ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2184/2013

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 98/P/2009 a Tribunalului Bihor, secția penală, a fost condamnat inculpatul I.F.E., la o pedeapsă de 8 ani închisoare, pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174-175 lit. i) C. pen. Împotriva acestei hotărâri inculpatul I.F.E. a declarat apel solicitând pe de o parte schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de vătămare corporală și pe de altă parte achitarea întrucât participarea sa la săvârșirea faptei nu a putut fi dovedită. În motivare petentul a arătat printre altele că instanța de fond nu a luat în considerare probele propuse în apărare, deși trebuia să dea valență probatorie declarației unui agent de poliție, G.M., persoană care a consemnat plângerea victimei, precum și poziția acesteia referitoare la incident.

Prin decizia penală nr. 81/A/2009 a Curții de Apel Oradea, s-a admis apelul declarat de inculpat și s-a redus pedeapsa la 7 ani și 6 luni închisoare, reținându-se că probele administrate converg pe deplin spre demonstrarea vinovăției inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tentativă de omor. În recursul declarat inculpatul I.F.E. a solicitat achitarea sa întrucât el nu a lovit partea vătămată, vinovați fiind numiții B.A. și T.I. cercetați în dosarul disjuns. Prin decizia penală nr. 2234 din 08 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au respins ca nefondate recursurile inculpaților, retinându-se că din declarațiile martorilor audiați rezultă fără urmă de îndoială că inculpații L.N.

și I.F.E. au lovit cu bâtele de basseball pe partea vătămată, iar împrejurarea că ceilalți participanți la agresiune sunt cercetați penal într-un alt dosar, nu are relevanță cu privire la vinovăția lor. Totodată s-a reținut că nu poate fi primită nici apărarea inculpatului I.F.E. în sensul că nu a participat la agresarea părții vătămate, cei vinovați fiind T. și B., întrucât din declarațiile martorilor rezultă vinovăția sa și oricum nu a recunoscut săvârșirea faptei. Prin cererea înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor sub nr. 321/111.6 din 28 iunie 2012, petentul I.F.E. a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 98/P/2009 a Tribunalului Bihor modificată prin decizia penală nr. 81/A/2009 a Curții de Apel Oradea și rămasă definitivă prin decizia penală 2234 din 08 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cererea a fost înregistrată la Tribunalul Bihor la data de 11 octombrie 2012, în dosarul cu numărul de mai sus, împreună cu referatul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, prin care în temeiul art. 403 alin. (3) C. proc. pen., s-a solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă. În motivarea cererii, petentul a arătat că nu a participat la agresiune, fapt ce poate fi confirmat de martorul F.D. împreună cu care a stat deoparte și care, de altfel, a dat declarație în acest sens în Dosarul nr. 6262/111/2010 al Tribunalului Bihor în care au fost trimiși în judecată adevărații autori, respectiv T.I. și B.A., care au recunoscut fapta. Pentru identitate de tratament, deoarece acest martor, care făcea parte din grupul lor, nu a fost cercetat penal, iar ei doi au stat unul lângă altul, s-ar impune să fie exonerat de răspundere.

În dosarul menționat a efectuat un test poligraf, iar la răspunsul său negativ la întrebarea relevantă „dacă eu am lovit cu pumnul sau cu alt obiect pe partea vătămată" nu s-au evidențiat modificări semnificative care să fie interpretate ca indici ai comportamentului simulat. Petentul a apreciat că hotărârea definitivă conține erori de fapt ce rezultă în urma descoperirii unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute instanței, adică neexistente în materialul probator de la dosar. În drept petentul a invocat dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Prin sentința penală nr. 30 din 6 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția penală, în baza art. 403 alin. (3) C. proc.

pen. a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnatul I.F.E. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., condamnatul revizuient a fost obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei dacă potrivit alin. (2) al aceluiași articol pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare.

Instanța de revizuire a apreciat că nu are căderea de a se pronunța asupra unor probleme de drept tranșate în mod definitiv de instanțele de fond și de control judiciar, decât dacă acestea sunt repuse în discuție prin prisma unor elemente noi, necunoscute anterior, ceea ce nu este cazul în speță, în condițiile în care în motivele de apel și de recurs petentul a arătat aceleași aspecte ca și în cererea de revizuire, acestea fiind analizate de instanțele de control judiciar. Pe de altă parte, s-a arătat faptul că textul de lege incident cere ca faptele sau împrejurările învederate, deci faptele probatorii să fie noi, iar nu mijloacele de probă, fiind inadmisibil pe calea revizuirii să se obțină o prelungire a probațiunii pentru fapte și împrejurări cunoscute și verificate de instanțele care au soluționat cauza.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel revizuientul I.F.E. solicitând admiterea cererii de revizuire. În motivarea apelului s-a arătat că martorul F.D. a declarat că revizuientul nu a participat la agresiune și l-a însoțit pe acesta pe parcursul derulării evenimentului și poate să arate care a fost atitudinea revizuientului cu acea ocazie. Mai arată că revizuientul a fost testat cu testul poligraf rezultatul fiind că acesta nu a avut un comportament disimulat. Prin decizia penală nr. 13/A din 24 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost respins ca nefondat apelul penal declarat de revizuientul I.F.E., împotriva sentinței penale nr. 30 din 6 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția penală, hotărîre pe care a menținut-o în întregime.

Apelantul revizuient a fost obligate la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a decide astfel instanța de control judiciar a reținut că motivele de revizuire invocate de către condamnat, cum ar fi declarații de martori, rezultatele unui test poligraf etc. nu constituie niciunul din cazurile de revizuire limitativ prevăzute de legiuitor în economia dispozițiilor art. 394 C. proc. pen. Toate aceste motive invocate au fost avute în vedere de către instanța de fond și instanțele de control judiciar (Curtea de Apel Oradea și Înalta Curte de Casație și Justiție) și pe cale de consecință, nu mai pot fi luate în discuție în cadrul unei cereri de revizuire. Faptele și împrejurările la care fac trimitere dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc.

pen. sunt condiționate de o cerință peste care nu se poate trece și anume să fie fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, dacă potrivit alin. (2) al aceluiași articol pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare. Or, în cererea sa, revizuientul face trimitere la mijloace de probă care au fost analizate de către instanța de fond și de instanțele de control judiciar. Împotriva acestei din urmă decizii condamnatul a declarat recursul de fată, solicitând casarea ambelor hotărîri și, în rejudecare, admiterea în principiu a cererii de revizuire astfel cum a fost formulată, apreciind că în cază este incident cazul prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul declarat de condamnatul I.F.E., constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează: Revizuirea este un mijloc procesual prin folosirea căruia pot fi înlăturate erorile judiciare cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, erori determinate de necunoașterea de către instanțele care au soluționat cauza a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu adevărul. Potrivit dispozițiilor art. 394 alin. (1) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută, între altele, când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei; Din analiza dispozițiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. rezultă că revizuirea întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi este dublu condiționată, în sensul că: - trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei; - faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare. Cu privire la înțelesul expresiei „fapte sau împrejurări" în literatura de specialitate, ca și în practica judiciară, s-a considerat că semnifică probe propriu-zise, adică elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, respectiv orice întâmplare, situație, stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.

Elementele de probă noi, la care se referă art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., trebuie să fie de natură a demonstra, fie că faptul infracțional contestat nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui. Nu pot fi considerate „probe noi" în sensul cerut de lege dovezile care aduc numai un surplus de argumente noi, care completează mijloacele de probe deja administrate, jurisprudența în materia revizuirii fiind bine consolidate în ceea ce privește inadmisibilitatea cererilor prin care se tinde la prelungirea probatoriului sau reexaminarea materialului probator pe baza căruia a fost pronunțată hotărârea inițială. În speță, instanța de fond, confirmată de instanța de apel, a examinat corect și detaliat împrejurările invocate de către revizuent în susținerea cererii de revizuire și a apreciat corect că aceste împrejurări nu au caracter de noutate, în sensul dispozițiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., constituind aspecte care au fost puse în discuție, analizate și lămurite prin probele administrate în ciclul procesului ordinar. Reaprecierea probelor care au stat la baza pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită, administrarea de noi probe, în speță, audierea altui martor, precum și reaprecierea declarațiilor martorilor audiați la urmărirea penală și la judecata în fond, vizând stabilirea unei noi situații de fapt, de natură a înlătura răspunderea penală a condamnatului revizuient, nu constituie, în mod evident, cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., după cum judicios au apreciat instanțele de fond și cea de apel. Pentru aceste considerente, în baza art. 385 15 alin. (1) lit. b) C. proc.

pen., recursul urmează a fi respins ca nefondat. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., condamnatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în cuantum de 400 RON, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat I.F.E. împotriva deciziei penale nr. 13/A din 24 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul revizuent condamnat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 20 iunie 2013.