și întâmpinare la apelul formulat de reclamantă.

Prin

Decizia nr. 130 A din 01 noiembrie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția civilă,

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu

minori și de familie a admis apelul și cererea de aderare la apel, a desființat

sentința și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Excepțiile

privind tardivitatea declarării apelului și respectiv inadmisibilitatea

acestuia pe considerentul că declarația de apel nu este formulată în numele și

pentru Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, s-au apreciat a fi

neîntemeiate.

Deși

declarația de apel este formulată doar în numele Parohiei Greco-Catolice Unită

cu Roma B., nu se poate susține că cele două excepții sunt întemeiate,

deoarece, din procura specială aflată la fila 28 din dosar rezultă că

Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia și

Făgăraș a împuternicit pe administratorul parohial al Parohiei Greco-Catolice

B. ca în numele și pentru mandantă să îndeplinească toate actele necesare în

vederea recuperării proprietății imobilelor în litigiu prin introducerea

acțiunii în justiție și angajarea în acest sens a avocatului care a semnat

declarația de apel.

Din

dispozițiile art. 68 alin. (3) C. proc. civ., rezultă că,mandatul este presupus

dat pentru toate actele judecății, chiar dacă nu cuprinde nici o arătare în

această privință; el poate fi însă restrâns numai la anumite acte sau pentru o

anumită instanță. Așadar, în temeiul mandatului de reprezentare, mandatarul

poate îndeplinii în principiu toate actele procedurale pe care le implică

soluționarea procesului civil.

În

temeiul mandatului primit de la Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică,

Arhiepiscopia de Alba Iulia și Făgăraș a declarat apelul Parohia Greco-Catolică

Unită cu Roma B., astfel că nu s-ar putea susține că declarația de apel nu este

formulată de persoana juridică care a formulat cererea de chemare în judecată

și motivele de apel.

Cât

privește susținerile din apel, precum și din cererea de aderare la apel,

referitoare la cadrul procesual în care instanța de fond trebuia să se pronunțe

raportat la părțile procesuale ce justifică calitatea procesuală activă și

pasivă, s-au apreciat a fi întemeiate, motiv pentru care a fost admis apelul și

a fost desființată sentința cu trimitere spre rejudecare la același tribunal.

S-a

reținut că, deși pârâta Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului a arătat că

Biserica Ortodoxă Română are două parohii și anume: Parohia B. I și Parohia B.

II, ulterior, Parohia B. I a arătat că sunt trei parohii B., iar ulterior prin

întâmpinarea formulată, Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului a susținut că

imobilele revendicate de reclamantă sunt deținute de o altă persoană juridică

decât cea chemată în judecată, respectiv de către Parohia B. III, instanța nu a

pus în vedere reclamantei să precizeze pe care dintre cele trei parohii B. a

chemat-o în judecată ca pârâtă.

De

altfel, chiar în apel s-a depus procesul verbal din 26 mai 2009, prin care s-a

unificat Parohia B. II cu Parohia B. III, Parohia B. II desființându-se cu

transformarea patrimoniului acesteia către Parohia B. III.

Instanța

nu a dat însă dovadă de rol activ și nu a pus în discuția părților clarificarea

cadrului procesual, pentru a se stabilii pe care anume dintre parohiile B. a

chemat-o în judecată reclamanta, respectiv I, II sau III.

De

asemenea, nu s-a verificat prin probe, în raport de susținerea pârâtei

Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului, dacă aceasta are calitate procesuală

pasivă sau dacă numai persoana juridică deținătoare a imobilelor revendicate

justifică această calitate procesuală.

Întrucât

hotărârea este pronunțată în contradictoriu cu o persoană juridică care nu

există, Parohia Ortodoxă Română B., în cauză făcându-se dovada că actualmente

există Parohia Ortodoxă Română B. I și Parohia Ortodoxă Română B. III, este

lovită de nulitate.

Prin

nesocotirea rolului activ cu privire la clarificarea cadrului procesual, deși

s-au învederat instanței de fond aspectele relevate mai sus, instanța a

încălcat dispozițiile art. 129 C. proc. civ. care creează judecătorului

posibilitatea de a intervenii în desfășurarea procesului pentru a se clarifica

cadrul procesual stabilit de părți.

Împotriva

deciziei instanței de apel a declarat recurs, pârâta Arhiepiscopia Ortodoxă a

Râmnicului, prin care a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul

respingerii apelurilor.

Prin

Decizia nr. 6591 din 29 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta Arhiepiscopia Ortodoxă a

Râmnicului, împotriva Deciziei nr. 130/A din 01 noiembrie 2010, pronunțată de

Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă

și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia

recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În

pronunțarea soluției, instanța supremă a avut în vedere următoarele

considerente:

Au

fost apreciate ca neîntemeiate criticile de nelegalitate a hotărârii în soluționarea

excepțiilor tardivității declarării apelului și a inadmisibilității acestuia.

S-a

reținut că prima instanță a soluționat cauza pe fond, respingând acțiunea ca

neîntemeiată, astfel că nu se regăsește ipoteza rezolvării procesului fără a se

intra în cercetarea fondului în mod greșit, precum și că nici cea de a doua

ipoteză a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., nu se regăsește în speță, astfel

că, din punct de vedere procedural, nu exista temei pentru trimiterea cauzei

spre rejudecare. Instanța de apel se putea pronunța ea însăși asupra acestor

chestiuni și administra probele considerate necesare, în virtutea caracterului

devolutiv al apelului, conform art. 295 alin. (2) C. proc. civ. - instanța de

apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la

prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art.

292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

În

rejudecarea apelului, la termenul din 09 septembrie 2013 s-a precizat că pârâta

chemată în judecată este Parohia B. III cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe,

dispunându-se introducerea acesteia în cauză, în această calitate.

Prin

întâmpinare, pârâta Parohia B. III a invocat excepția inadmisibilității

introducerii sale în cauză în faza procesuală a apelului, excepție ce s-a

apreciat ca neîntemeiată față de împrejurarea că această modalitate de

clarificare a cadrului procesual a fost dispusă prin decizia de casare, ale

cărui dispoziții sunt obligatorii conform art. 315 C. proc. civ.

Totodată,

a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat ca în situația

admiterii acțiunii, să fie obligată reclamanta să îi plătească contravaloarea

lucrărilor și îmbunătățirilor realizate la imobilul revendicat și instituirea

unui drept de retenție asupra imobilului litigios, până la achitarea

contravalorii acestor lucrări și îmbunătățiri.

În

motivarea cererii reconvenționale s-a arătat că din anul 1948 a realizat

finalizarea construcției Bisericii, respectiv mai multe construcții și lucrări

constând în: tencuirea bisericii în exterior, pictarea și văruirea; burlane

pentru scurgerea apei; scări de ciment; pictură pe o suprafață de 300 mp

interior; catapeteasma sculptată din stejar și tei, pictată; lambriu din lemn

de brad în amvon și altar; pardoseală în altar, confecționare uși intrare în

biserică, vopsit tâmplărie; 25 strane din lemn stejar, sculptate și o strană

pentru cântăreț; un candelabru mare în biserică și unul în altar; sfeșnice

împărătești din lemn sculptate; 2 iconostase din lemn, sculptate și încă unul

în amvon; 2 sobe teracotă; un scaun arhieresc în altar; un dulap în altar;

împrejmuire teren cu gard de stâlpi de fier și plasă de sârmă; construirea a

două anexe magazii și a unui praznicar; construirea unui podeț peste pârâul

dintre teren și drumul de acces.

Prin

Decizia civilă nr. 161 din 20 decembrie 2013, Curtea de Apel Pitești a admis

apelul formulat de reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B., precum

și cererea de aderare la apel formulată de Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului

și a anulat sentința, reținând cauza spre rejudecare.

Pentru

a hotărî astfel, Curtea a reținut următoarele:

Excepția

inadmisibilității acțiunii și cea a uzucapiunii, invocate, prin întâmpinare de

către pârâtă s-a dispus a fi analizate odată cu fondul cauzei.

S-a

reținut că instanța de fond nu a fost preocupată să lămurească raporturile

juridice procesuale față de precizarea făcută în cauză, potrivit cu care nu

există Parohia B., ci Parohia B. III cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe,

reclamanta înțelegând să o cheme în judecată în calitate de pârâtă pe aceasta

din urmă.

Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin decizia pronunțată în recurs a reținut că

tribunalul, ca primă instanță, în lipsa precizării cadrului procesual, a

soluționat cauza pe fond. Într-o asemenea situație, soluția instanței supreme

are caracter obligatoriu, conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în

sensul că prima instanță a soluționat în fond cauza, însă în lipsa unui cadru

procesual corect stabilit. Soluția pronunțată de către tribunal în modalitatea

arătată este contrară principiului legalității procesului civil și de natură să

atragă după sine sancțiunea nulității hotărârii.

Potrivit

art. 297 alin. (2) C. proc. civ., atunci când instanța de control judiciar

constată existența unui motiv de nulitate a hotărârii, iar prima instanță a

judecat cauza în fond, instanța de apel va anula în tot sau în parte procedura

urmată și hotărârea pronunțată și va reține procesul spre rejudecare.

Potrivit

acestor considerente, în raport de dispoziția art. 297 alin. (2) teza ultimă C.

proc. civ. a fost admis apelul și cererea de aderare la apel, s-a anulat

sentința și s-a reținut cauza spre rejudecare.

Prin

Decizia civilă nr. 89 din 24 martie 2014, Curtea de Apel Pitești, secția I

civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită

cu Roma B., împotriva pârâtelor Parohia B. III - Biserica cu Hramul Sf.Mare

Mucenic Gheorghe și Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului, ca nefondată.

Totodată,

s-a respins cererea reconvențională formulată de Parohia B. III - Biserica cu

Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe, împotriva reclamantei pârâte Parohia

Greco-Catolică Unită cu Roma B., ca lipsită de obiect.

În

pronunțarea acestei soluții, au fost avute în vedere următoarele argumente:

În

ce privește excepția inadmisibilității acțiunii pentru nerealizarea condiției

prealabile prevăzută de dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, s-a

apreciat a fi neîntemeiată întrucât procedura convocării la conciliere în

condițiile prevăzute de norma menționată a declanșată de către reclamantă prin

Notificarea adresată pârâtei pe care a convocat-o pentru termenele din 19

martie 2009 și 05 mai 2009, dată la care însă părțile nu s-a prezentat pentru a

se întruni Comisia mixtă prevăzută de lege.

Potrivit

aceleiași norme, dacă la termenul stabilit pentru convocarea Comisiei aceasta

nu se întrunește sau nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul Comisiei ori

decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea

acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun.

Excepția

prescripției achizitive s-a apreciat, de asemenea, a fi neîntemeiată întrucât

pârâta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor art. 1890 C. civ.

Cât

privește fondul cauzei, starea de fapt dedusă judecății, rezultând din probele

administrate în cauză este că în localitatea B. există lăcașul de cult -

Biserica cu Hramul Sf. Gheorghe, care în temeiul art. 37 din Decretul nr.

177/1948 (decret abrogat prin Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă

și regimul general al cultelor) a trecut din patrimoniul Mitropoliei

Greco-Catolice unită cu Roma, în patrimoniul Bisericii Ortodoxe.

În

principiu acest act normativ, privind regimul cultelor religioase, prevede

libertatea credinței [art. 1 alin. (2); art. 38 alin. (1) etc.] și

reglementează dreptul de proprietate, în sensul că lăcașul de cult este

indisolubil legat de exercițiul cultului, fiind legal și moral în același timp

ca el să aparțină majorității în cazul părăsirii cultului de către o parte din

credincioși. Textul de lege mai sus arătat stipulează că în cazul trecerii

credincioșilor de la un cult la altul, într-o anumită proporție, bunurile ce

aparțin parohiei, ca persoana juridică reprezentativă a bisericii, sunt supuse

partajării în natură sau prin plata unor despăgubiri, cu excepția bisericii

(locul de închinăciune, casa de rugăciuni) ce revine de drept majorității

credincioșilor din parohie care practică un anumit cult.

Privită

din această perspectivă, trecerea lăcașului de cult din localitatea B. în anul

1948, în favoarea Bisericii ortodoxe, apare ca o dobândire de drept a

proprietății în temeiul legii în vigoare la acea dată.

Pe

de altă parte, corespunde adevărului că trecerea de la cultul greco-catolic la

cel ortodox nu a fost una pe deplin voluntară, cu respectarea libertății

conștiinței și a libertății religioase, așa cum prevede art. 27 din Constituția

anului 1948, în vigoare la acea dată și art. 1 alin. (1) din Decretul nr.

177/1948, fiind bine știut că prin Decret nr. 358/1948, cultul greco-catolic a

fost desființat abuziv, acest ultim act normativ fiind abrogat imediat după

înlăturarea regimului comunist, prin Decretul-lege nr. 9/1989.

Aceste

"evenimente istorice" din viața cultului greco-catolic nu schimbă

însă cu nimic datele problemei din punct de vedere juridic, în sensul celor

arătate, deoarece Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor, a

rămas în vigoare o lungă perioadă de timp, până la abrogarea sa, prin Legea nr.

489/2006.

Art.

38 alin. (1) din Decretul nr. 177/1948 prevedea că "trecerea de la un cult

la altul sau părăsirea unui cult sunt libere", iar "dacă cei care

părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, lăcașul de cult aparține de

drept comunității locale a cultului nou adoptat (...)" - potrivit art. 37

alin. (2), din același act normativ.

Tocmai

de aceea, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, imediat după

evenimentele din 22 decembrie 1989, (considerat ca fiind abuziv, prin

Decret-lege nr. 9/1989) s-a adoptat Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele

măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), fără a se

ignora prevederile legale mai sus enunțate, cu privire la cele două categorii

de bunuri. Acest act normativ, prevede că bunurile preluate de stat prin

efectul Decretului-lege nr. 358/1948 (res ecleziastica) se restituie în starea

lor actuală Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) în timp ce

"situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au

aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate

de Biserica Ortodoxă Română (res sacra), se va stabili de către o comisie mixtă

formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase ținând seama

de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri" .

Ulterior,

prin O.G. nr. 64/2004 s-a introdus un nou text de lege, cu următorul conținut

"În cazul în care reprezentanții clericali ai celor două culte religioase

nu ajung la un acord (...) partea interesată are deschisă calea acțiunii în

justiție potrivit dreptului comun".

Acțiunea

are scopul de a se recunoaște dreptul de proprietate al Bisericii

greco-catolice, prin repunerea în situația anterioară, de fapt și de drept,

asupra lăcașului de cult deținut până în anul 1948 când, practic, cultul

greco-catolic a fost desființat. Esențial este însă, faptul că Decretul-lege

nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase, care reglementează

regimul juridic al lăcașurilor de cult în sensul că ele aparțin credincioșilor

majoritari din cadrul parohiei (indiferent de cultul practicat și recunoscut de

lege), a rămas în vigoare și după adoptarea Decretului-lege nr. 126/1990, până

la data intrării în vigoare a Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă

și regimul general al cultelor. S-a avut în vedere că, noul act normativ,

prevede la rândul său că "bunurile sacre, respectiv cele afectate direct

și exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu

tradiția și practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile și

imprescriptibile și pot fi înstrăinate doar în condițiile statutare specifice

fiecărui cult".

Aceste

prevederi legale, cu caracter declarativ "nu afectează redobândirea

bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de stat în perioada 1940 - 1989,

precum și a celor preluate fără titlu" conform art. 27 alin. (2) din lege,

dar, pe de altă parte, nici nu vizează repunerea în situația anterioară a

cultului greco-catolic, cu privire la această categorie de bunuri, întrucât ele

nu au fost confiscate în mod abuziv sau preluate fără titlu de Statul Român,

prin Decretul nr. 358/1948, ci au rămas în patrimoniul fostelor parohii, care

au trecut la cultul ortodox, în conformitate cu dispozițiile Decretului-lege

nr. 177/1948.

Dacă

ipotetic, s-ar fi adoptat o altă soluție legislativă de către legiuitorul

actual, în sensul repunerii în situația anterioară a Bisericii Române Unită cu

Roma (greco-catolică) cu privire la toate bunurile deținute de acesta în anul

1948 (restitutio în integrum) s-ar fi ajuns la situația, de neacceptat, ca

actualii credincioși, în prezent majoritari ortodocși, să fie determinați a

trece (sau reveni) la cultul greco-catolic contrar voinței lor, ceea ce ar

însemna, cu alte cuvinte, înlăturarea unui abuz, printr-un alt abuz. Or,

într-un stat de drept și o societate democratică acest lucru nu este posibil

deoarece libertatea de conștiință și religioasă sunt garantate constituțional,

iar în relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau

acțiuni de învrăjbire religioasă (art. 29 din Constituția României).

Cu

privire la situația din speță, instanța de fond a reținut că trebuie observat,

că Biserica - lăcaș de cult, este proprietatea pârâtei și, ca bun sacru, este

inalienabil, insesizabil și imprescriptibil. Această statuare a instanței de

fond este justificată de dispozițiile art. 170 din H.G. nr. 53/2008 privind

recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe

Române; în același sens, pe baza probelor administrate, în mod corect instanța

de fond a reținut că edificarea Bisericii a fost începută de enoriașii

greco-catolici, care au trecut ulterior la cultul ortodox, construcția fiind

finalizată inclusiv prin realizarea picturii bisericii și sfințirea acesteia de

către enoriașii ortodocși.

În

acest sens, cu înscrisurile depuse în apel, pârâta a făcut dovada că a efectuat

lucrări de construcție și îmbunătățiri a bisericii începând cu anul 1948 în

proporție majoritară în raport de bunul realizat.

S-a

reținut că, probele noi administrate, respectiv înscrisurile anexate, au

relevat majoritatea covârșitoare a credincioșilor ortodocși față de cei

greco-catolici din comunitatea respectivă, care nu poate fi ignorată, întrucât

principiul majorității se impune a fi aplicat prin instituirea unui criteriu

social, acela al opțiunii majorității enoriașilor. Centralizatorul depus la

filele 112 - 191 de către pârâtă atestă un număr de 1185 de credincioși

ortodocși arondați Bisericii Sf. Mare Mucenic Gheorghe din cadrul Parohiei B.

III care și-au exprimat dorința ca acest locaș să rămână cultului ortodox,

enoriașii Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolice din B. fiind conform

centralizatorului de la filele 109- 1 10, în număr de 56.

Măsura

abuzivă a trecerii lăcașului de cult în anul 1948 de la cultul greco-catolic la

cel ortodox, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens

invers, care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptării

acelei măsuri, pentru că altfel, s-ar aduce atingere stabilității și

securității raporturilor juridice.

În

acest sens și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat

în sensul că reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând

realitățile sociale și istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie

să creeze noi neajunsuri, disproporționate, întrucât trebuie păstrat un

echilibru just între cerințele interesului general al comunității și

imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, cu respectarea

criteriilor de proporționalitate (cauza Raicu împotriva României).

Nefăcând

dovada contrară, și anume că majoritatea credincioșilor și-au păstrat cultul

greco-catolic până în prezent, acțiunea reclamantei s-a reținut a fi nefondată.

Pe de altă parte, reclamanta nu se poate erija - ca structură organizatorică -

în reprezentanta majorității credincioșilor din localitatea B., față de natura

bunurilor care fac obiectul litigiului (res sacra), și care, în prezent,

aparțin cultului ortodox.

Desigur,

dată fiind libertatea de conștiință și religioasă, garantată constituțional

încă din anul 1991, nimic nu i-a împiedicat pe aceștia să treacă la cultul

greco-catolic, împreună cu lăcașul de cult, care astfel le revenea de drept,

potrivit Decret nr. 177/1948, însă, numai până la adoptarea Legii nr. 489/2006

care prevede că "persoanele care părăsesc un cult nu pot emite pretenții

asupra patrimoniului cultului respectiv".

În

consecință, în raport de dispozițiile art. 480 C. civ., a fost respinsă

acțiunea, ca nefondată și, pe cale de consecință, a fost respinsă cererea

reconvențională, ca lipsită de obiect.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu

Roma B. și pârâtele Parohia B. III (Biserica cu Hramul Sf. Mare Mucenic

Gheorghe) și Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului.

1.

În motivarea recursului declarat, reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu

Roma B., a formulat următoarele critici:

Hotărârea

cuprinde motive contradictorii ori străine pricinii, motiv de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Se

argumentează că, prin cererea introductivă depusă pe rolul Tribunalului Vâlcea,

s-a solicitat obligarea Parohiei Ortodoxe III B. să lase reclamantei în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul lăcaș de cult, biserica în suprafață

de 114 mp, și terenul aferent în suprafață de 2160 mp, lăcaș de cult situate în

localitatea B. în locul numit Podul cu Mesteceni și intabularea dreptului de

proprietate, a acestor imobile pe numele apelantei reclamante, întemeiată pe

dispozițiile art. 480, art. 481 și urm. C. civ.

În

motivarea acțiunii în revendicare a arătat eficiența titlului său de proprietate

în raport cu lipsa titlului de proprietate al intimatei pârâte.

Litigiile

privind lăcașurile de cult, fiind litigii patrimoniale, ce privesc

proprietatea, au un caracter civil și nu pot fi sustrase, competenței

instanțelor judecătorești, altfel că interpretarea potrivit căreia litigiile

privind lăcașurile de cult sunt de competența exclusivă a comisiilor mixte,

contravine art. 21 corelat cu art. 41 din Constituția României, cât și art. 6

parag. 1 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Trecerea

individuală de la un cult la altul se face de către aceea persoană în

considerarea unei motivații religioase, iar nu a uneia patrimoniale, astfel

încât proprietatea, ce aparține persoanei juridice, este o noțiune juridică

independentă de numărul părților, opozabilă erga omnes.

Instanța

de apel reține că trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox nu a fost

una pe deplin voluntară, fiind bine știut că prin Decretul nr. 358/1948, cultul

Greco-Catolic a fost desființat abuziv, acest ultim act normativ fiind abrogat

imediat după înlăturarea regimului comunist, prin Decretul-lege nr. 9/1989.

Apreciază

recurenta că, în mod greșit, instanța de apel reține că, lăcașurile de cult

aparțin credincioșilor majoritari din cadrul parohiei (indiferent de cultul

practicat și recunoscut de lege), întrucât nu există dovada vreunei declarații

de părăsire a unui cult, care raportat la art. 38 și 39 din Decretul nr.

177/1948 se comunică părții componente locale a cultului părăsit, prin

autoritatea comunală locală. La cerere autoritatea comunală respectivă este

obligată să elibereze dovada facerii acestei comunicări și că niciun cult nu va

putea înscrie noi adepți, decât dacă cel ce solicită acest lucru face dovada că

a anunțat de părăsirea cultului, cultul căruia i-a aparținut. Or, în cauză nu

există vreo declarație din partea vreunei persoane de cult greco-catolic de

renunțare la acest cult.

Susține

recurenta că, trecerea credincioșilor de cultul greco-catolic la cultul

ortodox, nu s-a realizat benevol, ca efect al libertății religioase, ci ca

efect al desființării cultului greco catolic, prin Decretul-lege nr. 358/1948.

Arată că, libertatea religioasă este un atribut exclusiv al persoanei fizice,

astfel încât nu parohia, ca persoana juridică, a trecut la cultul ortodox, ci

aceasta a fost desființată prin Decretul-lege nr. 358/1948 și întreaga avere a

fost confiscată. Măsura confiscării abuzive a patrimoniului aparținând cultului

greco-catolic a fost reparată prin efectul Decretului-lege nr. 9/1989.

Instanța

de apel, în mod greșit reține, în motivația sa, raportat la prevederile art. 38

alin. (1) din Decretul nr. 177/1948, că dacă cei care părăsesc comunitatea

locală alcătuiesc majoritatea, lăcașul de cult aparține comunității locale a

cultului nou adoptat. Consideră eronat argumentul întrucât art. 38 alin. (1)

din Decretul-lege nr. 177/1948 prevede că: "Trecerile de la un cult la

altul sau părăsirea unui cult, sunt libere". Astfel, trecerea de la un

cult la altul aparține exclusive persoanei fizice, ca drept de apartenența a

unei religii, nicidecum parohiilor.

Printr-un

alt motiv de recurs, se susține că, instanța de apel, interpretând greșit actul

juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și

neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.

Se

arată că, acțiune în revendicare, întemeiata pe art. 480 și urm. C. civ. (din

1864), a fost formulată între Parohia Greco-catolică Unită cu Roma B., ca

persoană juridică, și Parohia B., Biserica cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe

și Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului, ca persoane juridice. Parohia

Greco-Catolica Unita cu Roma B. nu acționează în numele și pentru enoriașii de

cult Greco-Catolic, ci în numele și pentru Mitropolia Română Unită cu Roma

Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia și Făgăraș, al cărui patrimoniu

este revendicat, conform Procurii speciale din data de 04 februarie 2009.

Parohia

III B. Biserica cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe și Arhiepiscopia Ortodoxă a

Râmnicului nu figurează în această cauză în numele și pentru enoriașii

ortodocși, ci apară patrimoniu folosit, fără titlu, de către Biserica Ortodoxă

Română. De altfel, patrimoniile celor două culte religioase sunt reglementate

prin statutele proprii, unde sunt stipulate în mod expres situația bunurilor.

Astfel, bunurile revendicate nu aparțin enoriașilor, așa cum în mod greșit a

reținut instanța de fond, ci aparțin Bisericii cultului religios respectiv,

deoarece lăcașul de cult a fost ridicat exclusiv pe cheltuiala Mitropoliei

Române Unită cu Roma Greco-Catolică prin contractul de donațiune încheiat la

data de 19 martie 1933, numitul I.D., donează Mitropoliei Române Unită cu Roma

Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia și Făgăraș, suprafața de teren de

2000 mp situată în localitatea B., în locul numit Podul cu Mesteceni, suprafață

de teren donată cu scopul de a se construi o biserica pentru românii de cult

greco-catolic.

Construirea

bisericii greco-catolice s-a efectuat în între anii 1938, din momentul donației

suprafeței de teren, și până în anul 1942, când a fost sfințită biserica și au

început să se efectueze slujbe pentru românii de cult greco-catolic. Prin

Procesul verbal din data de 5 Februarie 1940, efectuat de edilii localității

B., s-a făcut inventarierea bunurilor ce aparțin Comunei B. În acest sens s-a

inventariat și suprafața de teren de 2160 mp ce aparținea proprietarei

Mitropoliei Române Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia și

Făgăraș, teren servind pentru construcție biserica. Registrul Ministerului Inventarului

Avuțiilor Publice din data de 30 martie 1945 menționează proprietatea

Mitropoliei Române Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia și

Făgăraș compusă din suprafața de teren de 2160 mp (în baza contractului de

donațiune din anul 1938) și lăcaș de cult Biserica, construită din cărămida,

acoperita cu țiglă, în suprafața totală de 114 mp, compusă din holul bisericii

și altar. Totodată este menționat în acest registru. biserica "este bine

întreținută de parohul bisericii care are aceasta răspundere".

Prin

Decretul nr. 358/1948, autoritățile comuniste au dispus forțat și abuziv

trecerea la cultul ortodox român a comunităților locale ale cultului

greco-catolic unit cu Roma. Din acel moment, biserica și terenul pe care fusese

construită, aparținând proprietatea Mitropoliei Române Unită cu Roma

Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia și Făgăraș, au fost confiscate

abuziv și oferite în mod gratuit unei alte instituții, fără niciun temei legal.

Mai mult, prin Decretul nr. 177/1948, toate organizațiile statutare ale

cultului greco-catolic au încetat să mai existe iar toată averea mobilă și

imobilă a cultului greco-catolic a fost confiscată în mod abuziv.

Prin

Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 a fost abrogat Decretul-lege nr.

358/1948, astfel încât a fost din nou legalizat cultul greco-catolic, unit cu

Roma.

Odată

cu adoptarea Decretului-lege nr. 126/1990, s-a recunoscut personalitatea

juridică a Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică, și i s-a conferit

posibilitatea legală de a-și redobândi bunurile confiscate de regimul comunist

stabilindu-se în acest sens că "Biserica Română Unită cu Roma

(greco-catolică) se organizează și funcționează în conformitate cu regimul

juridic general al cultelor religioase prin Decretul-lege nr. 126/1990:

"Situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au

aparținut Bisericii Romane Unite cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate

de Biserica Ortodoxa Romana se va stabili de către o comisie mixtă, formă din

reprezentanți clericali ai celor doua culte religioase, ținând seama de dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri".

Respectând

prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, apelanta reclamantă a

notificat posesoarea neproprietară, pârâta Parohia B. III - Biserica cu Hramul

Sf. Mare Mucenic Gheorghe, convocând o întâlnire pentru rezolvarea

divergentului la data de 19 martie 2009 și 05 mai 2009, la datele stabilite nu

s-a prezentat vreun reprezentant al intimatei pârâte.

Conform

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin Legea nr. 182/2005:

"Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se

întrunește sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori

decizia nemulțumește una din părți, partea interesată are deschisă calea

acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun." În aceasta situație,

reclamanta Parohia Unită cu Roma (greco-catolică), în numele și pentru

Mitropolia Romana Unită cu Roma, greco-catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia și

Făgăraș a formulat prezenta acțiune în revendicare.

Arată

că, în soluționarea cauzei, instanța de apel a reținut greșit, că voința

majoritară a locuitorilor de cult ortodox stabilesc situația lăcașului de cult,

ce aparține comunității locale, principiul majorității impunându-se a fi

aplicat prin instituirea unui criteriu social, acela al opțiunii majorității

enoriașilor.

Potrivit

dispozițiilor prevăzute în statutele celor două culte religioase, biserica,

lăcaș de cult, și terenul aferent, nu aparțin enoriașilor, pentru a putea decide

cu privire la patrimonial bisericesc. De altfel, orice măsura cu privire la

patrimoniul unei parohii nu se ia de către enoriașii parohiei, ci de către

adunările eparhiale, ca foruri de conducere.

Se

invocă, de asemenea, nelegalitatea deciziei recurate întrucât hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Din

această perspectivă, reclamanta a susținut că, instanța de apel, în mod greșit,

reține că, Biserica, lăcaș de cult și terenul aferent, este proprietara pârâtei

Parohia III B. Biserica cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe și ca bun sacru,

este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, conform art. 170 din H.G. nr.

53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea

Bisericii Ortodoxe Române. Dispozițiile Statutului pentru organizarea și

funcționarea Bisericii Ortodoxe Române sunt dispoziții de ordin bisericesc, ce

reglementează situația internă a Bisericii Ortodoxe Române, nefiind dispoziții

generale aplicabile în acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. și nu pe dispoziții de ordin

eclezial.

Susține

că a dovedit faptul că bunurile revendicate au fost confiscate în mod abuziv și

fără titlu, prin efectul Decretului nr. 358/1948, iar intimatele pârâte nu au

depus niciun titlu de proprietate cu privire la lăcașul de cult revendicat și

terenul aferent.

Consideră

că instanța de apel, pe baza probelor administrate în apel, a reținut greșit că

un număr de 1185 de credincioși ortodocși arondați Bisericii Sf. Mare Mucenic

Gheorghe din cadrul Parohiei III B. și-au exprimat dorința ca acest lăcaș de

cult să rămână cultului ortodox, față de numărul foarte mic de credincioși

greco-catolici și, ca atare, se impune a fi aplicat principiul majorității.

Arată că din punct de vedere juridic lăcașul de cult nu aparține comunității,

ci se află în patrimoniul bisericii greco-catolice, ca persoană juridică și că

statutele celor două culte religioase nu reglementează dreptul enoriașilor de a

decide cu privire la patrimoniul bisericesc.

Susține

că nu există vreun înscris cu numărul de credincioși de cult greco-catolic care

au trecut la cultul ortodox și care la momentul actual sunt ortodocși. De

altfel, și în timpul construcției bisericii în cauză (1938 - 1940), românii

uniți (greco-catolici) din B. erau, ca și astăzi, tot o minoritate

confesională. Tabelul cu enoriașii ortodocși care și-au manifestat dorința ca

acest lăcaș de cult să rămână la cultul ortodox, este irelevant deoarece nu au

fost niciodată de religie greco-catolică, pentru a-și putea exprima vreun punct

de vedere cu privire la lăcașul de cult. Opinia credincioșilor ortodocși nu are

relevanță în prezenta cauză, fiind străină de natura pricinii. De altfel,

motivarea instanței de apel este întocmai cu motivarea instanței de fond.

2.

În motivarea recursului promovat, pârâtele Parohia B. III (Biserica cu Hramul

Sf. Mare Mucenic Gheorghe) și Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului, au fost

invocate următoarele critici:

Opinează

că, deși instanța de apel - după casarea cu trimitere de către Înalta Curte de

Casație și Justiție - a admis apelul, a anulat sentința și a reținut cauza spre

rejudecare, iar în urma rejudecării a respins acțiunea formulată de reclamantă,

astfel că prezentul recurs poate apărea ca fiind lipsit de interes, totuși, în

condițiile în care ar fi admis un eventual recurs al reclamantei, instanța nu

mai putea verifica criticile expuse mai jos, nefiind investită cu soluționarea

lor.

Arată

că, instanța de fond a fost investită cu mai multe excepții. Instanța de apel,

în rejudecare, a analizat, în considerente (fără a se mai pronunța și în

dispozitiv) excepția inadmisibilității acțiunii pentru nerealizarea condiției

prealabile prevăzută de art. 3 din Decretul - lege nr. 126/1990, respectiv

excepția prescripției achizitive; ambele excepții au fost considerate ca fiind

neîntemeiate, soluție pe care o apreciem ca fiind greșită.

Se

argumentează că, Parohia B. III a fost înființată în anul 2001, ca urmare a

desprinderii acesteia din Parohia B. II. În anul 2009, Parohia B. II a fuzionat

cu Parohia B. III, noua parohie rămânând cu titulatura de Parohia B. III.

Astfel, în prezent, în orașul B. există Parohia B. I și Parohia B. III.

Parohia

B. II - și, ulterior Parohia B. III- nu a fost convocată la o conciliere.

Parohia B. III apare în proces numai în urma citării sale în fața instanței de

apel, unde pentru termenul din 09 septembrie 2013 s-a depus o adresă de către

Parohia Greco-catolică Unită cu Roma, în calitate de apelant-reclamant prin

care se arată că cererea de chemare în judecată "a fost formulată

împotriva posesorului neproprietar, respectiv Parohia III B. posesoare a

lăcașului de cult biserica ce poartă hramul "Sfântul Mare Mucenic

Gheorghe". Consideră că, instanța a reținut că a existat o convocare la

conciliere, față de Parohia B. III, motiv pentru care se impunea admiterea

excepției invocate.

Susține

că, instanța nu a analizat celelalte 4 (patru) excepții, invocate în cauză, și

anume: -excepția lipsei calității procesuale pasive a Arhiepiscopiei

Râmnicului, invocată prin întâmpinare, la Tribunalul Vâlcea; - excepția lipsei

capacității procesuale pasive a Parohiei Ortodoxe B., invocată în aceleași

condiții; - excepția inadmisibilității introducerii Parohiei B. III în cauză,

în apel, invocată prin întâmpinare la Curtea de Apel Pitești; -excepția lipsei

calității procesuale pasive a reclamantei, invocată în aceleași condiții. Apare

astfel, că hotărârea este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se

sprijină, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Solicită

admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii

excepțiilor invocate, respectiv casarea cu trimitere în vederea analizării

excepțiilor de instanța de apel.

Reclamanta

Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B. a formulat întâmpinare la recursul

declarat de pârâte, solicitând respingerea acestuia motivat de faptul că

excepțiile invocate pe parcursul judecății au fost corect respinse.

Analizând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale

incidente în cauză, Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul declarat de

reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B. împotriva Deciziei nr. 89

din 24 martie 2014 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă și ca lipsit de

interes, recursul declarat de pârâtele Parohia B. III (Biserica cu Hramul Sf.

Mare Mucenic Gheorghe) și Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului împotriva

aceleiași decizii.

În

ceea ceea ce privește recursul declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică

Unită cu Roma B., Înalta Curte reține următoarele considerente:

Cu

titlu preliminar, trebuie observat că deși reclamanta a arătat că își

întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat critici care să poate fi circumscrise

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Art.

304 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit

actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia. Prin urmare, motivul de nelegalitate are în vedere

actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiție

se urmărește și nu obiectul acțiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs

instanța ar fi culpabilă dacă ar fi procedat la greșita interpretare a naturii

sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens

de convenție sau act juridic material și nu la aprecierea greșită a unei cereri

deduse judecății, cum, în mod eronat, susține reclamanta în dezvoltarea

motivelor de recurs. Or, recurenta nu a precizat care este actul pretins

denaturat și în ce ar consta denaturarea, astfel încât simplă indicarea

(formală) a respectivului temei de drept nu poate constitui o motivare a

respectivului motiv de recurs.

De

asemenea, simpla afirmație a recurentei, în sensul că motivarea instanței de

apel este întocmai cu motivarea instanței de fond nu poate fi încadrată în

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și nu poate fi

examinată de instanța de recurs, deoarece nu este dezvoltată. Pentru ca

recursul să poată fi considerat motivat, după cum s-a arătat, nu este

suficientă doar enunțarea motivului de recurs, ci este necesar a se realiza și

dezvoltarea acestuia, în sensul expunerii argumentelor logico - juridice de

natură a contura critica de nelegalitate care să justifice exercitarea de către

instanța de recurs a controlului judiciar. Or, simpla afirmație că motivarea

hotărârii din apel ar fi identică cu cea a instanței de fond, cum invocă

recurenta, neînsoțită de argumente și trimiteri concrete la considerentele

hotărârilor pronunțate în cauză care să susțină argumentul evocat, nu

întrunește exigențele unei critici de nelegalitate în sensul motivului de

recurs indicat.

În

ceea ce privește susținerile recurentei reclamante care se referă la stabilirea

situației de fapt, urmare a analizării probatoriului administrat, se va avea în

vedere că acestea nu fac posibilă încadrarea în vreunul din cazurile prevăzute

de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie

și nu de nelegalitate, astfel cum impune actuala reglementate a instituției

recursului.

Relativ

la motivele de recurs subsumate cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va constata netemeinicia criticilor formulate.

Relativ

la obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, reclamanta a

investit instanța de fond cu o cerere în revendicare a lăcașului de cult în

suprafață de 114 mp, terenul aferent în suprafață de 2160 mp, ambele situate în

orașul B. în locul numit "Podul cu Mesteceni" județul Vâlcea, tinzând

la recunoașterea dreptului său de proprietate și redobândirea posesiei, ca

stare de fapt, urmată de intabularea dreptului său de proprietate a acestor

imobile în cartea funciară.

Prin

Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română

Unită cu Roma (greco-catolică) a fost reglementată modalitatea de restituire a

bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desființare

a cultului greco-catolic). Potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990,

situația lăcașelor de cult și a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă

Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată

din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de

dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri".

Art.

3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost modificat prin O.U.G. nr. 64/2004

aprobată prin Legea nr. 182/2005 în sensul că, au fost adăugate alte trei

alineate, iar la alin. 2 se prevede că:" în situația în care nu se ajunge

la nici un rezultat în procedura prealabilă, partea interesată are deschisă

calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun". În acest context

normativ, susținerile recurentei potrivit cărora aprecierea că litigiile

privind lăcașurile de cult sunt de competența exclusivă a comisiilor mixte,

ceea ce ar fi contrar art. 21 corelat cu art. 41 din Constituția României, cât

și art. 6 parag. 1 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se

situează în afara raționamentului judiciar expus de instanța de apel, care a

procedat la soluționarea în fond a acțiunii reclamantei, pe baza dispozițiilor

speciale incidente în cauză.

Trebuie

remarcat că, în litigiile de natura celui de față, privind restituirea

lăcașelor de cult și a celor parohiale, normele generale cuprinse în art. 480

și urm. C. civ. se completează cu cele cuprinse în art. 3 din Decretul-lege nr.

126/1990, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate potrivit principiului

specialia generalibus derogant. Cu alte cuvinte,, potrivit acestui principiu de

drept, în dreptul intern, atunci când un raport juridic este reglementat atât

de norme speciale, cât și prin norme generale, conflictul dintre aceste

dispoziții legale se rezolvă în favoarea legii speciale.

Sintagma

cuprinsă în art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, potrivit căreia în

situația în care comisia mixtă prevăzută la alin. (1) din același text nu

ajunge la nici un rezultat, "partea interesată are deschisă calea acțiunii

în justiție potrivit dreptului comun" nu înseamnă că partea interesată de

formularea unei cereri de restituire a lăcașelor de cult și