ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3433/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanții B.V. și

T.L.A. au formulat contestație împotriva Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010

emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea pentru următoarele

considerente:

- decizia atacată a

fost dată fără a exista în cuprinsul acesteia, o motivație, în conformitate cu

prevederile art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 119/1999.

- în cuprinsul

deciziei nu se face nici o referire la discrepanța dintre creanța ce o datora

S.C. T. S.R.L., respectiv 845 RON și suma impusă respectiv 942 RON.

- Direcția Generală a

Finanțelor Publice Tulcea a soluționat contestația peste termenul prevăzut de

O.G. nr. 119/1999, depășindu-se termenul prevăzut de art. 22 alin. (8) cu 10

zile.

- procesul-verbal de

inspecție este lovit de nulitate, întrucât nu a fost întocmit în conformitate

cu prevederile art. 5 din OMF nr. 258/2008, de către o echipă de control

constituită din minimum două persoane, ci doar de către o singură persoană,

S.L.

- suma considerată

prejudiciu trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă ori, în cauză suma nu

este certă, întrucât aplicarea procedurii de lichidare nu a condus la

recuperarea debitelor datorate de societate.

- la întocmirea

procesului-verbal de inspecție, organele de control aveau obligația de a

solicita relații de la toate persoanele aflate în legătură cu structura

controlată ori T.A.L. nu a fost audiată în timpul efectuării inspecției,

neavând posibilitatea să-și exprime punctul de vedere față de situația supusă

inspecției.

- atât în

procesul-verbal de inspecție din 24 septembrie 2010 nu s-a avut în vedere că

pentru numirea lichidatorului este necesar ca cererile formulate să fie

însoțite de documente justificative, pentru ca cererea să poată fi primită de

Oficiul Registrului Comerțului. La termenul din 8 aprilie 2011, pârâta a invocat

excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului Tulcea, în raport de

dispozițiile art. 22 pct. 8 din O.G. nr. 119/1999 republicată, potrivit cărora,

împotriva deciziei emisă ca urmare a soluționării contestației se poate formula

contestație în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicarea acesteia, la

curtea de apel în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul.

Așa fiind, cauza a

fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. 598/36 din 30

septembrie 2011.

La data de 23 iunie

2011, reclamanții au depus următoarele precizări:

- actul în baza

căruia a fost dispus controlul intern și au fost întocmite actele a căror

anulare se cere nu au legătură cu situația în baza căreia s-a constatat

răspunderea civilă în sarcina reclamanților.

Răspunderea civilă a

funcționarilor publici se poate angaja limitativ potrivit dispozițiilor art. 84

din Legea nr. 1898/1999. Așa fiind, reclamanții solicită, pe cale de excepție,

constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 a

Direcției Generale a Finanțelor Publice Tulcea și a procesului-verbal de

inspecție nr. 15622724 din 24 septembrie 2010.

Curtea de Apel

Constanța, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, prin

Sentința civilă nr. 409 din 25 noiembrie 2011, a respins ca nefondate excepția

nulității absolute a Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010, a Deciziei nr. 2 din

23 noiembrie 2010 și a procesului-verbal de inspecție din 24 septembrie 2010 a

Direcției Generale a Finanțelor Publice Tulcea precum și excepția dreptului

DGFP Tulcea de a stabili imputația în sarcina reclamanților.

De asemenea, a

respins ca nefondată acțiunea reclamanților B.V. și T.L.A.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut următoarele:

Excepția prescripției

DGFP Tulcea de a mai stabili imputația de 471 RON pentru fiecare reclamant este

nefondată deoarece în speță nu este contestat ordinul de imputare care, de

altfel, nici nu a fost emis.

Cât privește excepția

nulității absolute a Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 s-a reținut că este

nefondată, întrucât pe de o parte reclamanții nu au arătat ce dispoziții din

O.G. nr. 119/1999 prevăd sancționarea actului emis în soluționarea contestației

iar, pe de altă parte, textul de lege indicat nu are incidență în speță.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut că apărarea reclamanților nu poate fi luată în considerare,

întrucât aceștia trebuiau să formuleze cererea de numire a lichidatorului,

chiar și în lipsa documentelor justificative, atâta timp cât aveau dovezi din

care să rezulte că le-au solicitat de la instituția ce le deține.

S-a mai reținut că nu

poate fi primită nici apărarea reclamantei T.L.A.  potrivit căreia organul de

control fiscal nu ar fi audiat-o și drept urmare nu ar putea fi angajată

răspunderea acesteia, atâta timp cât reclamanta a avut posibilitatea să-și

prezinte punctul de vedere prin contestația formulată.

Împotriva acestei

sentințe, considerată nelegală și netemeinică au declarat recurs reclamanții

B.V. și T.L.A.

Recurenții au

susținut, în esență, următoarele:

- Excepția

prescripției dreptului Direcției Generale a Finanțelor Publice Tulcea de a

stabili în sarcina reclamanților imputația de 471 RON fiecare este fondată,

deoarece de la data la care debitul a fost comunicat Biroului juridic (5 iunie

2006) și data încheierii procesului-verbal de inspecție atacat (24 septembrie

2010) a trecut o perioadă mai mare de 3 ani.

- Referitor la

excepția nulității Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 a DGFP Tulcea,

recurenții au susținut că motivarea instanței de fond este contradictorie și

formulată cu interpretarea greșită a actului dedus judecății, întrucât O.G. nr.

119/1999 privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv,

nu are legătură cu situația în baza căreia s-a constatat răspunderea civilă a

reclamanților.

Cu referire la fondul

cauzei, recurenții au susținut că instanța nu a analizat împrejurările în care

a fost săvârșită fapta reținută în sarcina reclamanților.

Astfel, în cuprinsul

deciziei nu se face nici o referire la diferența dintre creanța pe care o

datora S.C. T. S.R.L., respectiv 845 RON și suma impusă, aceea de 942 RON.

Recurenții au mai

susținut că nu li se poate imputa o sumă ce nu a putut fi recuperată de

organele de executare fiscală ale Direcției Generale a Finanțelor Publice Măcin

și nici nu se poate considera că au prejudiciat bugetul de stat, întrucât suma

respectivă nu face parte din categoria fondurilor publice ci este datorată de

S.C. T. S.R.L.

Recursul este

nefondat.

În fapt, prin

procesul-verbal de inspecție nr. 15622 din 24 septembrie 2010 organul de

control din cadrul DGFP Tulcea a constatat că obligațiile fiscale aparținând

S.C. T. S.R.L. în sumă totală de 942 RON au fost scăzute din evidența analitică

pe plătitor pe considerentul radierii de drept al acestor creanțe, fără ca

biroul juridic, prin reprezentanții săi, să parcurgă toate etapele procedurale

obligatorii din momentul primirii hotărârii de dizolvare nr. 1416/2006 a

Tribunalului Tulcea.

Contestația formulată

de reclamanți împotriva procesului-verbal nr. 15622 din 24 septembrie 2010 prin

care aceștia solicitau exonerarea de la plata sumei de 471 RON fiecare,

reprezentând prejudiciul creat Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea a

fost respinsă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea prin Decizia nr.

2 din 23 noiembrie 2010.

Emiterea deciziei

contestate a fost efectuată în termenul de 30 de zile prevăzut de lege, socotit

de la data înregistrării contestației, așa încât în mod corect instanța de fond

a respins ca nefondate excepția prescripției dreptului DGFP Tulcea de a mai

stabili imputația.

Nici excepția

nulității absolute a sus-menționatei decizii nu este fondată, de vreme ce

reclamanții nu au precizat care sunt dispozițiile din O.G. nr. 119 din 31

august 1999 care atrag nulitatea absolută a deciziei contestate, în cazul

nerespectării dispozițiilor art. 1 pct. 4 din Legea nr. 324/2009.

Pe de altă parte, în

cauză nu sunt aplicabile dispozițiile textului de lege invocat, ci dispoziții

speciale de recuperare a pagubelor produse patrimoniului public.

Cu privire la fondul

cauzei, este de remarcat faptul că prejudiciul reprezentând creanțe fiscale,

calculate până la data efectuării mențiunii de "dizolvare în registrul

comerțului, se întemeiază pe dispozițiile art. 998 C. civ. și este rezultatul

inacțiunii delictuale a reclamanților, care nu au parcurs toate etapele

procedurale obligatorii din momentul primirii hotărârii de dizolvare.

Apărările

reclamanților privind nemotivarea deciziei contestate și neefectuarea tuturor

demersurilor de către Administrația Finanțelor Publice Măcin pentru recuperarea

creanței, pe calea executării silite nu pot fi luate în considerare atâta timp

cât această obligație intră în atribuțiile de serviciu ale reclamanților.

Nici critica privind

neaudierea reclamantei cu ocazia efectuării inspecției fiscale nu poate fi

primită, întrucât aceasta a avut ocazia de a-și preciza punctul de vedere în

contestația formulată, contestație la care putea anexa toate dovezile pe care

le considera exoneratoare de răspundere.

Examinând și din

oficiu hotărârea recurată, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și

necontestându-se existența motivelor de casare, recursul declarat în cauză va

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de B.V. și M. (T.) L.A. împotriva Sentinței civile nr. 409/CA din 25

noiembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 martie 2013.

Procesat de GGC - CL