ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3282/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3282/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, la data de 23 aprilie 2007, sub nr.

842/122/2007, reclamanta SC L.D. SRL GIURGIU a chemat în judecată pe pârâții M.

Giurgiu prin P. și Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 550/2002 de pe lângă C.L.M.

Giurgiu, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună stabilirea

prețului pentru vânzarea spațiului comercial, în suprafață de 24 m.p. situat în

Hala Centrală din Piața Municipiului Giurgiu, spațiu ce face obiectul sentinței

civile nr. 951/2002 a Tribunalului Giurgiu.

Prin sentința

comercială nr. 53 din 25 februarie 2009, Tribunalul Giurgiu a admis acțiunea. A

omologat raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert tehnic O.P.V.

și a stabilit prețul pentru vânzarea spațiului comercial în suprafață de 22,24

m.p. - Boxa 32 - situat în Hala Pieței Centrale din Municipiul Giurgiu și care

face obiectul sentinței civile nr. 951 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului

Giurgiu, la suma de 65.783 lei (RON), valoare ce nu include TV A. A obligat

pârâtele la cheltuieli de judecată în sumă de 1042 lei.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că prin încheierea pronunțată în ședința

publică din data de 15 mai 2008 au fost respinse excepțiile invocate de către

pârâta P.M. Giurgiu, a inadmisibilității acțiunii și puterii lucrului judecat

fata de următoarele aspecte:

Sentința civilă nr. 49/

CAF din 19 mai 2004 pronunțată în dosarul nr. 3673/308C.A./2003, definitivă și

irevocabilă, viza acțiunea reclamantei având ca obiect pronunțarea unei

hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru spațiul

în litigiu, urmare a refuzului pârâtelor de a încheia actul, în timp ce

acțiunea prezentă are ca obiect, astfel cum a fost stabilit prin Decizia de

casare nr. 1833 din 5 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, „fixarea

prețului pentru spațiul comercial în condițiile în care părți1e implicate nu se

înțeleg cu privire la preț”, litigiu de natură comercială, cum s-a stabilit

prin aceeași decizie care a casat sentința civilă nr. 334 din 26 iunie 2007 și încheierea

din 7 iunie 2007 pronunțate de Tribunalul Giurgiu și a trimis cauza spre

competentă soluționare Tribunalului Giurgiu, secția comercială. Cum în această situație

nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat care implică tripla identitate

de obiect, părți și cauză, excepția autorității de lucru judecat este

neîntemeiată, a apreciat instanța de fond.

Cu privire la

excepția inadmisibilității cererii motivată sub aspectul nerespectării

dispozițiilor articolului 16 din Legea nr. 550/2002, pe de o parte, și sub

aspectul nerespectării dispozițiilor articolului 720

1

C. proc. civ.,

pe de altă parte, instanța de fond a apreciat netemeinicia acestei excepții sub

ambele aspecte invocate, față de faptul că prin decizia de casare nr. 1833 din 5

noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ,

s-a stabilit că litigiul are o natură comercială și nu este unul de contencios

administrativ, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 550/2002, precum și

față de faptul că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., privind procedura concilierii, întrucât obiectul litigiului nu

este evaluabil în bani, ci este unul având ca obiect "obligația de a face”.

Pe fondul cauzei,

instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 951/2002, definitivă și

irevocabilă, pârâții au fost obligați să vândă reclamantei spațiul în litigiu

la un preț „ce se va negocia”, părțile neajungând însă la nici o înțelegere

timp de peste 6 ani, astfel încât cererea reclamantei este admisibilă, în

sensul contrar hotărârea judecătorului menționată fiind golită de conținut,

neputând să își producă efectele juridice, respectiv încheierea unui contract

de vânzare-cumpărare între părți pentru spațiul comercial în litigiu.

A mai reținut

instanța de fond că părțile au dorit să demareze negocierile, conform

dispozițiilor sentinței civile nr. 951/2002 fiecare invocând însă rapoarte de

expertiză diferite și care evaluau spațiul în litigiu la sume vădit

disproporționate ca valoare, astfel încât nu s-a ajuns la nici o înțelegere în

acest sens.

Astfel, potrivit

Procesului verbal încheiat la 11 august 2003, în timp ce Comisia de vânzare a

spațiilor comerciale constituită în cadrul P. Giurgiu propunea ca și preț de

începere a negocierii inițial suma de 1.000.000.000 lei (ROL), pentru ca să

scadă până la 640.000.000 lei (ROL), reclamanta SC L.D. SRL avansa ca preț de

pornire suma de 5.900 Euro, echivalent a 221.890.000 lei (Rol), fiecare

întemeindu-și pretențiile pe rapoarte de expertiză diferite, astfel încât

vânzarea nu s-a putut încheia.

Instanța de fond a

apreciat că sentința civilă nr. 951/2001 nu este susceptibilă de executare

silită, atât timp cât nu a fost stabilit prețul vânzării, daunele cominatorii

fiind datorate doar în caz de refuz, în cauză însă nu refuzul pârâților a fost

principalul impediment, ci impasul în care au ajuns părțile în stabilirea

prețului.

Se impune astfel, a

mai arătat instanța de fond, că prețul de vânzare al spațiului în litigiu să

fie stabilit de către instanță, pe baza unui raport de evaluare, fapt ce nu

poate fi interpretat în condițiile date și în raport cu situația concretă, în

sensul că judecătorul se substituie pârtilor în stabilirea și negocierea

prețului, atât timp cât acestea, vreme îndelungată, nu au ajuns la un acord cu

privire la acest aspect.

S-a mai reținut de

către instanța de fond, că prin raportul de expertiză tehnică întocmit în

cauză, raport la care nici una din părți nu a avut obiecțiuni, spațiul

comercial în litigiu a fost evaluat, prin mai multe metode (metoda valorii de

înlocuire, metoda comparațiunii) la suma de 65.783 lei (RON) (657.830.000 lei

ROL), suma apropiată de suma de la care pârâta Comisia pentru aplicarea Legii nr.

550/2002 de pe lângă Consiliul Local al Municipiului Giurgiu a fost de acord să

înceapă negocierea cu reclamanta, fapt ce rezultă din Procesul verbal din 11

august 2003.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții M. Giurgiu prin P. și Comisia pentru

Aplicarea Legii nr. 550/2002 de pe lângă Consiliul Municipiului Giurgiu,

solicitând anularea hotărârii apelate pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelul a fost

înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială, sub nr.

842./122/2007 din 17 iunie 2009 și a fost respins, ca nefundat, prin decizia comercială

nr. 408 din 19 octombrie 2009 reținându-se temeinicia și legalitatea sentinței

de fond atacate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții M. GIURGIU prin P. și Comisia pentru

Aplicarea Legii nr. 550/2002 de pe lângă Consiliul Municipiului Giurgiu care au

invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții au

susținut că acțiunea reclamantei intimate este inadmisibilă în raport de

prevederile articolului 16 din Legea nr. 550/2002, care exclud de la vânzarea

spațiilor comerciale, persoanele fizice și juridice care au înregistrat

restanțe la plata chiriei, iar reclamanta înregistrase mari restante în

prezent; - că obiectul acțiunii îl constituie obligația de a face, contrar dispozițiilor

Legii nr. 550/2002, nejustificându-se stabilirea unui nou preț pentru vânzarea

spațiului comercial, cât timp reclamanta a refuzat prețul stabilit prin alte

expertize evaluatoare efectuate în condițiile impuse și în termenul prevăzut de

Legea nr. 550/2002; - că în mod greșit instanța a respins excepția

necompetenței materiale a instanței dreptului comercial, singura modalitate de

vânzare a spațiului comercial fiind cea reglementată de Legea nr. 550/2002; -

în mod greșit instanța de fond a respins și excepția autorității de lucru

judecat în raport de sentința comerciala nr. 120/CAF/2006, definitivă și

irevocabilă, ce a făcut obiectul dosarului nr. 213/2006.

Pe fondul cauzei

apelanții au arătat că instanța nu se poate substitui în negocierea părților,

prin impunerea unui preț de vânzare, deoarece s-ar încălca principiul

consensualismului.

S-a mai arătat că

prețul de vânzare nu a fost stabilit prin sentința comercială nr. 951/2002 și

nici prin Legea nr. 133/1999, această operațiune fiind lăsată în seama părților

prin negociere directă; - că reclamanta a fost invitată în vederea negocierii

prețului de vânzare-cumpărare în conformitate cu Legea nr. 550/2002 și cu

dispozitivul sentinței comerciale nr. 951/2002, dovedind că permanent Comisia a

vrut să vândă spațiul și implicit să execute sentința civilă, conform

Procesului verbal nr. 13939 din 11 august 2003, 7311 din 9 mai 2005, 22239 din 5

decembrie 2005 aflate la dosarul cauzei.

Recurenții au mai susținut

că singura procedură de scoatere la vânzare a suprafeței în litigiu o

constituie Legea nr. 550/2002, adoptată la 14 octombrie 2002 și publicată în M.

Of. la 5 noiembrie 2002 și care a abrogat orice dispoziție contrară, în timp de

sentința civilă nr. 951/2002 a Tribunalului Giurgiu a fost pronunțată la 28

noiembrie 2002 și a rămas definitivă la data de 13 martie 2003 prin decizia

Curții de Apel București.

Intimata reclamanta

nu a formulat întâmpinare, depunând note scrise.

Înalta Curte,

analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va admite recursul

declarat de pârâții M. GIURGIU prin P. și Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 550/2002

de pe lângă Consiliul Municipiului Giurgiu împotriva deciziei comerciale nr. 408

din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, va

modifica decizia recurată, va admite apelul formulat de M. Giurgiu prin P. și Comisia

pentru Aplicarea Legii nr. 550/2002 de pe lângă Consiliul Municipiului Giurgiu,

va schimba în tot sentința comercială nr. 53 din 25 februarie 2009 a

Tribunalului Giurgiu, secția civilă, în sensul admiterii excepției autorității

de lucru judecat și în consecință va respinge acțiunea reclamantei SC L.D. SRL Giurgiu,

pentru următoarele considerente.

Prin încheierea de

ședință de la de la 28 mai 2008 prima instanță a respins excepția autorității

de lucru judecat, iar Curtea de apel a apreciat în mod nelegal că această

soluție este corectă.

Instanța de apel a

aplicat greșit dispozițiile legale privitoare la soluționarea acestei excepții

deoarece în cauză erau întrunite condițiile de admisibilitate.

Astfel, în raport de

dispozițiile art. 1201 C. civ., reclamanta intimată s-a mai adresat instanței

prin dosarul nr. 3673/2003 solicitând ca acesta să pronunțe o hotărâre care să

țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, să stabilească prețul vânzării

la nivelul celui stabilit prin raportul de expertiză efectuat de expertul S.O. și

să fie anulat procesul verbal de negociere încheiat la data de 11 august 2003.

Acțiunea a fost respinsă prin sentința civilă nr. 49/CA/2004 definitivă prin

respingerea recursului prin decizia civila nr. 125 din 21 ianuarie 2005,

pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. 3010/2004, deoarece s-a

constatat pe deoparte că nu s-a refuzat vânzarea ci dimpotrivă s-a dorit

înstrăinarea spațiului comercial, iar pe de altă parte, prețul nu s-a stabi1it

de instanță ci numai de părți prin negociere directă. Deoarece cauza dosarului nr.

3673/2003 este identică cu cea din dosarul nr. 213/CAF/2006, Înalta Curte

apreciază că acțiunea reclamantei intra sub autoritatea lucrului judecat.

De altfel și în

dosaru1 nr. 213/2006 cererea reclamanților are același obiect, este întemeiată

pe aceeași cauza, este între aceleași părți, făcută de ele, contra lor, în aceeași

calitate.

Autoritatea de lucru

judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală

(conform art. 1201 C. civ. si art. 166 C. proc. civ.) și aceea de prezumție,

mijloc de probă de natura să demonstreze ceva în legătură cu raporturile

juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.).

Dacă în manifestarea

sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de

natura să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune

tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți,

cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al

hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost

dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără

posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul

pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură

cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi

contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma

prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică,

evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești.

Cum, potrivit art. 1200

pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți,

această prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o

noua acțiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a

statuat judecătorește anterior.

Principiul

autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și

ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii

litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil

prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., deoarece dreptul de acces la justiție nu este

unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor

principii. Principiul autorității de lucru judecat căruia i s-a dat eficiență

corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind

interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja

rezolvate.

Prin soluția

pronunțată de instanța de fond și menținută de către instanța de apel sunt

readuse în discuție și chiar contrazise chestiuni litigioase dintre părți

definitiv și irevocabil tranșate prin hotărârile judecătorești aflate la

dosarul 842/122/2007/C.A.F. al Tribunalului Giurgiu.

Față de soluționarea

pricinii pe excepție, devine de prisos, raportat la art. 137 C. proc. civ.,

cercetarea celorlalte critici aduse de către recurenți deciziei atacate.

Pentru aceste

considerente, conform art. 312 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de

pârâții M. Giurgiu prin P. și Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 550/2002 de pe

lângă Consiliul Municipiului Giurgiu împotriva deciziei comerciale nr. 408 din

19 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, va

modifica decizia recurată, admite apelul formulat de M. GIURGIU prin P. și Comisia

pentru Aplicarea Legii nr. 550/2002 de pe lângă CONSILIUL MUNICIPIULUI GIURGIU,

va schimba în tot sentința comercială nr. 53 din 25 februarie 2009 a

Tribunalului Giurgiu, secția civilă, în sensul admiterii excepției autorității

de lucru judecat și în consecință va respinge acțiunea reclamantei SC L.D. SRL

GIURGIU.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâții M. GIURGIU prin P. și Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 550/2002

de pe lângă Consiliul Municipiului Giurgiu împotriva deciziei comerciale nr. 408

din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială,

modifică decizia recurată, admite apelul formulat de M. Giurgiu prin P. și

Comisia Pentru Aplicarea Legii nr. 550/2002 de pe lângă Consiliul Municipiului

Giurgiu, schimbă în tot sentința comercială nr. 53 din 25 februarie 2009 a

Tribunalului Giurgiu, secția civilă. Admite excepția autorității de lucru

judecat și în consecință respinge acțiunea reclamantei SC L.D. SRL GIURGIU.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2010.