ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3563/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, recurentul P.V. a formulat recurs împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 444 din 17 mai 2012 considerând-o nelegală și netemeinică și s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și să se dispună eliberarea sa din funcție prin demisie, în temeiul art. 65 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 330/2004. În motivarea recursului s-a arătat că recurentul a adresat o cerere Consiliului Superior al Magistraturii, comunicată la 4 mai 2013, prin care a solicitat eliberarea din funcție prin demisie, în baza art. 65 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 444 din 17 mai 2012 s-a decis înaintarea către Președintele României a propunerii de eliberare din funcția de magistrat a recurentului, judecător la Judecătoria Petroșani, în conformitate cu dispozițiile art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004 și art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004, republicată, ca urmare a condamnării definitive, conform Deciziei penale nr. 1452 din 9 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Cum cererea de eliberare din funcție a fost formulată anterior pronunțării Deciziei penale nr. 1452/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a apreciat că, în mod nelegal Plenul Consiliului Superior al Magistraturii s-a pronunțat asupra unei cauze de eliberare din funcție survenită ulterior.

După cum rezultă din cuprinsul art. 65 din Legea nr. 303/2004, textul de lege nu stabilește o ordine în care să fie soluționate situațiile prezentate, însă recurentul a apreciat că soluția firească ar trebui să fie cea a momentului intervenirii respectivei cauze astfel că Plenul Consiliului Superior al Magistraturii trebuia să se pronunțe cu prioritate asupra cererii de eliberare din funcție prin demisie și nu asupra cauzei intervenită ulterior. Plenul CSM în cuprinsul Hotărârii nr. 444 din 17 mai 2012 a apreciat că trebuie să dea eficiență cazului eliberării din funcție din motive imputabile, pentru că interpretarea contrară ar fi de natură să conducă la eludarea prevederilor legale, dar recurentul a apreciat că nu există o asemenea precizare în lege, iar prevederile legale sunt de strictă interpretare, enumerările fiind limitative.

A fost depusă la dosar copia cererii de eliberare din funcție prin demisie adresată de recurent CSM, punctul de vedere al Direcției legislație, documentare și contencios nr. 7314/1154/2012, Hotărârea nr. 444 din 17 mai 2012 a Plenului CSM. Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat deoarece, în speță, trebuie să prevaleze eliberarea din funcție ca urmare a condamnării recurentului și nu cea a eliberării sale prin demisie. După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prin Hotărârea nr. 373 din 31 martie 2010 a Secției pentru Judecători a CSM s-a hotărât suspendarea domnului P.V.

atât din funcția de judecător la Judecătoria Petroșani cât și din funcția de vicepreședinte al aceleiași instanțe începând cu 31 martie 2010 ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva acestuia în Dosarul penal nr. 30/P/2010. Ulterior, prin cererea înregistrată la CSM la 4 mai 2012 acesta a solicitat eliberarea sa din funcție prin demisie, în baza art. 65 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004. Prin Adresa nr. 260 din 8 mai 2012 a Curții de Apel Alba Iulia s-a comunicat CSM condamnarea definitivă a recurentului la pedeapsa închisorii de 2 ani și 6 luni. Prin Hotărârea nr. 444 din 17 mai 2012 Plenul CSM a propus Președintelui României eliberarea din funcția de judecător a d-lui P.V., vicepreședintele Judecătoriei Petroșani, ca urmare a condamnării definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni.

Potrivit art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare: "Judecătorii și procurorii sunt eliberați din funcție în următoarele cazuri: a) demisie; b) pensionare, potrivit legii; c) transfer într-o altă funcție, în condițiile legii; d) incapacitate profesională; e) ca sancțiune disciplinară; f) condamnarea definitivă a judecătorului sau procurorului pentru o infracțiune; g) încălcarea dispozițiilor art. 7; h) nepromovarea examenului prevăzut la art. 33 alin. (14); i) neîndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 14 alin. (2) lit. a), c) și e)". Alin. (2) al articolului în discuție dispune după cum urmează: "Eliberarea din funcție a judecătorilor și procurorilor se dispune prin decret al Președintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii". În speță, la data de 17 mai 2012 Plenul CSM era sesizat cu o cerere de eliberare din funcție prin demisie, cerere formulată de recurentul P.V.

și i se comunicase faptul că la 8 mai 2012 recurentul a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii, fiind concurente o cauză imputabilă (condamnarea definitivă pentru o infracțiune) și o cauză neimputabilă (demisia). Plenul CSM, plecând de la faptul că legea nu stabilește o ordine de prioritate în situația în care intervin două sau mai multe cauze ce pot conduce la eliberarea din funcție a unui magistrat a propus Președintelui României eliberarea din funcție ca urmare a condamnării definitive a recurentului P.V.. S-a argumentat, de către intimatul CSM că, chiar dacă cererea de demisie este formulată la o dată anterioară datei la care a intervenit condamnarea sa definitivă, nu se poate dispune eliberarea din funcție ca urmare a demisiei pentru că aceasta ar conduce la eludarea prevederilor legale care reglementează eliberarea din funcție în caz de condamnare definitivă a judecătorului sau procurorului.

Criticile recurentului referitoare la această interpretare vor fi respinse dar pentru următoarele considerente: Așa cum prevăd dispozițiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare "Eliberarea din funcție a judecătorilor și procurorilor se dispune prin decret al Președintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii". Prim urmare, hotărârea CSM, cum este și cea contestată în prezenta, nu duce, prin ea însăși, la eliberarea din funcție a judecătorului.

De altfel, chiar în dispozitivul hotărârii se precizează că "propune Președintelui României eliberarea din funcția de judecător ...", iar textul art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 se referă la "propunerea Consiliului Superior al Magistraturii". Actul care duce la eliberarea din funcția de judecător este decretul semnat de Președintele României, emis la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, iar hotărârea CSM prin care se propune eliberarea din funcție nu produce efecte decât în momentul emiterii decretului de către Președintele României. În speță, Hotărârea nr. 444/2012 a Plenului CSM prin care s-a propus eliberarea din funcție a recurentului a fost înaintată Președintelui României și prin Decretul nr. 411 din 12 iunie 2012 a fost eliberat din funcția de judecător recurentul P.V., decretul fiind publicat în M. Of.

nr. 398/14.06.2012. Recurentul a precizat, în fața instanței de recurs că nu a contestat Decretul Președintelui României de eliberare din funcție, deși de la publicarea sa au trecut 9 luni. În aceste condiții, chiar și dacă s-ar accepta criticile recurentului cu privire la ordinea de soluționare a cauzelor de eliberare din funcție, Decretul Președintelui României de eliberare din funcție nu a fost anulat și nici contestat și este cel care produce efecte în legătură cu eliberarea din funcția de judecător a recurentului, eliberarea fiind din motive imputabile. De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.V. împotriva Hotărârii nr. 444 din 17 mai 2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 martie 2013. Procesat de GGC - CL +++ R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE

CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA DE CONTENCIOS

ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Decizia nr. 205/2013 Dosar nr. 3517/1/2011 Ședința publică de la 17 ianuarie 2013 Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, reclamantul B.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Brașov anularea HCL adoptată în ședința din 20 iunie 2008, obligarea la validarea mandatului, sub sancțiunea plății de penalități de întârziere. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că a fost înscris pe lista PNL, pentru funcția de consilier local al Municipiului Brașov, la alegerile din 1 iunie 2008, ca urmare a votului fiind înscris pe lista consilierilor locali supleanți.

La data de 20 iunie 2008 a avut loc ședința de validare a mandatelor consilierilor locali, iar anterior au fost depuse 2 cereri de renunțare la calitatea de consilier local a numiților T.C.F. și M.A., susținând pe următorii înscriși pe lista consilierilor locali conform art. 33 din Legea nr. 215/2001. La data de 29 iulie 2008 reclamantul și-a completat acțiunea, solicitând anularea în tot a HCL nr. 533/2008, iar în subsidiar, în parte, în ce privește invalidarea mandatului său de consilier, suspendarea executării hotărârii atacate până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile. S-a arătat că HCL nr. 533/2008 este nulă pentru lipsa cvorumului în momentul votării. La data de 13 august 2008 s-au formulat cereri de intervenție în interes propriu de către G.A.I.

și O.F.A. La data de 2 februarie 2008 intimatul Consiliul Local al Mun. Brașov a invocat excepțiile prematurității introducerii acțiunii și a inadmisibilității pentru neurmarea procedurii prealabile. Cea de-a doua a fost respinsă conform încheierii din 3 februarie 2010. Prin încheierea din 24 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea judecării cauzei la Tribunalul Argeș. La termenul de judecată din 24 ianuarie 2011 s-a dispus conexarea Dosarului nr. 5235/2008 al Tribunalului Brașov la prezenta cauză.

Prin Sentința nr. 399 din 14 aprilie 2011, Tribunalul Argeș a admis în parte contestația completată și precizată formulată de reclamantul B.V., a anulat în parte HCL nr. 533 din 20 iunie 2008, numai în ce privește invalidarea sa, a obligat intimatul Consiliul Local Brașov să valideze mandatul de consilier local al acestuia, a respins contestația formulată de PNL Brașov împotriva HCL nr. 540 din 21 iulie 2008, a admis contestațiile formulate de reclamanții PNL București, B.V. și M.I. și a anulat HCL nr. 973 din 15 decembrie 2008, HCL nr. 1033 din 15 decembrie 2008 și respective HCL nr. 1034 din 15 decembrie 2008. Pentru a pronunța această hotărâre s-au reținut următoarele: Excepția lipsei de interes a petentului B.V.

în formularea acțiunii față de art. 1 din HCL nr. 533/2008 nu a putut fi primită de instanță, față de soluția adoptată, respectiv anularea hotărârii numai în ce privește pct. 2. Excepția lipsei calității procesuale pasive a intimaților A., F. și R. a fost respinsă, câtă vreme la momentul introducerii în cauză erau consilieri locali și au fost printre cei 26 care au participat la ședința din 20 iunie 2008. În ce privește excepțiile lipsei calității procesuale pasive și respectiv a lipsei capacității de folosință a Consiliului Local al Municipiului Brașov, acestea acestea au fost, de asemenea, respinse. Calitatea procesual pasivă decurge din calitatea de emitent al actului a cărui anulare se cere.

În materia contenciosului administrativ s-a reținut că este relevantă capacitatea administrativă de a emite acte administrative în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public. Excepțiile lipsei de interes și a lipsei de obiect ale acțiunii privind anularea HCL nr. 540/2008 s-a apreciat că sunt neîntemeiate, câtă vreme se solicită verificarea legalității acesteia, precum și raportat la soluția pronunțată asupra fondului. În ce privește excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a PNL, s-a constatat că interesul și calitatea procesuală activă sunt în interdependență. Față de acest petent, P.N.L., s-a apreciat că și excepția tardivității este nefondată, deoarece nu se face dovada datei la care i-ar fi fost comunicate hotărârile, pentru a se putea calcula termenul de 5 zile, prevăzut de art. 31 1 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.

Pe fondul cauzei s-a reținut că din art. 31 din Legea nr. 215/2001, reiese că numai comisia poate propune invalidarea și numai dacă se constată încălcarea condițiilor de eligibilitate sau dacă alegerea a fost urmarea unei fraude electorale . Tribunalul a apreciat că apărarea conform căreia votul exprimat de consilierul local este expresia unei opinii politice, în garantarea libertății sale de opinie și de acțiune în executarea mandatului, conform art. 20, art. 21 din Legea nr. 392/2004, nu a putut fi primită. A mai reținut Curtea că dimpotrivă, câtă vreme nu se regăsește nici unul dintre cele două motive expres prevăzute de lege pentru invalidare, votul exprimat de toți membrii formațiunii politice majoritare, în sensul invalidării apare ca abuziv, în totală opoziție cu votul liber exprimat de cetățenii Municipiului Brașov și în vădită contradicție cu dispozițiile art. 33 și art. 31 alin. (3) - (5) din Legea nr. 215/2001.

Împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Argeș a formulat cerere de revizuire Consiliul Local al Municipiului Brașov. La termenul de judecată din 13 octombrie 2011, pentru lipsa nejustificată a părților, s-a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Cauza a fost repusă pe rol, întrucât a rămas în nelucrare timp de un an. Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Cum, în cauză, nu s-au îndeplinit acte de procedură de natură a întrerupe sau suspenda perimarea, potrivit prevederilor art. 249 - 251 C. proc.

civ., urmează a se face aplicarea dispozițiilor art. 252 alin. (1) din același Cod, constatându-se din oficiu perimarea cererii de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimată cererea de revizuire formulată de Consiliul Local al Municipiului Brașov împotriva Sentinței nr. 399 din 14 aprilie 2011 a Tribunalului Argeș, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 ianuarie 2013. Procesat de GGC - CL +++ R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE

CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA DE CONTENCIOS

ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Decizia nr. 3254/2013 Dosar nr. 209/35/2012 Ședința publică de la 13 martie 2013 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura în fața primei instanțe Prin încheierea din ședința publică de la 3 mai 2012 dată în Dosarul nr. 9460/111/2010, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a dispus sesizarea Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ, pentru soluționarea excepției de nelegalitate invocată de Casa de Asigurări de Sănătate Bihor cu privire la dispozițiile art. 77 din Ordinul nr. 60/32/2006 emis de Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate.

În motivarea excepției de nelegalitate, reclamanta a invocat că, prin ordinul contestat se încearcă adăugarea la O.U.G. nr. 158/2005 și modificarea Ordonanței Guvernului nr. 92/2003, ceea ce contravine celor două acte normative și prevederilor art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă. Reclamanta a precizat că O.U.G. nr. 158/2005 nu prevede nici un termen de rambursare și nici un termen de la care se pot solicita dobânzi, iar O.G. nr. 92/2003 prevede în art. 124 acordarea de dobânzi după 45 de zile de la data cererii de restituire a sumelor datorate și nu după 15 zile, cum reglementează ordinul contestat. 3. Soluția instanței de fond Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat Sentința nr. 276/CA/2012 - P-I- din 17 septembrie 2012, prin care a respins excepția de nelegalitate invocată de Casa de Asigurări de Sănătate Bihor.

Instanța de fond a reținut că, prin Ordinul nr. 60/32/2006 au fost aprobate normele metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 158/2005, stabilindu-se cu exactitate modul de aplicare a ordonanței de urgență, fără a se încerca adăugarea la conținutul acestui act normativ, cum s-a susținut în motivarea excepției de nelegalitate. De asemenea, s-a considerat că, prin ordinul contestat nu se modifică O.G. nr. 92/2003, deoarece nu se prevede modul de calcul pentru dobânzi și majorări de întârziere, reglementând-se norma de trimitere cuprinsă în art. 10, potrivit căreia aceste accesorii se calculează potrivit prevederilor legale în materia de colectare a creanțelor fiscale. Prin faptul că, prin O.U.G.

nr. 158/2005 se prevăd clauze speciale care derogă de la O.G. nr. 92/2003, s-a apreciat că nu este înlăturată aplicarea Codului de procedură fiscală pentru situațiile nereglementate de legea specială, întrucât art. 2 C. proc. fisc. prevede că acest cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat, iar unde codul nu dispune, se aplică prevederile Codului de procedură civilă. De altfel, s-a reținut că, la art. 10 din normele aprobate prin Ordinul nr. 60/32/2006 s-a prevăzut că, pentru neachitarea la termenul de scadență de către angajatori, asimilații acestora și asigurații care au obligația plății contribuției pentru concedii și indemnizații, se datorează după acest termen majorări de întârziere, potrivit dispozițiilor legale în materie de colectare a creanțelor fiscale.

Instanța de fond a respins ca neîntemeiată și susținerea reclamantei privind încălcarea normelor de tehnică legislativă cuprinse în art. 77 și 78 din Legea nr. 24/2000, cu motivarea că, prin Ordinul nr. 60/32/2006 a fost reglementat un mecanism concret de punere în aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 158/2005 cu privire la plata efectivă a indemnizațiilor de concedii medicale, fără a se adăuga la lege, potrivit prerogativelor conferite ministrului sănătății și președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate prin art. 56 din actul normativ sus-menționat. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta C.A.S. Bihor, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii excepției de neegalitate invocată.

Recurenta a susținut că, prima instanță a respins în mod greșit excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 77 din Ordinul nr. 60/32/2006, deoarece termenul de 15 zile prevăzut de norma contestată încalcă prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 158/2005, ale Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 și ale art. 77 - 78 din Legea nr. 24/2000. În dezvoltarea acestei critici, s-a arătat că O.U.G. nr. 158/2005 nu prevede nici un termen de la care se pot solicita dobânzi de către contribuabil, că O.G. nr. 92/2003 prevede un termen de 45 de zile, iar dispozițiile art. 77 - 78 din Legea nr. 24/2000 prevăd că, ordinele se emit în executarea legilor, hotărârilor și ordonanțelor și nu pot conține soluții care să contravină acestora.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând actele și lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Aspecte de fapt și de drept relevante Ordinul nr. 60/32/2006 emis de Ministrul Sănătății și Președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate prevedea în art. 77 că, ordonanțarea de plată, ordinul de plată, sau după caz, comunicarea de respingere a plății se transmite solicitantului în termen de 15 zile. Urmare modificării Ordinului nr. 60/32/2006 prin Ordinul nr. 430/470/2010, art. 77 prevede că, în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de restituire, casa de asigurări de sănătate va efectua plata sumelor aprobate sau va transmite solicitantului comunicarea de respingere a plății.

Cum termenul prevăzut în ordinul contestat, pe calea incidentă a excepției de nelegalitate, vizează efectuarea plății sumelor aprobate de casele de asigurări de sănătate de la data depunerii cererii de restituire și nu se referă la acordarea de dobânzi, instanța de fond a constatat corect că prin reglementarea respectivă nu se adaugă la O.U.G. nr. 158/2005, nu se modifică O.G. nr. 92/2003 și nu se încalcă prevederile art. 77 - 78 din Legea nr. 24/2000.

Instanța de fond a reținut de asemenea în mod întemeiat că, prin Ordinul nr. 60/32/2006, astfel cum a fost modificat prin Ordinul nr. 526/213/2006 și Ordinul nr. 430/470/2010, a fost reglementat un mecanism concret de punere în aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 158/2005 cu privire la plata efectivă a indemnizațiilor de concedii medicale, fără a se adăuga la lege, potrivit prerogativelor conferite pentru ministrul sănătății și președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, conform art. 56 din actul normativ sus-menționat. Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

2. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia. În baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de Casa de Asigurări de Sănătate Bihor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate Bihor împotriva Sentinței civile nr. 276/CA - P.I. din 17 septembrie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2013. Procesat de GGC - CL +++ R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE

CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA DE CONTENCIOS

ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Decizia nr. 3433/2013 Dosar nr. 598/36/2011 Ședința publică de la 15 martie 2013 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanții B.V. și T.L.A. au formulat contestație împotriva Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea pentru următoarele considerente: - decizia atacată a fost dată fără a exista în cuprinsul acesteia, o motivație, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 119/1999. - în cuprinsul deciziei nu se face nici o referire la discrepanța dintre creanța ce o datora S.C. T. S.R.L., respectiv 845 RON și suma impusă respectiv 942 RON. - Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea a soluționat contestația peste termenul prevăzut de O.G.

nr. 119/1999, depășindu-se termenul prevăzut de art. 22 alin. (8) cu 10 zile. - procesul-verbal de inspecție este lovit de nulitate, întrucât nu a fost întocmit în conformitate cu prevederile art. 5 din OMF nr. 258/2008, de către o echipă de control constituită din minimum două persoane, ci doar de către o singură persoană, S.L. - suma considerată prejudiciu trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă ori, în cauză suma nu este certă, întrucât aplicarea procedurii de lichidare nu a condus la recuperarea debitelor datorate de societate. - la întocmirea procesului-verbal de inspecție, organele de control aveau obligația de a solicita relații de la toate persoanele aflate în legătură cu structura controlată ori T.A.L.

nu a fost audiată în timpul efectuării inspecției, neavând posibilitatea să-și exprime punctul de vedere față de situația supusă inspecției. - atât în procesul-verbal de inspecție din 24 septembrie 2010 nu s-a avut în vedere că pentru numirea lichidatorului este necesar ca cererile formulate să fie însoțite de documente justificative, pentru ca cererea să poată fi primită de Oficiul Registrului Comerțului. La termenul din 8 aprilie 2011, pârâta a invocat excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului Tulcea, în raport de dispozițiile art. 22 pct. 8 din O.G. nr. 119/1999 republicată, potrivit cărora, împotriva deciziei emisă ca urmare a soluționării contestației se poate formula contestație în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicarea acesteia, la curtea de apel în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul.

Așa fiind, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. 598/36 din 30 septembrie 2011. La data de 23 iunie 2011, reclamanții au depus următoarele precizări: - actul în baza căruia a fost dispus controlul intern și au fost întocmite actele a căror anulare se cere nu au legătură cu situația în baza căreia s-a constatat răspunderea civilă în sarcina reclamanților. Răspunderea civilă a funcționarilor publici se poate angaja limitativ potrivit dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 1898/1999.

Așa fiind, reclamanții solicită, pe cale de excepție, constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Tulcea și a procesului-verbal de inspecție din 24 septembrie 2010. Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 409 din 25 noiembrie 2011, a respins ca nefondate excepția nulității absolute a Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 a Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 și a procesului-verbal de inspecție din 24 septembrie 2010 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Tulcea precum și excepția dreptului DGFP Tulcea de a stabili imputația în sarcina reclamanților. De asemenea, a respins ca nefondată acțiunea reclamanților B.V.

și T.L.A.. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele: Excepția prescripției DGFP Tulcea de a mai stabili imputația de 471 RON pentru fiecare reclamant este nefondată deoarece în speță nu este contestat ordinul de imputare care, de altfel, nici nu a fost emis. Cât privește excepția nulității absolute a Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 s-a reținut că este nefondată, întrucât pe de o parte reclamanții nu au arătat ce dispoziții din O.G. nr. 119/1999 prevăd sancționarea actului emis în soluționarea contestației iar, pe de altă parte, textul de lege indicat nu are incidență în speță. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că apărarea reclamanților nu poate fi luată în considerare, întrucât aceștia trebuiau să formuleze cererea de numire a lichidatorului, chiar și în lipsa documentelor justificative, atâta timp cât aveau dovezi din care să rezulte că le-au solicitat de la instituția ce le deține.

S-a mai reținut că nu poate fi primită nici apărarea reclamantei T.L.A. potrivit căreia organul de control fiscal nu ar fi audiat-o și drept urmare nu ar putea fi angajată răspunderea acesteia, atâta timp cât reclamanta a avut posibilitatea să-și prezinte punctul de vedere prin contestația formulată. Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică au declarat recurs reclamanții B.V. și T.L.A.. Recurenții au susținut, în esență, următoarele: - Excepția prescripției dreptului Direcției Generale a Finanțelor Publice Tulcea de a stabili în sarcina reclamanților imputația de 471 RON fiecare este fondată, deoarece de la data la care debitul a fost comunicat Biroului juridic (5 iunie 2006) și data încheierii procesului-verbal de inspecție atacat (24 septembrie 2010) a trecut o perioadă mai mare de 3 ani.

- Referitor la excepția nulității Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 a DGFP Tulcea, recurenții au susținut că motivarea instanței de fond este contradictorie și formulată cu interpretarea greșită a actului dedus judecății, întrucât O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv, nu are legătură cu situația în baza căreia s-a constatat răspunderea civilă a reclamanților. Cu referire la fondul cauzei, recurenții au susținut că instanța nu a analizat împrejurările în care a fost săvârșită fapta reținută în sarcina reclamanților. Astfel, în cuprinsul deciziei nu se face nici o referire la diferența dintre creanța pe care o datora S.C. T. S.R.L., respectiv 845 RON și suma impusă, aceea de 942 RON.

Recurenții au mai susținut că nu li se poate imputa o sumă ce nu a putut fi recuperată de organele de executare fiscală ale Direcției Generale a Finanțelor Publice Măcin și nici nu se poate considera că au prejudiciat bugetul de stat, întrucât suma respectivă nu face parte din categoria fondurilor publice ci este datorată de S.C. T. S.R.L. Recursul este nefondat. În fapt, prin procesul-verbal de inspecție nr. 15622 din 24 septembrie 2010 organul de control din cadrul DGFP Tulcea a constatat că obligațiile fiscale aparținând S.C. T. S.R.L. în sumă totală de 942 RON au fost scăzute din evidența analitică pe plătitor pe considerentul radierii de drept al acestor creanțe, fără ca biroul juridic, prin reprezentanții săi, să parcurgă toate etapele procedurale obligatorii din momentul primirii hotărârii de dizolvare nr. 1416/2006 a Tribunalului Tulcea.

Contestația formulată de reclamanți împotriva procesului-verbal nr. 15622 din 24 septembrie 2010 prin care aceștia solicitau exonerarea de la plata sumei de 471 RON fiecare, reprezentând prejudiciul creat Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea a fost respinsă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea prin Decizia nr. 2 din 23 noiembrie 2010. Emiterea deciziei contestate a fost efectuată în termenul de 30 de zile prevăzut de lege, socotit de la data înregistrării contestației, așa încât în mod corect instanța de fond a respins ca nefondate excepția prescripției dreptului DGFP Tulcea de a mai stabili imputația. Nici excepția nulității absolute a sus-menționatei decizii nu este fondată, de vreme ce reclamanții nu au precizat care sunt dispozițiile din O.G.

nr. 119 din 31 august 1999 care atrag nulitatea absolută a deciziei contestate, în cazul nerespectării dispozițiilor art. 1 pct. 4 din Legea nr. 324/2009. Pe de altă parte, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile textului de lege invocat, ci dispoziții speciale de recuperare a pagubelor produse patrimoniului public. Cu privire la fondul cauzei, este de remarcat faptul că prejudiciul reprezentând creanțe fiscale, calculate până la data efectuării mențiunii de "dizolvare în registrul comerțului, se întemeiază pe dispozițiile art. 998 C. civ. și este rezultatul inacțiunii delictuale a reclamanților, care nu au parcurs toate etapele procedurale obligatorii din momentul primirii hotărârii de dizolvare.

Apărările reclamanților privind nemotivarea deciziei contestate și neefectuarea tuturor demersurilor de către Administrația Finanțelor Publice Măcin pentru recuperarea creanței, pe calea executării silite nu pot fi luate în considerare atâta timp cât această obligație intră în atribuțiile de serviciu ale reclamanților. Nici critica privind neaudierea reclamantei cu ocazia efectuării inspecției fiscale nu poate fi primită, întrucât aceasta a avut ocazia de a-și preciza punctul de vedere în contestația formulată, contestație la care putea anexa toate dovezile pe care le considera exoneratoare de răspundere. Examinând și din oficiu hotărârea recurată, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și necontestându-se existența motivelor de casare, recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.V. și M. (T.) L.A. împotriva Sentinței civile nr. 409/CA din 25 noiembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2013 . Procesat de GGC - CL +++ R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE

CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA DE CONTENCIOS

ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Decizia nr. 4826/2013 Dosar nr. 807/44/2011 Ședința publică de la 4 aprilie 2013 ++++Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta A.V. a chemat în judecată pe pârâții Universitatea "S.H." – București și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului spre a fi obligați să-i elibereze diploma de licență, respectiv să-i recunoască actul de studii. În motivarea cererii sale reclamanta a arătat că în perioada 2006-2009 a absolvit cursurile Facultății de Drept și Administrație Publică București – specializarea științe juridice din cadrul Universității "S.H.", iar în luna iulie 2009 a promovat examenul de licență și, ca urmare, i-a fost eliberată adeverința nr. 6096/09 iulie 2009 care atestă titlul de licențiat în drept.

Prin sentința nr. 425/2011 din 15 decembrie 2011 Curtea de Apel Galați - Secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.V. și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea "S.H.", a obligat Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în calitate de chemat în garanție, să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentul la diplomă pentru reclamantă, în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii, a respins celelalte capete ale acțiunii și cererii de chemare în garanție ca nefondate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că din actele dosarului nu rezultă că reclamanta s-a înscris la o specializare și la o formă de învățământ pentru a căror organizare universitatea pârâtă nu avea autorizare sau acreditare provizorie, că în speță nu a fost contestat în mod expres faptul că reclamanta nu are dreptul să obțină diploma de licență și suplimentele la diplomă pentru că a parcurs o formă de învățământ pentru care pârâta nu a parcurs etapele obligatorii de acreditare/autorizare provizorie și, prin urmare, câtă vreme pârâta însăși recunoaște că reclamanta a urmat cursurile pe care ea le-a organizat la formele de învățământ legal stabilite și a emis acesteia acte ce recunosc acest fapt și calitatea de licențiată în drept, acte ce premerg diplomelor finale de studii, atât cererea reclamantei, cât și cererea de chemare în garanție, sunt întemeiate sub aspectul obligării la tipărirea formularelor tipizate constând în diplomă de licență și supliment la diplomă pentru reclamantă, în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii.

Având în vedere poziția procesuală a pârâtei, cât și prevederile art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, instanța a respins celelalte capete de cerere ca nefondate. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Galați – Secția contencios administrativ și fiscal. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unei diplome de licență și a altor acte de studii reclamantei, care este absolventă a Facultății de Drept și Administrație Publică București, din cadrul Universității "S.H.", promoția 2009. În alt registru de idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea "S.H." din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. În cauza de față, Universitatea "S.H." nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident, Universitatea "S.H." din București este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcționează doar ca parte a unui sistem național de învățământ, care nu poate fi asimilată unei autorități administrative autonome sau unui organ central al administrației publice. Prin urmare, pârâta aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea "S.H." nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. În cauza de față, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezentul litigiu sunt incidente prevederile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, care menționează următoarele: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față este aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ, față de împrejurarea că Universitatea S.H. din București este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d C. proc. civ.

În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența materială a instanței de contencios administrativ revine Secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Galați, competent și din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege. Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția necompetenței teritoriale. Reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C.proC. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. Soluționând cauza de față fără a-și verifica competența în raport cu obiectul acțiunii și cu dispozițiile legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre casabilă în condițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Galați - Secția contencios administrativ și fiscal, care va avea în vedere și motivele de recurs invocate de reclamantă, ce privesc fondul pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de Ministerul Educației Naționale (fost Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului) împotriva sentinței nr. 425/2011 din 15 decembrie 2011 a Curții de Apel Galați – Secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Galați – Secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2013. JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,JUDECĂTOR, L.VișanE.CanțărC.Ilie MAGISTRAT ASISTENT, C.Olteanu Red.C.O Tehnored. R.M.C./4 ex.