ÎCCJ, decizie (scj.ro #119929)

Recurs promovat împotriva sentinței pronunțate în regulatorul de competență. Săvârșirea unui abuz de drept. Consecințe

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competenta instanțelor

Index alfabetic : acțiune în anulare

conflict negativ de competență

regulator de competență

recurs

abuz de drept

C. proc. civ. din 1865, art. 21, art. 22 alin. (5), art. 723 alin. (1)

Scopul recursului declarat împotriva hotărârilor prin care se soluționează conflicte de competență între instanțe, cu excepția celor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, este acela de a se stabili, în mod irevocabil, instanța competentă să judece o pricină, dreptul de a promova acest recurs, deși recunoscut părților, trebuind să fie exercitat cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege, conform art. 723 alin. (1) C.proc.civ.

Promovarea recursului împotriva sentinței pronunțate în regulatorul de competență după mai mult de patru ani de la data pronunțării acesteia și de la data comunicării ei valabile către una dintre părți constituie un abuz de drept - în condițiile în care dreptul conferit de lege este dirijat către un alt scop decât cel pentru care a fost recunoscut - care impune aplicarea sancțiunii respingerii căii de atac astfel exercitate, ca tardivă, ca o consecință a admiterii excepției de tardivitate invocate de intimat, deoarece sancțiunea cea mai potrivită este însăși lipsirea actului abuziv de efectele în vederea cărora a fost realizat.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3688 din 21 noiembrie 2014

Obiectul cererii de chemare în judecată. Aspecte procesuale și sentința Curții de Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale

Prin cererea înregistrată la data de 25.02.2009 pe rolul Judecătoriei Brașov, reclamantul H.B. a chemat în judecată pe pârâții C.A., V. (în prezent F.) S.G. și SC A.H.I.I. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să anuleze contractele de închiriere nr. 48433/15.12.2006 și nr. 47145/28.11.2006 încheiate între părți și să oblige pe pârâții C.A. și SC A.H.I.I. SRL la restituirea către reclamant a fructelor civile încasate de aceștia în numele său, în calitate de mandatari, evaluate provizoriu la suma de 10.000 de lei.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a indicat sediul, respectiv domiciliul pârâților SC A.H.I.I. SRL și C.A. în Brașov, str. H. nr. 21, jud. Brașov, unde aceștia au fost citați.

La termenul din data de 13.05.2009, pârâții au depus la dosar o întâmpinare, prin care au invocat, între altele, excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Brașov; prin același act de procedură, pârâții SC A.H.I.I. SRL și C.A. și-au indicat sediul, respectiv domiciliul, în Brașov, str. H. nr. 21, bl. 31, ap. 1, jud. Brașov.

Prin sentința civilă nr. 5091 din 13.05.2009, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov, Secția comercială.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut că potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C.proc.civ., procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei sunt de competența tribunalului în primă instanță.

Subliniind natura comercială și evaluabilă în bani a litigiului și notând valoarea totală a chiriei stabilite prin contractele a căror anulare se cere, de 183.573 lei, la care se adaugă contravaloarea fructelor civile, de 10.000 lei, judecătoria a reținut că obiectul cererii depășește suma de 100.000 lei, așa încât a apreciat că tribunalului îi revine competența de soluționare a cauzei în primă instanță.

Dosarul a fost astfel înregistrat pe rolul Tribunalului Brașov, Secția comercială și de contencios administrativ la data de 05.06.2009, însă prin încheierea din 01.09.2009, această Secție, constatându-și necompetența sa funcțională – motivat de faptul că natura litigiului este una civilă, iar nu comercială –, a transpus cauza Secției civile.

Prin sentința civilă nr. 221 din 02.10.2009, Tribunalul Brașov, Secția civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brașov.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, natura civilă a litigiului și caracterul său evaluabil în bani, aplicând, ca o consecință, criteriul valoric instituit de art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Judecătoriei Brașov, care, prin încheierea de la 11.01.2010, a scos cauza de pe rolul său și a înaintat-o Tribunalului Brașov, în vederea sesizării instanței competente să hotărască asupra conflictului.

Tribunalul Brașov, Secția civilă, a pronunțat o încheiere în ședința din Camera de Consiliu de la 21.01.2010, prin care a respins sesizarea și a trimis cauza Judecătoriei Brașov, apreciind că întrucât între instanțele civile, respectiv Judecătoria Brașov și Tribunalul Brașov, Secția civilă, nu există declinări reciproce de competență, acestea nu se află în conflict.

Sesizată fiind totuși de Judecătoria Brașov prin încheierea din data de 05.05.2010, în vederea pronunțării regulatorului de competență, Curtea de Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a stabilit competența Judecătoriei Brașov în soluționarea cauzei, prin sentința civilă nr. 4/F/CC/20.05.2010.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut că natura litigiului trebuie raportată la motivul pentru care s-a solicitat anularea contractelor, acela al nerespectării regulilor mandatului dat de reclamant pârâtului C.A., care creează raporturi juridice de drept civil între părți.

În considerarea acestor argumente și cum obiectul contractelor de închiriere nu face parte din fondul de comerț al societății contractante, curtea a considerat că prezumția de comercialitate nu operează în speță, că litigiul are, așadar, o natură civilă, iar competența, în funcție de criteriul valoric, revine judecătoriei.

Dosarul a fost restituit astfel Judecătoriei Brașov, s-a stabilit un prim termen de judecată la data de 15.09.2010, când toate părțile au fost reprezentate de avocați, iar judecata a continuat până la data de 24.04.2013, când s-a pronunțat sentința civilă nr. 7287 asupra fondului.

Apelurile declarate de părți împotriva acestei sentințe – în care pârâții au repus în discuție natura comercială, iar nu civilă a litigiului –, au fost judecate, prin decizia civilă nr. 195/A/24.04.2014 a Tribunalului Brașov, Secția I civilă.

În prezent, cauza este în etapa procesuală a recursului.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva sentinței civile nr. 4/F/CC/20.05.2010 a Curții de Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, pronunțate în regulatorul de competență, SC A.H.I.I. SRL, F. (fostă V.) S.G. și C.A. au declarat recurs la data de 08.09.2014, solicitând modificarea sa, în sensul stabilirii competenței Tribunalului Brașov în soluționarea cauzei.

După ce au susținut că sentința atacată nu le-a fost comunicată, recurenții au arătat, în motivarea căii de atac, că natura juridică a litigiului era comercială, întrucât obiectul contractelor de închiriere era reprezentat de spații destinate unor activități comerciale, ceea ce atrage incidența art. 56 C.com.

Astăzi, în ședință publică, intimatul a invocat excepția tardivității declarării recursului, asupra căreia, în temeiul art. 137 alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C.proc.civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 301 C.proc.civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

În materia conflictului de competență, art. 22 alin. (5) C.proc.civ. derogă sub aspectul termenului în care calea de atac trebuie declarată, stabilind că acesta este de 5 zile de la comunicare.

Sentința atacată a fost comunicată pârâților SC A.H.I.I. SRL și C.A. la data de 02.06.2010, după cum atestă dovezile privind îndeplinirea procedurii de comunicare regăsite la filele 6 și 8 din dosarul de fond, la adresa din Brașov, str. H. nr. 21, jud. Brașov, iar pârâtei V. (în prezent F.) S.G., la adresa din Brașov, C.B. nr. 94, bl. 1, sc. B, ap. 36, jud. Brașov, așa cum atestă dovada privind îndeplinirea procedurii de comunicare regăsită la fila 7 din dosarul de fond.

Astfel, Înalta Curte a constatat, în acord cu recurenții, că sentința nu a fost comunicată pârâților-recurenți SC A.H.I.I. SRL și C.A. la adresa lor completă de sediu, respectiv de domiciliu, pe care și-o indicaseră prin întâmpinarea depusă la data de 13.05.2009, aceea din Brașov, str. H. nr. 21, bl. 31, ap. 1, jud. Brașov.

De asemenea, a mai constatat că pârâtei-recurente V. (în prezent F.) S.G.a, hotărârea  i-a fost comunicată la domiciliu, care a fost complet indicat.

În raport de cele reținute mai sus, o primă constatare este aceea că, formal, recursul pare a fi declarat în termen.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată însă că, în speță, recurenții și-au exercitat abuziv dreptul de a ataca sentința pronunțată în regulatorul de competență.

Astfel, notează că scopul recursului declarat împotriva hotărârilor prin care se soluționează conflicte de competență între instanțe, cu excepția celor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, este acela de a se stabili, în mod irevocabil, instanța competentă să judece o pricină.

Așadar, subsumat acestui scop, părților li se recunoaște dreptul de a ataca, pe calea recursului, hotărârile pronunțate într-un regulator de competență, cu excepția celor ale instanței supreme, care sunt irevocabile.

Efectul promovării unui asemenea recurs îl continuă pe cel pe care art. 21 C.proc.civ. îl reglementează pentru cazul ivirii unui conflict de competență, respectiv cel al menținerii suspendării oricărei proceduri, așa încât niciuna dintre instanțele aflate în conflict nu mai poate păși la soluționarea cauzei, până la momentul stabilirii irevocabile a celei care este competentă.

Dreptul de a promova acest recurs, deși recunoscut părților, trebuie  exercitat așadar cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege, conform art. 723 alin. (1) C.proc.civ.

În speță, recurenții au promovat recursul, invocând necomunicarea hotărârii în mod valabil către doi dintre ei, după mai mult de patru ani de la data pronunțării sentinței atacate și de la data comunicării ei valabile cel puțin către recurenta F. (fostă V.) S.G., în condițiile în care, așa cum s-a reținut deja, după restituirea dosarului către Judecătoria Brașov, la primul termen de judecată stabilit pentru data de 15.09.2010, toate părțile au fost reprezentate de avocați, care au cunoscut astfel instanța în favoarea căreia competența de soluționare a cauzei fusese stabilită în mod irevocabil.

Mai mult, recursul de față a fost declarat ulterior pronunțării deciziei de apel împotriva sentinței date asupra fondului, în care, după cum rezultă din consultarea evidenței informatizate a instanțelor, fuseseră înlăturate criticile apelanților-pârâți, care au repus în discuție natura comercială, iar nu civilă a litigiului, tocmai în considerarea sentinței date în regulator.

În prezent, pe rolul Curții de Apel Brașov se judecă recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 195/A/24.04.2014 a Tribunalului Brașov, Secția I civilă.

În considerarea acestei succesiuni a actelor de procedură, dar și a atitudinii procesuale a părților, Înalta Curte apreciază că scopul urmărit de autorii căii de atac nu este cel de a  de a obține stabilirea irevocabilă a instanței competente să judece pricina, ci, eventual, pe cel de constituire a unei probe în susținerea unor critici îndreptate împotriva deciziei de apel, eventual circumscrise ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 3 C.proc.civ.

Așa fiind, dreptul conferit de lege este dirijat către un alt scop decât cel pentru care a fost recunoscut, motiv pentru care, apreciind că recurenții săvârșesc un abuz de drept prin promovarea acestui recurs, Înalta Curte a aplicat sancțiunea respingerii căii de atac astfel exercitate, ca tardivă, ca o consecință a admiterii excepției de tardivitate invocate de intimat, deoarece sancțiunea cea mai potrivită este însăși lipsirea actului abuziv de efectele în vederea cărora a fost realizat.