ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2184/2013

Asupra

recursului de față,

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 98/P/2009

a Tribunalului Bihor, secția penală, a fost condamnat inculpatul I.F.E., la o

pedeapsă de 8 ani închisoare, pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de

omor calificat prevăzută de art. 174-175 lit. i) C. pen.

Împotriva acestei

hotărâri inculpatul I.F.E. a declarat apel solicitând pe de o parte schimbarea încadrării

juridice în infracțiunea de vătămare corporală și pe de altă parte achitarea întrucât

participarea sa la săvârșirea faptei nu a putut fi dovedită. În motivare petentul

a arătat printre altele că instanța de fond nu a luat în considerare probele propuse

în apărare, deși trebuia să dea valență probatorie declarației unui agent de poliție,

G.M., persoană care a consemnat plângerea victimei, precum și poziția acesteia referitoare

la incident.

Prin decizia penală

nr. 81/A/2009 a Curții de Apel Oradea, s-a admis apelul declarat de inculpat și

s-a redus pedeapsa la 7 ani și 6 luni închisoare, reținându-se că probele administrate

converg pe deplin spre demonstrarea vinovăției inculpatului sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de tentativă de omor.

În recursul declarat

inculpatul I.F.E. a solicitat achitarea sa întrucât el nu a lovit partea vătămată,

vinovați fiind numiții B.A. și T.I. cercetați în dosarul disjuns.

Prin decizia penală

nr. 2234 din 08 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au respins ca

nefondate recursurile inculpaților, retinându-se că din declarațiile martorilor

audiați rezultă fără urmă de îndoială că inculpații L.N. și I.F.E. au lovit cu bâtele

de basseball pe partea vătămată, iar împrejurarea că ceilalți participanți la agresiune

sunt cercetați penal într-un alt dosar, nu are relevanță cu privire la vinovăția

lor. Totodată s-a reținut că nu poate fi primită nici apărarea inculpatului I.F.E.

în sensul că nu a participat la agresarea părții vătămate, cei vinovați fiind T.

și B., întrucât din declarațiile martorilor rezultă vinovăția sa și oricum nu a

recunoscut săvârșirea faptei.

Prin cererea înregistrată

la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor sub nr. 321/111.6 din 28 iunie 2012, petentul

I.F.E. a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 98/P/2009 a Tribunalului Bihor

modificată prin decizia penală nr. 81/A/2009 a Curții de Apel Oradea și rămasă definitivă

prin decizia penală 2234 din 08 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cererea a fost

înregistrată la Tribunalul Bihor la data de 11 octombrie 2012, în dosarul cu numărul

de mai sus, împreună cu referatul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria

Oradea, prin care în temeiul art. 403 alin. (3) C. proc. pen., s-a solicitat respingerea

cererii, ca inadmisibilă.

În motivarea cererii,

petentul a arătat că nu a participat la agresiune, fapt ce poate fi confirmat de

martorul F.D. împreună cu care a stat deoparte și care, de altfel, a dat declarație

în acest sens în Dosarul nr. 6262/111/2010 al Tribunalului Bihor în care au fost

trimiși în judecată adevărații autori, respectiv T.I. și B.A., care au recunoscut

fapta. Pentru identitate de tratament, deoarece acest martor, care făcea parte din

grupul lor, nu a fost cercetat penal, iar ei doi au stat unul lângă altul, s-ar

impune să fie exonerat de răspundere. În dosarul menționat a efectuat un test poligraf,

iar la răspunsul său negativ la întrebarea relevantă „dacă eu am lovit cu pumnul

sau cu alt obiect pe partea vătămată" nu s-au evidențiat modificări semnificative

care să fie interpretate ca indici ai comportamentului simulat.

Petentul a apreciat

că hotărârea definitivă conține erori de fapt ce rezultă în urma descoperirii unor

fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute instanței, adică neexistente în materialul

probator de la dosar.

În drept petentul

a invocat dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Prin sentința

penală nr. 30 din 6 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția penală,

în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen. a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea

de revizuire formulată de condamnatul I.F.E.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., condamnatul revizuient a fost obligat la plata sumei de

200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî

astfel instanța a reținut că revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte

sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei dacă

potrivit alin. (2) al aceluiași articol pe baza faptelor sau împrejurărilor noi

se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare.

Instanța de revizuire

a apreciat că nu are căderea de a se pronunța asupra unor probleme de drept tranșate

în mod definitiv de instanțele de fond și de control judiciar, decât dacă acestea

sunt repuse în discuție prin prisma unor elemente noi, necunoscute anterior, ceea

ce nu este cazul în speță, în condițiile în care în motivele de apel și de recurs

petentul a arătat aceleași aspecte ca și în cererea de revizuire, acestea fiind

analizate de instanțele de control judiciar.

Pe de altă parte,

s-a arătat faptul că textul de lege incident cere ca faptele sau împrejurările învederate,

deci faptele probatorii să fie noi, iar nu mijloacele de probă, fiind inadmisibil

pe calea revizuirii să se obțină o prelungire a probațiunii pentru fapte și împrejurări

cunoscute și verificate de instanțele care au soluționat cauza.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat apel revizuientul I.F.E. solicitând admiterea

cererii de revizuire.

În motivarea apelului

s-a arătat că martorul F.D. a declarat că revizuientul nu a participat la agresiune

și l-a însoțit pe acesta pe parcursul derulării evenimentului și poate să arate

care a fost atitudinea revizuientului cu acea ocazie. Mai arată că revizuientul

a fost testat cu testul poligraf rezultatul fiind că acesta nu a avut un comportament

disimulat.

Prin decizia penală

nr. 13/A din 24 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală

și pentru cauze cu minori, a fost respins ca nefondat apelul penal declarat de revizuientul

I.F.E., împotriva sentinței penale nr. 30 din 6 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul

Bihor, secția penală, hotărîre pe care a menținut-o în întregime.

Apelantul revizuient

a fost obligate la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Pentru a decide

astfel instanța de control judiciar a reținut că motivele de revizuire invocate

de către condamnat, cum ar fi declarații de martori, rezultatele unui test poligraf

etc. nu constituie niciunul din cazurile de revizuire limitativ prevăzute de legiuitor

în economia dispozițiilor art. 394 C. proc. pen.

Toate aceste motive

invocate au fost avute în vedere de către instanța de fond și instanțele de control

judiciar (Curtea de Apel Oradea și Înalta Curte de Casație și Justiție) și pe cale

de consecință, nu mai pot fi luate în discuție în cadrul unei cereri de revizuire.

Faptele și împrejurările

la care fac trimitere dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen. sunt condiționate

de o cerință peste care nu se poate trece și anume să fie fapte sau împrejurări

noi ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, dacă potrivit alin.

(2) al aceluiași articol pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi

netemeinicia hotărârii de condamnare.

Or, în cererea

sa, revizuientul face trimitere la mijloace de probă care au fost analizate de către

instanța de fond și de instanțele de control judiciar.

Împotriva acestei

din urmă decizii condamnatul a declarat recursul de fată, solicitând casarea ambelor

hotărîri și, în rejudecare, admiterea în principiu a cererii de revizuire astfel

cum a fost formulată, apreciind că în cază este incident cazul prevăzut de art.

394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, analizând recursul declarat de condamnatul I.F.E., constată

că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Revizuirea este

un mijloc procesual prin folosirea căruia pot fi înlăturate erorile judiciare cu

privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, erori determinate

de necunoașterea de către instanțele care au soluționat cauza a unor împrejurări

de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu adevărul.

Potrivit dispozițiilor

art. 394 alin. (1) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută, între altele, când:

a) s-au descoperit

fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei;

Din analiza dispozițiilor

art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. rezultă că revizuirea întemeiată pe descoperirea

de fapte sau împrejurări noi este dublu condiționată, în sensul că:

- trebuie să fie

vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță

la soluționarea cauzei;

- faptele sau

împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare

a procesului penal ori de condamnare.

Cu privire la

înțelesul expresiei „fapte sau împrejurări" în literatura de specialitate,

ca și în practica judiciară, s-a considerat că semnifică probe propriu-zise, adică

elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în

calea de atac a revizuirii, respectiv orice întâmplare, situație, stare care, în

mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei

hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.

Elementele de

probă noi, la care se referă art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., trebuie să

fie de natură a demonstra, fie că faptul infracțional contestat nu a existat, fie

că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui.

Nu pot fi considerate

„probe noi" în sensul cerut de lege dovezile care aduc numai un surplus de

argumente noi, care completează mijloacele de probe deja administrate, jurisprudența

în materia revizuirii fiind bine consolidate în ceea ce privește inadmisibilitatea

cererilor prin care se tinde la prelungirea probatoriului sau reexaminarea materialului

probator pe baza căruia a fost pronunțată hotărârea inițială.

În speță, instanța

de fond, confirmată de instanța de apel, a examinat corect și detaliat împrejurările

invocate de către revizuent în susținerea cererii de revizuire și a apreciat corect

că aceste împrejurări nu au caracter de noutate, în sensul dispozițiilor art. 394

alin. (1) lit. a) C. proc. pen., constituind aspecte care au fost puse în discuție,

analizate și lămurite prin probele administrate în ciclul procesului ordinar.

Reaprecierea probelor

care au stat la baza pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită, administrarea

de noi probe, în speță, audierea altui martor, precum și reaprecierea declarațiilor

martorilor audiați la urmărirea penală și la judecata în fond, vizând stabilirea

unei noi situații de fapt, de natură a înlătura răspunderea penală a condamnatului

revizuient, nu constituie, în mod evident, cazul de revizuire prevăzut de art. 394

alin. (1) lit. a) C. proc. pen., după cum judicios au apreciat instanțele de fond

și cea de apel.

Pentru aceste

considerente, în baza art. 385

15

alin. (1) lit. b) C. proc. pen., recursul

urmează a fi respins ca nefondat.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., condamnatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat, în cuantum de 400 RON, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul

pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de revizuentul condamnat I.F.E. împotriva deciziei penale nr.

13/A din 24 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și

pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul revizuent condamnat

la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200

RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi

20 iunie 2013.