ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3433/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanții B.V. și T.L.A. au formulat contestație împotriva Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea pentru următoarele considerente: - decizia atacată a fost dată fără a exista în cuprinsul acesteia, o motivație, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 119/1999. - în cuprinsul deciziei nu se face nici o referire la discrepanța dintre creanța ce o datora S.C. T. S.R.L., respectiv 845 RON și suma impusă respectiv 942 RON. - Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea a soluționat contestația peste termenul prevăzut de O.G. nr. 119/1999, depășindu-se termenul prevăzut de art. 22 alin. (8) cu 10 zile.

- procesul-verbal de inspecție este lovit de nulitate, întrucât nu a fost întocmit în conformitate cu prevederile art. 5 din OMF nr. 258/2008, de către o echipă de control constituită din minimum două persoane, ci doar de către o singură persoană, S.L. - suma considerată prejudiciu trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă ori, în cauză suma nu este certă, întrucât aplicarea procedurii de lichidare nu a condus la recuperarea debitelor datorate de societate. - la întocmirea procesului-verbal de inspecție, organele de control aveau obligația de a solicita relații de la toate persoanele aflate în legătură cu structura controlată ori T.A.L. nu a fost audiată în timpul efectuării inspecției, neavând posibilitatea să-și exprime punctul de vedere față de situația supusă inspecției.

- atât în procesul-verbal de inspecție din 24 septembrie 2010 nu s-a avut în vedere că pentru numirea lichidatorului este necesar ca cererile formulate să fie însoțite de documente justificative, pentru ca cererea să poată fi primită de Oficiul Registrului Comerțului. La termenul din 8 aprilie 2011, pârâta a invocat excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului Tulcea, în raport de dispozițiile art. 22 pct. 8 din O.G. nr. 119/1999 republicată, potrivit cărora, împotriva deciziei emisă ca urmare a soluționării contestației se poate formula contestație în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicarea acesteia, la curtea de apel în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul.

Așa fiind, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. 598/36 din 30 septembrie 2011. La data de 23 iunie 2011, reclamanții au depus următoarele precizări: - actul în baza căruia a fost dispus controlul intern și au fost întocmite actele a căror anulare se cere nu au legătură cu situația în baza căreia s-a constatat răspunderea civilă în sarcina reclamanților. Răspunderea civilă a funcționarilor publici se poate angaja limitativ potrivit dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 1898/1999.

Așa fiind, reclamanții solicită, pe cale de excepție, constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Tulcea și a procesului-verbal de inspecție nr. 15622724 din 24 septembrie 2010. Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 409 din 25 noiembrie 2011, a respins ca nefondate excepția nulității absolute a Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010, a Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 și a procesului-verbal de inspecție din 24 septembrie 2010 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Tulcea precum și excepția dreptului DGFP Tulcea de a stabili imputația în sarcina reclamanților.

De asemenea, a respins ca nefondată acțiunea reclamanților B.V. și T.L.A. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele: Excepția prescripției DGFP Tulcea de a mai stabili imputația de 471 RON pentru fiecare reclamant este nefondată deoarece în speță nu este contestat ordinul de imputare care, de altfel, nici nu a fost emis. Cât privește excepția nulității absolute a Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 s-a reținut că este nefondată, întrucât pe de o parte reclamanții nu au arătat ce dispoziții din O.G. nr. 119/1999 prevăd sancționarea actului emis în soluționarea contestației iar, pe de altă parte, textul de lege indicat nu are incidență în speță.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că apărarea reclamanților nu poate fi luată în considerare, întrucât aceștia trebuiau să formuleze cererea de numire a lichidatorului, chiar și în lipsa documentelor justificative, atâta timp cât aveau dovezi din care să rezulte că le-au solicitat de la instituția ce le deține. S-a mai reținut că nu poate fi primită nici apărarea reclamantei T.L.A. potrivit căreia organul de control fiscal nu ar fi audiat-o și drept urmare nu ar putea fi angajată răspunderea acesteia, atâta timp cât reclamanta a avut posibilitatea să-și prezinte punctul de vedere prin contestația formulată. Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică au declarat recurs reclamanții B.V.

și T.L.A. Recurenții au susținut, în esență, următoarele: - Excepția prescripției dreptului Direcției Generale a Finanțelor Publice Tulcea de a stabili în sarcina reclamanților imputația de 471 RON fiecare este fondată, deoarece de la data la care debitul a fost comunicat Biroului juridic (5 iunie 2006) și data încheierii procesului-verbal de inspecție atacat (24 septembrie 2010) a trecut o perioadă mai mare de 3 ani. - Referitor la excepția nulității Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 a DGFP Tulcea, recurenții au susținut că motivarea instanței de fond este contradictorie și formulată cu interpretarea greșită a actului dedus judecății, întrucât O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv, nu are legătură cu situația în baza căreia s-a constatat răspunderea civilă a reclamanților.

Cu referire la fondul cauzei, recurenții au susținut că instanța nu a analizat împrejurările în care a fost săvârșită fapta reținută în sarcina reclamanților. Astfel, în cuprinsul deciziei nu se face nici o referire la diferența dintre creanța pe care o datora S.C. T. S.R.L., respectiv 845 RON și suma impusă, aceea de 942 RON. Recurenții au mai susținut că nu li se poate imputa o sumă ce nu a putut fi recuperată de organele de executare fiscală ale Direcției Generale a Finanțelor Publice Măcin și nici nu se poate considera că au prejudiciat bugetul de stat, întrucât suma respectivă nu face parte din categoria fondurilor publice ci este datorată de S.C. T. S.R.L. Recursul este nefondat. În fapt, prin procesul-verbal de inspecție nr. 15622 din 24 septembrie 2010 organul de control din cadrul DGFP Tulcea a constatat că obligațiile fiscale aparținând S.C.

T. S.R.L. în sumă totală de 942 RON au fost scăzute din evidența analitică pe plătitor pe considerentul radierii de drept al acestor creanțe, fără ca biroul juridic, prin reprezentanții săi, să parcurgă toate etapele procedurale obligatorii din momentul primirii hotărârii de dizolvare nr. 1416/2006 a Tribunalului Tulcea. Contestația formulată de reclamanți împotriva procesului-verbal nr. 15622 din 24 septembrie 2010 prin care aceștia solicitau exonerarea de la plata sumei de 471 RON fiecare, reprezentând prejudiciul creat Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea a fost respinsă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea prin Decizia nr. 2 din 23 noiembrie 2010. Emiterea deciziei contestate a fost efectuată în termenul de 30 de zile prevăzut de lege, socotit de la data înregistrării contestației, așa încât în mod corect instanța de fond a respins ca nefondate excepția prescripției dreptului DGFP Tulcea de a mai stabili imputația.

Nici excepția nulității absolute a sus-menționatei decizii nu este fondată, de vreme ce reclamanții nu au precizat care sunt dispozițiile din O.G. nr. 119 din 31 august 1999 care atrag nulitatea absolută a deciziei contestate, în cazul nerespectării dispozițiilor art. 1 pct. 4 din Legea nr. 324/2009. Pe de altă parte, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile textului de lege invocat, ci dispoziții speciale de recuperare a pagubelor produse patrimoniului public. Cu privire la fondul cauzei, este de remarcat faptul că prejudiciul reprezentând creanțe fiscale, calculate până la data efectuării mențiunii de "dizolvare în registrul comerțului, se întemeiază pe dispozițiile art. 998 C. civ. și este rezultatul inacțiunii delictuale a reclamanților, care nu au parcurs toate etapele procedurale obligatorii din momentul primirii hotărârii de dizolvare.

Apărările reclamanților privind nemotivarea deciziei contestate și neefectuarea tuturor demersurilor de către Administrația Finanțelor Publice Măcin pentru recuperarea creanței, pe calea executării silite nu pot fi luate în considerare atâta timp cât această obligație intră în atribuțiile de serviciu ale reclamanților. Nici critica privind neaudierea reclamantei cu ocazia efectuării inspecției fiscale nu poate fi primită, întrucât aceasta a avut ocazia de a-și preciza punctul de vedere în contestația formulată, contestație la care putea anexa toate dovezile pe care le considera exoneratoare de răspundere. Examinând și din oficiu hotărârea recurată, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și necontestându-se existența motivelor de casare, recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.V. și M. (T.) L.A. împotriva Sentinței civile nr. 409/CA din 25 noiembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2013. Procesat de GGC - CL