ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3563/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3563/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, recurentul P.V.

a formulat recurs împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii nr. 444 din 17 mai 2012 considerând-o nelegală și netemeinică și

s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și să se dispună

eliberarea sa din funcție prin demisie, în temeiul art. 65 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 330/2004.

În motivarea

recursului s-a arătat că recurentul a adresat o cerere Consiliului Superior al

Magistraturii, comunicată la 4 mai 2013, prin care a solicitat eliberarea din

funcție prin demisie, în baza art. 65 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Prin Hotărârea

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 444 din 17 mai 2012 s-a

decis înaintarea către Președintele României a propunerii de eliberare din

funcția de magistrat a recurentului, judecător la Judecătoria Petroșani, în

conformitate cu dispozițiile art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004

și art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004, republicată, ca urmare a condamnării

definitive, conform Deciziei penale nr. 1452 din 9 mai 2012 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cum cererea de

eliberare din funcție a fost formulată anterior pronunțării Deciziei penale nr.

1452/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a apreciat că, în mod

nelegal Plenul Consiliului Superior al Magistraturii s-a pronunțat asupra unei

cauze de eliberare din funcție survenită ulterior.

După cum rezultă din

cuprinsul art. 65 din Legea nr. 303/2004, textul de lege nu stabilește o ordine

în care să fie soluționate situațiile prezentate, însă recurentul a apreciat că

soluția firească ar trebui să fie cea a momentului intervenirii respectivei

cauze astfel că Plenul Consiliului Superior al Magistraturii trebuia să se

pronunțe cu prioritate asupra cererii de eliberare din funcție prin demisie și

nu asupra cauzei intervenită ulterior.

Plenul CSM în

cuprinsul Hotărârii nr. 444 din 17 mai 2012 a apreciat că trebuie să dea

eficiență cazului eliberării din funcție din motive imputabile, pentru că

interpretarea contrară ar fi de natură să conducă la eludarea prevederilor

legale, dar recurentul a apreciat că nu există o asemenea precizare în lege,

iar prevederile legale sunt de strictă interpretare, enumerările fiind

limitative.

A fost depusă la

dosar copia cererii de eliberare din funcție prin demisie adresată de recurent

CSM, punctul de vedere al Direcției legislație, documentare și contencios nr.

7314/1154/2012, Hotărârea nr. 444 din 17 mai 2012 a Plenului CSM.

Intimatul Consiliul

Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea

recursului ca nefondat deoarece, în speță, trebuie să prevaleze eliberarea din

funcție ca urmare a condamnării recurentului și nu cea a eliberării sale prin

demisie.

După examinarea

motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de

Casație și Justiție reține că prin Hotărârea nr. 373 din 31 martie 2010 a

Secției pentru Judecători a CSM s-a hotărât suspendarea domnului P.V. atât din

funcția de judecător la Judecătoria Petroșani cât și din funcția de

vicepreședinte al aceleiași instanțe începând cu 31 martie 2010 ca urmare a

punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva acestuia în Dosarul penal nr.

30/P/2010.

Ulterior, prin

cererea înregistrată la CSM la 4 mai 2012 acesta a solicitat eliberarea sa din

funcție prin demisie, în baza art. 65 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Prin Adresa nr. 260

din 8 mai 2012 a Curții de Apel Alba Iulia s-a comunicat CSM condamnarea

definitivă a recurentului la pedeapsa închisorii de 2 ani și 6 luni.

Prin Hotărârea nr.

444 din 17 mai 2012 Plenul CSM a propus Președintelui României eliberarea din

funcția de judecător a d-lui P.V., vicepreședintele Judecătoriei Petroșani, ca

urmare a condamnării definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni.

Potrivit art. 65

alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare:

"Judecătorii și

procurorii sunt eliberați din funcție în următoarele cazuri:

a) demisie;

b) pensionare,

potrivit legii;

c) transfer într-o

altă funcție, în condițiile legii;

d) incapacitate

profesională;

e) ca sancțiune

disciplinară;

f) condamnarea

definitivă a judecătorului sau procurorului pentru o infracțiune;

g) încălcarea

dispozițiilor art. 7;

h) nepromovarea

examenului prevăzut la art. 33 alin. (14);

i) neîndeplinirea

condițiilor prevăzute la art. 14 alin. (2) lit. a), c) și e)".

Alin. (2) al

articolului în discuție dispune după cum urmează: "Eliberarea din funcție

a judecătorilor și procurorilor se dispune prin decret al Președintelui

României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii".

În speță, la data de

17 mai 2012 Plenul CSM era sesizat cu o cerere de eliberare din funcție prin

demisie, cerere formulată de recurentul P.V. și i se comunicase faptul că la 8

mai 2012 recurentul a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii, fiind

concurente o cauză imputabilă (condamnarea definitivă pentru o infracțiune) și

o cauză neimputabilă (demisia).

Plenul CSM, plecând

de la faptul că legea nu stabilește o ordine de prioritate în situația în care

intervin două sau mai multe cauze ce pot conduce la eliberarea din funcție a

unui magistrat a propus Președintelui României eliberarea din funcție ca urmare

a condamnării definitive a recurentului P.V..

S-a argumentat, de

către intimatul CSM că, chiar dacă cererea de demisie este formulată la o dată

anterioară datei la care a intervenit condamnarea sa definitivă, nu se poate

dispune eliberarea din funcție ca urmare a demisiei pentru că aceasta ar

conduce la eludarea prevederilor legale care reglementează eliberarea din

funcție în caz de condamnare definitivă a judecătorului sau procurorului.

Criticile

recurentului referitoare la această interpretare vor fi respinse dar pentru

următoarele considerente:

Așa cum prevăd

dispozițiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările

ulterioare "Eliberarea din funcție a judecătorilor și procurorilor se

dispune prin decret al Președintelui României, la propunerea Consiliului

Superior al Magistraturii".

Prim urmare,

hotărârea CSM, cum este și cea contestată în prezenta, nu duce, prin ea însăși,

la eliberarea din funcție a judecătorului.

De altfel, chiar în

dispozitivul hotărârii se precizează că "propune Președintelui României

eliberarea din funcția de judecător ...", iar textul art. 65 alin. (2) din

Legea nr. 303/2004 se referă la "propunerea Consiliului Superior al

Magistraturii".

Actul care duce la

eliberarea din funcția de judecător este decretul semnat de Președintele

României, emis la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, iar

hotărârea CSM prin care se propune eliberarea din funcție nu produce efecte

decât în momentul emiterii decretului de către Președintele României.

În speță, Hotărârea

nr. 444/2012 a Plenului CSM prin care s-a propus eliberarea din funcție a

recurentului a fost înaintată Președintelui României și prin Decretul nr. 411

din 12 iunie 2012 a fost eliberat din funcția de judecător recurentul P.V.,

decretul fiind publicat în M. Of. nr. 398/14.06.2012.

Recurentul a

precizat, în fața instanței de recurs că nu a contestat Decretul Președintelui

României de eliberare din funcție, deși de la publicarea sa au trecut 9 luni.

În aceste condiții,

chiar și dacă s-ar accepta criticile recurentului cu privire la ordinea de

soluționare a cauzelor de eliberare din funcție, Decretul Președintelui

României de eliberare din funcție nu a fost anulat și nici contestat și este

cel care produce efecte în legătură cu eliberarea din funcția de judecător a

recurentului, eliberarea fiind din motive imputabile.

De aceea, în baza

art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi

respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de P.V. împotriva Hotărârii nr. 444 din 17 mai 2012 a Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 22 martie 2013.

Procesat de GGC - CL

+++

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE

CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA DE CONTENCIOS

ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Decizia

nr. 205/2013

Dosar nr.

3517/1/2011

Ședința publică de la

17 ianuarie 2013

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Argeș, secția civilă, reclamantul B.V. a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Brașov anularea HCL

adoptată în ședința din 20 iunie 2008, obligarea la validarea mandatului, sub

sancțiunea plății de penalități de întârziere.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că a fost înscris pe lista PNL, pentru funcția de

consilier local al Municipiului Brașov, la alegerile din 1 iunie 2008, ca

urmare a votului fiind înscris pe lista consilierilor locali supleanți.

La data de 20 iunie

2008 a avut loc ședința de validare a mandatelor consilierilor locali, iar

anterior au fost depuse 2 cereri de renunțare la calitatea de consilier local a

numiților T.C.F. și M.A., susținând pe următorii înscriși pe lista

consilierilor locali conform art. 33 din Legea nr. 215/2001.

La data de 29 iulie

2008 reclamantul și-a completat acțiunea, solicitând anularea în tot a HCL nr.

533/2008, iar în subsidiar, în parte, în ce privește invalidarea mandatului său

de consilier, suspendarea executării hotărârii atacate până la pronunțarea unei

hotărâri irevocabile.

S-a arătat că HCL nr.

533/2008 este nulă pentru lipsa cvorumului în momentul votării.

La data de 13 august

2008 s-au formulat cereri de intervenție în interes propriu de către G.A.I. și

O.F.A.

La data de 2

februarie 2008 intimatul Consiliul Local al Mun. Brașov a invocat excepțiile

prematurității introducerii acțiunii și a inadmisibilității pentru neurmarea

procedurii prealabile. Cea de-a doua a fost respinsă conform încheierii din 3

februarie 2010.

Prin încheierea din

24 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea

judecării cauzei la Tribunalul Argeș.

La termenul de

judecată din 24 ianuarie 2011 s-a dispus conexarea Dosarului nr. 5235/2008 al

Tribunalului Brașov la prezenta cauză.

Prin Sentința nr. 399

din 14 aprilie 2011, Tribunalul Argeș a admis în parte contestația completată

și precizată formulată de reclamantul B.V., a anulat în parte HCL nr. 533 din

20 iunie 2008, numai în ce privește invalidarea sa, a obligat intimatul

Consiliul Local Brașov să valideze mandatul de consilier local al acestuia, a

respins contestația formulată de PNL Brașov împotriva HCL nr. 540 din 21 iulie

2008, a admis contestațiile formulate de reclamanții PNL București, B.V. și

M.I. și a anulat HCL nr. 973 din 15 decembrie 2008, HCL nr. 1033 din 15

decembrie 2008 și respective HCL nr. 1034 din 15 decembrie 2008.

Pentru a pronunța

această hotărâre s-au reținut următoarele:

Excepția lipsei de

interes a petentului B.V. în formularea acțiunii față de art. 1 din HCL nr.

533/2008 nu a putut fi primită de instanță, față de soluția adoptată, respectiv

anularea hotărârii numai în ce privește pct. 2.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a intimaților A., F. și R. a fost respinsă, câtă

vreme la momentul introducerii în cauză erau consilieri locali și au fost

printre cei 26 care au participat la ședința din 20 iunie 2008.

În ce privește

excepțiile lipsei calității procesuale pasive și respectiv a lipsei capacității

de folosință a Consiliului Local al Municipiului Brașov, acestea acestea au

fost, de asemenea, respinse. Calitatea procesual pasivă decurge din calitatea de

emitent al actului a cărui anulare se cere. În materia contenciosului

administrativ s-a reținut că este relevantă capacitatea administrativă de a

emite acte administrative în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui

interes public.

Excepțiile lipsei de

interes și a lipsei de obiect ale acțiunii privind anularea HCL nr. 540/2008

s-a apreciat că sunt neîntemeiate, câtă vreme se solicită verificarea

legalității acesteia, precum și raportat la soluția pronunțată asupra fondului.

În ce privește excepțiile

lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a PNL, s-a constatat

că interesul și calitatea procesuală activă sunt în interdependență.

Față de acest petent,

P.N.L., s-a apreciat că și excepția tardivității este nefondată, deoarece nu se

face dovada datei la care i-ar fi fost comunicate hotărârile, pentru a se putea

calcula termenul de 5 zile, prevăzut de art. 31

1

alin. (1) din Legea

nr. 215/2001.

Pe fondul cauzei s-a reținut că din art. 31 din

Legea nr. 215/2001, reiese că numai comisia poate propune invalidarea și numai

dacă se constată încălcarea condițiilor de eligibilitate sau dacă alegerea a

fost urmarea unei fraude electorale .

Tribunalul a apreciat

că apărarea conform căreia votul exprimat de consilierul local este expresia

unei opinii politice, în garantarea libertății sale de opinie și de acțiune în

executarea mandatului, conform art. 20, art. 21 din Legea nr. 392/2004, nu a

putut fi primită.

A mai reținut Curtea

că dimpotrivă, câtă vreme nu se regăsește nici unul dintre cele două motive

expres prevăzute de lege pentru invalidare, votul exprimat de toți membrii

formațiunii politice majoritare, în sensul invalidării apare ca abuziv, în

totală opoziție cu votul liber exprimat de cetățenii Municipiului Brașov și în

vădită contradicție cu dispozițiile art. 33 și art. 31 alin. (3) - (5) din

Legea nr. 215/2001.

Împotriva sentinței

pronunțată de Tribunalul Argeș a formulat cerere de revizuire Consiliul Local

al Municipiului Brașov.

La termenul de

judecată din 13 octombrie 2011, pentru lipsa nejustificată a părților, s-a

dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C.

proc. civ.

Cauza a fost repusă

pe rol, întrucât a rămas în nelucrare timp de un an.

Potrivit

dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în

judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de

reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor

dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an.

Cum, în cauză, nu

s-au îndeplinit acte de procedură de natură a întrerupe sau suspenda perimarea,

potrivit prevederilor art. 249 - 251 C. proc. civ., urmează a se face aplicarea

dispozițiilor art. 252 alin. (1) din același Cod, constatându-se din oficiu

perimarea cererii de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimată

cererea de revizuire formulată de Consiliul Local al Municipiului Brașov

împotriva Sentinței nr. 399 din 14 aprilie 2011 a Tribunalului Argeș, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 17 ianuarie 2013.

Procesat de GGC - CL

+++

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE

CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA DE CONTENCIOS

ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Decizia

nr. 3254/2013

Dosar nr.

209/35/2012

Ședința publică de la

13 martie 2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin încheierea din ședința publică de la 3

mai 2012 dată în Dosarul nr. 9460/111/2010, Curtea de Apel Oradea, secția I

civilă, a dispus sesizarea Curții de Apel Oradea, secția de contencios

administrativ, pentru soluționarea excepției de nelegalitate invocată de Casa

de Asigurări de Sănătate Bihor cu privire la dispozițiile art. 77 din Ordinul

nr. 60/32/2006 emis de Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de

Sănătate pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de

Urgență a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de

asigurări sociale de sănătate.

În motivarea excepției

de nelegalitate, reclamanta a invocat că, prin ordinul contestat se încearcă

adăugarea la O.U.G. nr. 158/2005 și modificarea Ordonanței Guvernului nr.

92/2003, ceea ce contravine celor două acte normative și prevederilor art. 78

din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Reclamanta a precizat

că O.U.G. nr. 158/2005 nu prevede nici un termen de rambursare și nici un

termen de la care se pot solicita dobânzi, iar O.G. nr. 92/2003 prevede în art.

124 acordarea de dobânzi după 45 de zile de la data cererii de restituire a

sumelor datorate și nu după 15 zile, cum reglementează ordinul contestat.

de fond

Curtea de Apel

Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a

pronunțat Sentința nr. 276/CA/2012 - P-I- din 17 septembrie 2012, prin care a

respins excepția de nelegalitate invocată de Casa de Asigurări de Sănătate

Bihor.

Instanța de fond a

reținut că, prin Ordinul nr. 60/32/2006 au fost aprobate normele metodologice

de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 158/2005, stabilindu-se cu

exactitate modul de aplicare a ordonanței de urgență, fără a se încerca

adăugarea la conținutul acestui act normativ, cum s-a susținut în motivarea

excepției de nelegalitate.

De asemenea, s-a

considerat că, prin ordinul contestat nu se modifică O.G. nr. 92/2003, deoarece

nu se prevede modul de calcul pentru dobânzi și majorări de întârziere,

reglementând-se norma de trimitere cuprinsă în art. 10, potrivit căreia aceste

accesorii se calculează potrivit prevederilor legale în materia de colectare a

creanțelor fiscale.

Prin faptul că, prin

O.U.G. nr. 158/2005 se prevăd clauze speciale care derogă de la O.G. nr.

92/2003, s-a apreciat că nu este înlăturată aplicarea Codului de procedură

fiscală pentru situațiile nereglementate de legea specială, întrucât art. 2 C.

proc. fisc. prevede că acest cod constituie procedura de drept comun pentru

administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate

bugetului general consolidat, iar unde codul nu dispune, se aplică prevederile

Codului de procedură civilă.

De altfel, s-a

reținut că, la art. 10 din normele aprobate prin Ordinul nr. 60/32/2006 s-a

prevăzut că, pentru neachitarea la termenul de scadență de către angajatori,

asimilații acestora și asigurații care au obligația plății contribuției pentru

concedii și indemnizații, se datorează după acest termen majorări de

întârziere, potrivit dispozițiilor legale în materie de colectare a creanțelor

fiscale.

Instanța de fond a

respins ca neîntemeiată și susținerea reclamantei privind încălcarea normelor

de tehnică legislativă cuprinse în art. 77 și 78 din Legea nr. 24/2000, cu

motivarea că, prin Ordinul nr. 60/32/2006 a fost reglementat un mecanism

concret de punere în aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 158/2005

cu privire la plata efectivă a indemnizațiilor de concedii medicale, fără a se

adăuga la lege, potrivit prerogativelor conferite ministrului sănătății și

președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate prin art. 56 din actul

normativ sus-menționat.

exercitată

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs reclamanta C.A.S. Bihor, solicitând modificarea

hotărârii atacate, în sensul admiterii excepției de neegalitate invocată.

Recurenta a susținut

că, prima instanță a respins în mod greșit excepția de nelegalitate a

dispozițiilor art. 77 din Ordinul nr. 60/32/2006, deoarece termenul de 15 zile

prevăzut de norma contestată încalcă prevederile Ordonanței de Urgență a

Guvernului nr. 158/2005, ale Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 și ale art. 77 -

78 din Legea nr. 24/2000.

În dezvoltarea

acestei critici, s-a arătat că O.U.G. nr. 158/2005 nu prevede nici un termen de

la care se pot solicita dobânzi de către contribuabil, că O.G. nr. 92/2003

prevede un termen de 45 de zile, iar dispozițiile art. 77 - 78 din Legea nr.

24/2000 prevăd că, ordinele se emit în executarea legilor, hotărârilor și

ordonanțelor și nu pot conține soluții care să contravină acestora.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând actele și

lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru

următoarele considerente:

de drept relevante

Ordinul nr.

60/32/2006 emis de Ministrul Sănătății și Președintele Casei Naționale de

Asigurări de Sănătate prevedea în art. 77 că, ordonanțarea de plată, ordinul de

plată, sau după caz, comunicarea de respingere a plății se transmite

solicitantului în termen de 15 zile.

Urmare modificării

Ordinului nr. 60/32/2006 prin Ordinul nr. 430/470/2010, art. 77 prevede că, în

termen de 30 de zile de la depunerea cererii de restituire, casa de asigurări

de sănătate va efectua plata sumelor aprobate sau va transmite solicitantului

comunicarea de respingere a plății.

Cum termenul prevăzut

în ordinul contestat, pe calea incidentă a excepției de nelegalitate, vizează

efectuarea plății sumelor aprobate de casele de asigurări de sănătate de la

data depunerii cererii de restituire și nu se referă la acordarea de dobânzi,

instanța de fond a constatat corect că prin reglementarea respectivă nu se

adaugă la O.U.G. nr. 158/2005, nu se modifică O.G. nr. 92/2003 și nu se încalcă

prevederile art. 77 - 78 din Legea nr. 24/2000.

Instanța de fond a

reținut de asemenea în mod întemeiat că, prin Ordinul nr. 60/32/2006, astfel

cum a fost modificat prin Ordinul nr. 526/213/2006 și Ordinul nr. 430/470/2010,

a fost reglementat un mecanism concret de punere în aplicare a Ordonanței de

Urgență a Guvernului nr. 158/2005 cu privire la plata efectivă a

indemnizațiilor de concedii medicale, fără a se adăuga la lege, potrivit

prerogativelor conferite pentru ministrul sănătății și președintele Casei

Naționale de Asigurări de Sănătate, conform art. 56 din actul normativ

sus-menționat.

Pentru considerentele

care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare

a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte va respinge prezentul

recurs ca nefondat.

de recurs și temeiul juridic al acesteia.

În baza dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de Casa de Asigurări de

Sănătate Bihor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate Bihor împotriva Sentinței civile

nr. 276/CA - P.I. din 17 septembrie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2013.

Procesat de GGC - CL

+++

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE

CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA DE CONTENCIOS

ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Decizia

nr. 3433/2013

Dosar nr.

598/36/2011

Ședința publică de la

15 martie 2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanții B.V. și T.L.A. au formulat

contestație împotriva Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 emisă de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Tulcea pentru următoarele considerente:

- decizia atacată a

fost dată fără a exista în cuprinsul acesteia, o motivație, în conformitate cu

prevederile art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 119/1999.

- în cuprinsul

deciziei nu se face nici o referire la discrepanța dintre creanța ce o datora S.C.

T. S.R.L., respectiv 845 RON și suma impusă respectiv 942 RON.

- Direcția Generală a

Finanțelor Publice Tulcea a soluționat contestația peste termenul prevăzut de

O.G. nr. 119/1999, depășindu-se termenul prevăzut de art. 22 alin. (8) cu 10

zile.

- procesul-verbal de

inspecție este lovit de nulitate, întrucât nu a fost întocmit în conformitate

cu prevederile art. 5 din OMF nr. 258/2008, de către o echipă de control

constituită din minimum două persoane, ci doar de către o singură persoană,

S.L.

- suma considerată

prejudiciu trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă ori, în cauză suma nu

este certă, întrucât aplicarea procedurii de lichidare nu a condus la

recuperarea debitelor datorate de societate.

- la întocmirea

procesului-verbal de inspecție, organele de control aveau obligația de a

solicita relații de la toate persoanele aflate în legătură cu structura

controlată ori T.A.L. nu a fost audiată în timpul efectuării inspecției,

neavând posibilitatea să-și exprime punctul de vedere față de situația supusă

inspecției.

- atât în

procesul-verbal de inspecție din 24 septembrie 2010 nu s-a avut în vedere că

pentru numirea lichidatorului este necesar ca cererile formulate să fie

însoțite de documente justificative, pentru ca cererea să poată fi primită de

Oficiul Registrului Comerțului. La termenul din 8 aprilie 2011, pârâta a

invocat excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului Tulcea, în raport

de dispozițiile art. 22 pct. 8 din O.G. nr. 119/1999 republicată, potrivit

cărora, împotriva deciziei emisă ca urmare a soluționării contestației se poate

formula contestație în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicarea acesteia,

la curtea de apel în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul.

Așa fiind, cauza a

fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. 598/36 din 30

septembrie 2011.

La data de 23 iunie

2011, reclamanții au depus următoarele precizări:

- actul în baza

căruia a fost dispus controlul intern și au fost întocmite actele a căror

anulare se cere nu au legătură cu situația în baza căreia s-a constatat

răspunderea civilă în sarcina reclamanților.

Răspunderea civilă a

funcționarilor publici se poate angaja limitativ potrivit dispozițiilor art. 84

din Legea nr. 1898/1999. Așa fiind, reclamanții solicită, pe cale de excepție,

constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 a

Direcției Generale a Finanțelor Publice Tulcea și a procesului-verbal de

inspecție din 24 septembrie 2010.

Curtea de Apel

Constanța, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, prin

Sentința civilă nr. 409 din 25 noiembrie 2011, a respins ca nefondate excepția

nulității absolute a Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 a Deciziei nr. 2 din

23 noiembrie 2010 și a procesului-verbal de inspecție din 24 septembrie 2010 a Direcției

Generale a Finanțelor Publice Tulcea precum și excepția dreptului DGFP Tulcea

de a stabili imputația în sarcina reclamanților.

De asemenea, a

respins ca nefondată acțiunea reclamanților B.V. și T.L.A..

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut următoarele:

Excepția prescripției

DGFP Tulcea de a mai stabili imputația de 471 RON pentru fiecare reclamant este

nefondată deoarece în speță nu este contestat ordinul de imputare care, de

altfel, nici nu a fost emis.

Cât privește excepția

nulității absolute a Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 s-a reținut că este

nefondată, întrucât pe de o parte reclamanții nu au arătat ce dispoziții din

O.G. nr. 119/1999 prevăd sancționarea actului emis în soluționarea contestației

iar, pe de altă parte, textul de lege indicat nu are incidență în speță.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut că apărarea reclamanților nu poate fi luată în considerare,

întrucât aceștia trebuiau să formuleze cererea de numire a lichidatorului,

chiar și în lipsa documentelor justificative, atâta timp cât aveau dovezi din

care să rezulte că le-au solicitat de la instituția ce le deține.

S-a mai reținut că nu

poate fi primită nici apărarea reclamantei T.L.A. potrivit căreia organul de

control fiscal nu ar fi audiat-o și drept urmare nu ar putea fi angajată

răspunderea acesteia, atâta timp cât reclamanta a avut posibilitatea să-și

prezinte punctul de vedere prin contestația formulată.

Împotriva acestei

sentințe, considerată nelegală și netemeinică au declarat recurs reclamanții

B.V. și T.L.A..

Recurenții au

susținut, în esență, următoarele:

- Excepția

prescripției dreptului Direcției Generale a Finanțelor Publice Tulcea de a

stabili în sarcina reclamanților imputația de 471 RON fiecare este fondată,

deoarece de la data la care debitul a fost comunicat Biroului juridic (5 iunie

2006) și data încheierii procesului-verbal de inspecție atacat (24 septembrie

2010) a trecut o perioadă mai mare de 3 ani.

- Referitor la

excepția nulității Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 a DGFP Tulcea, recurenții

au susținut că motivarea instanței de fond este contradictorie și formulată cu

interpretarea greșită a actului dedus judecății, întrucât O.G. nr. 119/1999

privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv, nu are

legătură cu situația în baza căreia s-a constatat răspunderea civilă a

reclamanților.

Cu referire la fondul

cauzei, recurenții au susținut că instanța nu a analizat împrejurările în care

a fost săvârșită fapta reținută în sarcina reclamanților.

Astfel, în cuprinsul

deciziei nu se face nici o referire la diferența dintre creanța pe care o

datora S.C. T. S.R.L., respectiv 845 RON și suma impusă, aceea de 942 RON.

Recurenții au mai

susținut că nu li se poate imputa o sumă ce nu a putut fi recuperată de

organele de executare fiscală ale Direcției Generale a Finanțelor Publice Măcin

și nici nu se poate considera că au prejudiciat bugetul de stat, întrucât suma

respectivă nu face parte din categoria fondurilor publice ci este datorată de

S.C. T. S.R.L.

Recursul este

nefondat.

În fapt, prin

procesul-verbal de inspecție nr. 15622 din 24 septembrie 2010 organul de

control din cadrul DGFP Tulcea a constatat că obligațiile fiscale aparținând

S.C. T. S.R.L. în sumă totală de 942 RON au fost scăzute din evidența analitică

pe plătitor pe considerentul radierii de drept al acestor creanțe, fără ca

biroul juridic, prin reprezentanții săi, să parcurgă toate etapele procedurale

obligatorii din momentul primirii hotărârii de dizolvare nr. 1416/2006 a

Tribunalului Tulcea.

Contestația formulată

de reclamanți împotriva procesului-verbal nr. 15622 din 24 septembrie 2010 prin

care aceștia solicitau exonerarea de la plata sumei de 471 RON fiecare,

reprezentând prejudiciul creat Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea a

fost respinsă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea prin Decizia nr.

2 din 23 noiembrie 2010.

Emiterea deciziei

contestate a fost efectuată în termenul de 30 de zile prevăzut de lege, socotit

de la data înregistrării contestației, așa încât în mod corect instanța de fond

a respins ca nefondate excepția prescripției dreptului DGFP Tulcea de a mai

stabili imputația.

Nici excepția

nulității absolute a sus-menționatei decizii nu este fondată, de vreme ce

reclamanții nu au precizat care sunt dispozițiile din O.G. nr. 119 din 31 august

1999 care atrag nulitatea absolută a deciziei contestate, în cazul

nerespectării dispozițiilor art. 1 pct. 4 din Legea nr. 324/2009.

Pe de altă parte, în

cauză nu sunt aplicabile dispozițiile textului de lege invocat, ci dispoziții

speciale de recuperare a pagubelor produse patrimoniului public.

Cu privire la fondul

cauzei, este de remarcat faptul că prejudiciul reprezentând creanțe fiscale,

calculate până la data efectuării mențiunii de "dizolvare în registrul

comerțului, se întemeiază pe dispozițiile art. 998 C. civ. și este rezultatul

inacțiunii delictuale a reclamanților, care nu au parcurs toate etapele

procedurale obligatorii din momentul primirii hotărârii de dizolvare.

Apărările

reclamanților privind nemotivarea deciziei contestate și neefectuarea tuturor

demersurilor de către Administrația Finanțelor Publice Măcin pentru recuperarea

creanței, pe calea executării silite nu pot fi luate în considerare atâta timp

cât această obligație intră în atribuțiile de serviciu ale reclamanților.

Nici critica privind

neaudierea reclamantei cu ocazia efectuării inspecției fiscale nu poate fi

primită, întrucât aceasta a avut ocazia de a-și preciza punctul de vedere în

contestația formulată, contestație la care putea anexa toate dovezile pe care

le considera exoneratoare de răspundere.

Examinând și din

oficiu hotărârea recurată, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și

necontestându-se existența motivelor de casare, recursul declarat în cauză va

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de B.V. și M. (T.) L.A. împotriva Sentinței civile nr. 409/CA din 25

noiembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 martie 2013 .

Procesat de GGC - CL

+++

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE

CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA DE CONTENCIOS

ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Decizia

nr. 4826/2013

Dosar nr.

807/44/2011

Ședința publică de la

4 aprilie 2013

++++Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta A.V. a

chemat în judecată pe pârâții Universitatea "S.H." – București și

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului spre a fi obligați

să-i elibereze diploma de licență, respectiv să-i recunoască actul de studii.

În motivarea cererii

sale reclamanta a arătat că în perioada 2006-2009 a absolvit cursurile

Facultății de Drept și Administrație Publică București – specializarea științe

juridice din cadrul Universității "S.H.", iar în luna iulie 2009 a

promovat examenul de licență și, ca urmare, i-a fost eliberată adeverința nr.

6096/09 iulie 2009 care atestă titlul de licențiat în drept.

Prin sentința nr.

425/2011 din 15 decembrie 2011 Curtea de Apel Galați - Secția de contencios

administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.V.

și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea

"S.H.", a obligat Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului, în calitate de chemat în garanție, să aprobe tipărirea formularelor

tipizate constând în diploma de licență și suplimentul la diplomă pentru

reclamantă, în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii, a respins

celelalte capete ale acțiunii și cererii de chemare în garanție ca nefondate.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că din actele

dosarului nu rezultă că reclamanta s-a înscris la o specializare și la o formă

de învățământ pentru a căror organizare universitatea pârâtă nu avea autorizare

sau acreditare provizorie, că în speță nu a fost contestat în mod expres faptul

că reclamanta nu are dreptul să obțină diploma de licență și suplimentele la

diplomă pentru că a parcurs o formă de învățământ pentru care pârâta nu a

parcurs etapele obligatorii de acreditare/autorizare provizorie și, prin

urmare, câtă vreme pârâta însăși recunoaște că reclamanta a urmat cursurile pe

care ea le-a organizat la formele de învățământ legal stabilite și a emis

acesteia acte ce recunosc acest fapt și calitatea de licențiată în drept, acte

ce premerg diplomelor finale de studii, atât cererea reclamantei, cât și

cererea de chemare în garanție, sunt întemeiate sub aspectul obligării la

tipărirea formularelor tipizate constând în diplomă de licență și supliment la

diplomă pentru reclamantă, în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii.

Având în vedere

poziția procesuală a pârâtei, cât și prevederile art. 24 alin. 2 din Legea nr.

554/2004, instanța a respins celelalte capete de cerere ca nefondate.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înainte de a analiza

motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței

materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată

de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art.

304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va

trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Galați – Secția

contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Obiectul prezentului

litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de

învățământ superior la eliberarea unei diplome de licență și a altor acte de

studii reclamantei, care este absolventă a Facultății de Drept și Administrație

Publică București, din cadrul Universității "S.H.", promoția 2009.

În alt registru de

idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de

autoritate publică, în sensul art. 2 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Legea nr.

554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept privat

care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt

autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea "S.H." din

București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept

privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

Pe de altă parte,

potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de

sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în

domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării

tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era

în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le

plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de

învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia

universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de

învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

În cauza de față,

Universitatea "S.H." nu poate fi o autoritate administrativă

autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința

unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în

regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea "S.H." din București este o persoană juridică de drept

privat, de utilitate publică, ce funcționează doar ca parte a unui sistem

național de învățământ, care nu poate fi asimilată unei autorități

administrative autonome sau unui organ central al administrației publice.

Prin urmare, pârâta

aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din punct de

vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea "S.H." nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor

pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel,

nici un act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în

litigiu.

În cauza de față, o

asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități

publice locale.

În prezentul litigiu

sunt incidente prevederile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, care

menționează următoarele: "Litigiile privind actele administrative emise

sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel".

Prin urmare,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice

și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul valoric.

În cauza de față este

aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul

că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios

administrativ, față de împrejurarea că Universitatea S.H. din București este o

autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct.

1 lit. d C. proc. civ.

În cauză, fiind vorba

de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la

emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, competența materială a instanței de contencios administrativ revine

Secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Galați, competent

și din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege.

Conform art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței

de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a

optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca

excepția necompetenței teritoriale.

Reclamanta a optat

pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în

discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

De asemenea, se

cuvine a observa dispozițiile art. 17 C.proC. civ., în temeiul cărora cererile

accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze

cererea principală.

Soluționând cauza de

față fără a-și verifica competența în raport cu obiectul acțiunii și cu

dispozițiile legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre

casabilă în condițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În consecință, având

în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312

alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se

casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare

Tribunalului Galați - Secția contencios administrativ și fiscal, care va avea

în vedere și motivele de recurs invocate de reclamantă, ce privesc fondul

pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul

declarat de Ministerul Educației Naționale (fost Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului) împotriva sentinței nr. 425/2011 din 15

decembrie 2011 a Curții de Apel Galați – Secția contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Galați –

Secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 aprilie 2013.

JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,

L.VișanE.CanțărC.Ilie

MAGISTRAT ASISTENT,

C.Olteanu

Red.C.O

Tehnored. R.M.C./4

ex.