ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2186/2013

Asupra cererii

de constestație în anulare de față;

În baza lucrărilor

din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 108 din 12

aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 2433/2/2010 al Curții de Apel București,

secția a II-a penală, au fost respinse ca tardiv, formulate plângerile petenților

C.I. și C.A.

A fost menținută

rezoluția nr. 556/P/2007 din 22 iulie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București.

Pentru a pronunța

acesta sentință, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Prin rezoluția

de mai sus, s-a dispus, în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi

penale față de magistrații judecători D.S. și N.C., de la Tribunalul București,

și față de notarul public C.P. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de

art. 215, art. 246, art. 247, art. 248, art. 248

1

, și a art. 256 C.

pen., și a numiților I.S. și I.A., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de

art. 215 alin. (3) C. pen. și, totodată, în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen.,

neînceperea urmăririi penale față de grefierul B.M., pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 246 C. pen.

S-a constatat

prin sentința penală mai sus arătată că plângerea depusă de cei doi petenți nu a

fost făcută în termenul de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a

modului de soluționare, potrivit art. 277 - 278 C. proc. pen., la judecătorul de

la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă

instanță.

Împotriva sentinței

penale nr. 108 din 12 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a ll-a penală, au declarat recurs petenții C.I. și C.A.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis, prin decizia penală nr. 4211 din 24 noiembrie 2010,

recursul declarat de petiționarul C.A. și a respins ca nefondat recursul declarat

de petiționarul C.I. împotriva aceleiași sentințe.

A casat în parte

sentința și a trimis spre rejudecare, la aceeași instanță, respective, Curtea de

Apel București, plângerea formulată de petiționarul C.A.

S-au menținut

dispozițiile sentinței cu privire la C.I.

Reluând ciclul

procesual, Curtea de Apel București a constatat că dosarul trimis de la Înalta

Curte de Casație și Justiție spre rejudecare a fost înregistrat la Curtea de Apel

București la data de 17 octombrie 2012, iar primul termen de judecată a fost stabilit

pentru data de 26 octombrie 2012 când au fost citați cei doi petenți și intimații

D.S., N.C., C.P., I.S., I.A. și B.M. Ulterior a fost citat numai petentul C.A. pentru

celălalt petent soluția fiind rămasă definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța de fond

a mai constatat că la cele șase termene acordate pentru citarea petentului C.A.

și pentru prezentarea acestuia în fața instanței pentru susținerea plângerii sale,

acesta nu s-a prezentat, astfel că, la judecata în fond a cauzei, la data de 23

martie 2012, aceasta s-a făcut cu procedura completă, însă în lipsa petentului.

Curtea de Apel,

verificând rezoluția nr. 556 din data de 22 iulie 2007 a Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București cât și actele preliminare efectuate în cauză, a constatat

că Parchetul, în mod corect, a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimați

pentru infracțiunile arătate mai sus.

S-a reținut astfel

că, contractul de întreținere declarat valabil, încheiat în fața notarului, s-a

făcut conform dispozițiilor legale în materie, notarul neavand vreo culpă la încheierea

acestuia. Pentru că totul s-a desfășurat în jurul acestui contract, instanța de

fond a considerat că toți participanții activi și pasivi la încheierea acestuia

nu au încălcat legea, motiv pentru care, a apreciat că, in mod legal, soluția data

de procuror a fost cea de neîncepere a urmăririi penale.

Prin decizia penală

nr. 3303 din 16 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, în Dosarul nr. 2433/2/2010*, au fost respinse, ca inadmisibile, recursurile

declarate de petiționarii C.I.și C.A. împotriva sentinței penale nr. 131/F din 23

martie 2012 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală.

Petiționarii au

fost obligați fiecare la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Pentru a se pronunța

acesta decizie s-a reținut că, potrivit art. 278

1

alin. (10), astfel

cum a fost modificat prin art. 18 pct. 39 din Legea nr. 202/2010, publicată în M.Of.

nr. 714/26.10.2010 și intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, hotărârea

judecătorului pronunțată potrivit alin. (8) este definitivă.

În cauză, hotărârea

recurată de petiționari a fost pronunțată la data de 23 martie 2012, ulterior intrării

în vigoare a Legii nr. 202/2010, care nu mai prevede posibilitatea exercitării recursului

împotriva acestor hotărâri.

Împotriva acestei

decizii, petenții C.I.și C.A. au formulat contestația în anulare de față,

Cererea de contestație

în anulare este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori

ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii și

nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict

și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia

o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilității hotărârilor

judecătorești definitive.

Tocmai caracterul

de cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această

cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturare

a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive.

Potrivit dispozițiilor

art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație

în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura

de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de

recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a

fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această

împiedicare;

c) când instanța

de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre

cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f)-i

1

), cu privire la care existau

probe în dosar;

d) când împotriva

unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când, la judecarea

recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent

nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin. (1).

Conform dispozițiilor

art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile

art. 386 lit. a) – c) și e) C. proc. pen. este supusă unei verificări prealabile

judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunța asupra cererii

de contestație, instanța este obligată să examineze admisibilitatea în principiu

a cererii.

În această etapă

procesuală, instanța verifică dacă cererea introdusă privește o hotărâre definitivă,

dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., dacă motivul

pe care se întemeiază contestația este unul din cele limitativ prevăzute de

art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației s-au depus ori se invocă

dovezi existente la dosar.

Prin art. 129

din Constituția României, revizuită, a fost statuat principiul potrivit căruia părțile

interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate,

oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul procesului penal.

În raport cu principiul

statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință,

provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea

acesteia în condițiile legii.

Mai mult, potrivit

dispozițiilor cuprinse în C. proc. pen., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor

interesate exercitarea drepturilor procedurale în condițiile, ordinea și termenele

stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine

persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile

legii procesual penale, aceleași pentru subiecții de drept aflați în situații identice.

Totodată, aceleași

exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri sau a unei căi de atac formulate

în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.

Legea procesual

penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura,

concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să

corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale

sau morale părților din proces.

Conform dispozițiilor

art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației în

anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind respectarea

termenului de exercitare prevăzut de legea procesual - penală, arătarea de motive

prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum și invocarea de dovezi în sprijinul

căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.

Examinând, cu

precădere , în condițiile art. 391 C. proc. pen., raportată la natura cauzei

(art. 278

1

C. proc. pen.) admisibilitatea în principiu a contestației

în anulare de față, Înalta Curte constată că aceasta nu întrunește condițiile prevăzute

de lege.

Este esențial

să se constate că incidența oricăruia din cazurile de contestație în anulare prevăzute

de art. 386 C. proc. pen. este exclusă, cele de la lit. a) – c) și e) putând fi

invocate, potrivit art. 388 alin. (1) C. proc. pen. , de „persoana împotriva căreia

se face executarea" , iar cel de la lit. d), de persoana împotriva căreia „s-au

pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă", ceea ce înseamnă,

neîndoielnic, că subiecții procedurii speciale reglementate de art. 278

1

C. proc. pen. nu au deschisă calea contestației în anulare împotriva hotărârii definitive

pronunțate într-o astfel de cauză.

Așa fiind, contestația

în anulare urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

Potrivit art.

192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii vor fi obligați la plata sumei de câte

100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

cererea de contestație în anulare formulată de contestatorii C.I. și C.A. împotriva

deciziei penale nr. 3303 din 16 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2433/2/2010*.

Obligă contestatorii

la plata sumei de câte 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi

20 iunie 2013.