ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5194/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5194/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanței de fond

Prin cererea înregistrată la Curtea ele Apel

Timișoara sub nr. 1214/59/2011 la data de 16 august 2011 reclamanta G.M.C. a

solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., să se dispună anularea

Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011 emis de Președintele A.N.A.F. și, pe cale

de consecință, înlăturarea sancțiunii disciplinare constând în diminuarea

drepturilor salariale cu 10% pe o perioadă de 3 luni aplicată acesteia, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii,

s-a arătat că prin ordinul menționat s-a dispus sancționarea reclamantei cu

diminuarea drepturilor salariale cu 10% pe o perioadă de 3 luni, reținându-se

în sarcina acesteia un comportament și un limbaj impropriu și nedemn de un

funcționar public, de care ar fi dat dovadă în timpul unui control efectuat de

A.F.P. Arad.

Reclamanta a invocat

nulitatea absolută a Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011, în baza prevederilor art.

50 alin. (3) lit. e) și d) din H.G. nr. 1344/2007, motivând că în cuprinsul

acestuia nu este indicat în concret nici termenul și nici instanța la care

poate fi atacat.

De asemenea,

reclamanta a invocat nulitatea absolută a ordinului, în baza prevederilor art. 50

alin. (4) din H.G. nr. 1344/2007, arătând că acesta i-a fost comunicat prin fax

la data de 11 iulie 2007, fără a i se comunica și raportul comisiei de

disciplină.

de fond

Prin sentința nr. 176

din 14 martie 2012, Curtea de Apel Timișoara, a respins acțiunea promovată de

reclamanta G.M.C.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut în esență următoarele.

Reclamanta G.M.C.

este funcționar public, ocupând funcția de șef administrație la A.F.P. a Mun.

Arad, din care a fost delegată să exercite, pentru o perioadă de maxim 60 de

zile, funcția de director executiv adjunct la D.J.A.O.V. Arad, fapt precizat în

sentința civilă nr. 558 din 12 decembrie 2011, dată de Curtea de Apel Timișoara,

în Dosar nr. 1312/59/2011 (fila 39).

În cauza de față,

reclamanta a solicitat anularea ordinului prin care i s-a aplicat sancțiunea

disciplinară, susținând că acesta este nul absolut, pentru că nu cuprinde

mențiunile stabilite ca obligatorii, sub sancțiunea nulității absolute, de art.

50 alin. (3), lit. d) și e) din H.G. nr. 1344/2007 (referitoare la termenul

concret și instanța competentă material și teritorial să analizeze contestația

eventual promovată împotriva actului), precum și pentru că i-a fost comunicat fără

a avea anexat raportul comisiei de disciplină.

Contrar susținerilor

reclamantei, instanța a observat că ordinul a cărui anulare se cere în speță

cuprinde o mențiune expresă referitoare la posibilitatea funcționarului public

vizat de acest act de a-l contesta, „în termenul prevăzut de dispozițiile

legale în vigoare, la instanța de contencios administrativ competentă".

S-a apreciat că această mențiune reproduce dispozițiile art. 51 din H.G. nr. 1344/2007

privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină.

Astfel a apreciat

Curtea că nu s-ar putea constata că actul atacat ar fi nul absolut, pentru

lipsa din cuprinsul său a mențiunilor la care face referire art. 50 alin. (3) lit.

d) și e) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a

comisiilor de disciplină, astfel cum susține reclamanta.

În opinia instanței

aceste mențiuni au fost cuprinse în actul analizat, astfel încât nu s-ar putea

considera că ar fi fost încălcat dreptul la apărare al reclamantei, aceasta

fiind încunoștințată în mod expres despre posibilitatea de a contesta actul

sancționator.

S-a mai reținut că

este adevărat că actul nu menționează în concret care este termenul stabilit de

lege și care este instanța competentă la care se poate adresa contestația

împotriva actului sancționator, însă aceste inadvertențe nu sunt însă de natură

să atragă nulitatea sa absolută, în orice condiții, astfel cum susține

reclamanta, ci doar în măsura în care aceasta ar invoca și ar dovedi o vătămare

cauzată datorită deficiențelor de formă ale actului.

Astfel, instanța a

constatat nefondate susținerile reclamantei potrivit cărora referirea făcută în

art. 50 alin. (3) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare și

funcționare a comisiilor de disciplină la o nulitate absolută ar exclude

obligația de a dovedi o vătămare pentru a obține anularea actului atacat.

În plus, interpretând

teleologic dispozițiile art. 50 alin. (3) lit. d) și e) din H.G. nr. 1344/2007

privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină, s-a

concluzionat că legiuitorul a impus ca obligatorii mențiunile referitoare la

termenul în care sancțiunea disciplinară poate fi contestată și la instanța

competentă la care poate fi contestat actul administrativ prin care s-a dispus

sancțiunea disciplinară, pentru a asigura dreptul la apărare al funcționarului

public căruia i-a fost aplicată o sancțiune disciplinară.

Or a reținut instanța

că în măsura în care, însă, acesta a fost avizat asupra posibilității de

contestare a actului, potrivit principiului „nemo auditur ignorare legem",

se prezumă că acesta cunoaște dispozițiile legale care instituie termenul de

contestare ori instanța competentă să soluționeze contestația.

Așadar, a reținut

instanța că în ipoteza din speță nu se poate considera că ar fi fost încălcat

dreptul la apărare al reclamantei, motiv pentru care nulitatea actului nu s-ar

putea constata pentru omisiunea de a cuprinde în act mențiunile la care face

referire art. 50 alin. (3) lit. d) și e) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele

de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină, actul putând fi anulat

doar în măsura în care aceasta ar fi dovedit că i-a cauzat o vătămare modul

defectuos în care au fost incluse în act mențiunile referitoare la termenul în

care sancțiunea disciplinară poate fi contestată și la instanța competentă la

care poate fi contestat actul administrativ prin care s-a dispus sancțiunea

disciplinară.

Or, în opinia Curții

o atare vătămare nu se poate constata în cauză, în condițiile în care actul a

fost contestat în termenul prevăzut de lege la instanța competentă, iar

reclamanta a arătat prin apărător, la termenul de judecată din 14 martie 2012,

că nu apreciază necesar să dovedească o atare vătămare, pentru a susține

cererea de anulare a actului administrativ. Prin urmare, acest motiv nu a putut

fi reținut de instanță pentru a dispune anularea Ordinului nr. 2475 din 8 iulie

2011, emis de Președintele A.N.A.F.

De asemenea, s-a

reținut că nu subzistă în speță nici motivul de anulare referitor la omisiunea

pârâtei de a anexa la ordinul de aplicare a sancțiunii disciplinare, raportul

comisiei de disciplină, în conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (4) din

H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de

disciplină.

Instanța

a observat că, potrivit art. 50 alin. (5) din H.G. nr. 1344/2007 privind

normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină, „actul

administrativ de sancționare se comunică în termen de maximum 5 zile

calendaristice de la expirarea termenului prevăzut la alin. (1): a)

compartimentelor cu atribuții în domeniul resurselor umane din cadrul

instituției sau autorității publice în cadrul căreia își desfășoară activitatea

funcționarul public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară; b)

comisiei de disciplină care a elaborat și transmis raportul; c) funcționarului

public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară; d) persoanei care

a formulat sesizarea".

Așadar, s-a menționat

că actul administrativ de aplicare a unei sancțiuni disciplinare nu se comunică

doar funcționarului public sancționat, ci și unor autorități publice.

În opinia Curții în

speță Ordinul nr. 2475 din 8 iulie 2011, emis de Președintele A.N.A.F. i-a fost

comunicat reclamantei prin poșta, cu scrisoare recomandată cu confirmare de

primire, expediată la 12 iulie 2011 și primită de aceasta la 21 iulie 2011.

În schimb, instanța

nu a putut reține că, astfel cum susține reclamanta, acesteia i-ar fi fost

comunicat același act sancționator și prin fax, la data de 11 iulie 2012.

Instanța a observat

că nici un document de la dosar nu permite a se concluziona că expediția

realizată prin fax la D.R.A.O.V. Timișoara ar fi avut-o ca destinatar pe

reclamantă, în condițiile în care aceasta nu activa în cadrul acestei

structuri, ci era delegată la acel moment la D.J.A.O.V. Arad, iar expediția nu

a fost însoțită de o adresă care să precizeze că actul a fost înaintat pentru

a-i fi comunicat reclamantei.

În absența unor atari

dovezi, s-a concluzionat că Ordinul nr. 2475 din 8 iulie 2011, emis de

Președintele A.N.A.F. a fost înaintat pe fax la D.R.A.O.V. Timișoara, iar

ulterior la D.J.A.O.V. Arad, exclusiv cu scopul de a fi comunicat la

compartimentul cu atribuții în domeniul resurselor umane din cadrul instituției

sau autorității publice în cadrul căreia își desfășoară activitatea

funcționarul public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară,

astfel cum impune art. 50 alin. (5) lit. a) din H.G. nr. 1344/2007 privind

normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină.

Or, în opinia

instanței o atare comunicare nu impunea atașarea la ordin a raportului comisiei

de disciplină, acesta fiind irelevant din punct de vedere al modului în care

menționatul compartiment ar fi pus în executare sancțiunea disciplinară.

În orice caz,

instanța a constatat că, chiar în măsura în care s-ar accepta ideea că

reclamantei i-ar fi fost comunicat mai întâi pe fax ordinul de aplicare a

sancțiunii disciplinare, fără a avea atașat raportul comisiei de disciplină,

actul de comunicare astfel realizat ar fi nul, în temeiul art. 50 alin. (4) din

H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de

disciplină. Or, consecința acestei nulități ar fi tocmai obligația autorității

publice emitente de a reface actul în condiții de legalitate.

Așadar, s-a reținut

că, comunicarea făcută legal, prin poștă, în interiorul termenului de 5 zile de

la emiterea Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011, emis de Președintele A.N.A.F.,

trebuie considerată ca valabilă, înlăturând posibilitatea de anulare a actului

administrativ ce face obiect al acțiunii.

exercitată

Împotriva sentinței

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a declarat recurs G.M.C., solicitând

admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și, pe cale de consecință,

admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În motivele de recurs

s-a arătat că instanța de fond, în mod netemeinic și nelegal, a respins ambele

excepții de nulitate absolută a Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011 emise de

pârâtă și, de aceea, au fost reinvocate aceste excepții:

Constatarea nulității

absolute a Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011, nulitate prevăzută de art. 50 alin.

(3) lit. e) și d) din H.G. nr. 1344/ 2007

S-a arătat că ordinul

atacat nu cuprinde nici termenul și nu se indică nici instanța competentă la

care poate fi atacat, ci se face o referire generală la un termen „prevăzut de

dispozițiile legale în vigoare” și la o „instanță de contencios administrativ

competentă” deși prevederile art. 50 alin. (3) lit. e) și d) din H.G. nr. 1344/2007

obligă la indicarea în concret a termenului de contestare (10, 15 sau 30 de

zile), cât și a instanței competente nu doar material și ci teritorial.

Instanța de fond a

respins excepția deși aceasta este absolută, iar instanța nu putea decât să

constate existența sau inexistența ei și nu putea să aplice regimul nulității

relative, mai ales că susține în mod nelegal că în materia contenciosului

administrativ nu se face distincția între nulitățile absolute și cele relative.

Pentru că instanța de

fond a încălcat dispoziția imperativă cuprinsă în art. 50 alin. (3) din H.G. nr.

1344/2007, s-a solicitat admiterea excepției nulității absolute a Ordinului nr.

2475 din 8 iulie 2011 emis de pârâtă.

Constatarea nulității

absolute a Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011, nulitate prevăzută de art. 50 alin.

(4) din H.G. nr. 134/2007 deoarece Ordinul nr. 2475 din 8 iulie 2011 a fost

comunicat și raportul comisiei de disciplină, iar necomunicarea raportului

comisiei de disciplină odată cu actul administrativ de sancționare, se

sancționează cu nulitatea absolută a acestui act de sancționare.

Instanța de fond a

respins și această excepție, considerând că data comunicării Ordinului nr. 2475

din 8 iulie 2011 emis de pârâtă și a raportului comisiei de disciplină din 30

iunie 2011 ar fi ziua de 21 iulie 2011, dar recurenta apreciază că data de 11

iulie 2011 este data comunicării Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011 emis de

pârâtă.

Faptul că în data de

21 iulie 2011, după 10 zile de la comunicarea Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011

se comunică și raportul comisiei de disciplină din 30 iunie 2011, confirmă nulitatea

invocată în cererea introductivă, respectiv obligativitatea comunicării

concomitente a ordinului atacat împreună cu raportul comisiei de disciplină și

nu acoperă nulitatea absolută prevăzută de art. 50 alin. (4) din H.G. nr. 1344/2007.

S-a solicitat

admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și pe cale de consecință,

admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu

cheltuieli de judecată la ambele instanțe.

de recurs

După examinarea

motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va

respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a

fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în anularea Ordinului nr. 2475 din

8 iulie 2011 prin care reclamanta a fost sancționată disciplinar invocându-se

nulitatea absolută prevăzută de art. 50 alin. (3) lit. d) și e) și art. 50 alin.

(4) din H.G. nr. 1344/2007, dar cererea a fost respinsă.

În motivele de recurs

se invocă greșita soluționare a constatării nulității absolute, dar criticile

din recurs sunt nefondate.

Într-adevăr, conform art.

50 alin. (3) lit. d) și e) din H.G. nr. 1344/2007, sub sancțiunea nulității

absolute, actul administrativ de sancționare va cuprinde în mod obligatoriu: d)

termenul în care sancțiunea disciplinară poate fi contestată; e) instanța

competentă la care poate fi contestat actul administrativ prin care s-a dispus

sancțiunea disciplinară.

Deși textele de lege

folosesc noțiunea de „nulitate absolută”, așa cum și instanța de fond a reținut

în mod corect, pentru că litigiul se soluționează de instanța de contencios

administrativ iar aplicabile sunt normele de drept public, nu se poate invoca

regimul juridic al nulităților din dreptul privat, respectiv diferența dintre

nulitatea absolută și cea relativă, regim juridic ce se aplică numai actelor

civile și nu actelor administrative.

Faptul că legiuitorul

a precizat această sancțiune nu înseamnă că reclamantul este scutit de

obligația de a dovedi că prin neindicarea acelor mențiuni i s-a produs o

vătămare, având în vedere că dispozițiile Legii nr. 554/2004 instituie un

contencios subiectiv de plină jurisdicție, iar în lipsa unei vătămări nu poate

fi aplicată sancțiunea anulării actului administrativ.

În speță, nu s-a

făcut dovada unei asemenea vătămări în ceea ce privește nerespectarea

dispozițiilor art. 50 alin. (3) lit. d) și e) din H.G. nr. 1344/2007 în

condițiile în care reclamanta a contestat actul administrativ prin care s-a

dispus sancționarea sa disciplinară cu respectarea termenului prevăzut de lege și

la instanța competentă, iar instanța de fond a solicitat reclamantei să facă

dovada vătămării, dar s-a apreciat că nu este necesară.

Nici invocarea

nulității absolute prevăzute de art. 50 alin. (4) din H.G. nr. 1344/2007 nu

poate fi reținută deoarece, așa cum corect a arătat instanța de fond, au fost

respectate prevederile legale.

Conform art. 50 alin.

(4) din H.G. nr. 1344/2007 „La actul administrativ de sancționare prevăzut de alin.

(3) se anexează raportul comisiei de disciplină, sub sancțiunea nulității

absolute”.

În speță, acest text

a fost respectat, iar recurenta în mod greșit susține că ordinul a cărui

anulare se cere i-a fost comunicat prin fax, la data de 11 iulie 2011 fără a-i

fi comunicat raportul comisiei de disciplină.

Din probele aflate la

dosar rezultă că Ordinul nr. 2475 din 8 iulie 2011 emis de A.N.A.F. i-a fost

comunicat la 12 iulie 2011 (data comunicării prin poștă, filele 26-27 dosar

fond) și a fost primit de recurentă la 21 iulie 2011, iar ordinul a fost

însoțit de raportul comisiei de disciplină.

De altfel, recurenta

nici nu contestă faptul că raportul comisiei de disciplină i-ar fi fost

comunicat la 21 iulie 2011 dar apreciază că data comunicării ar fi 11 iulie 2011

prin fax.

Însă, nu pot fi reținute aceste susțineri

având în vedere faptul că faxul din 11 iulie 2011 nu reprezintă o comunicare

adresată recurentei ci este o comunicare adresată D.R.A.O.V. Timișoara, iar

singura comunicare a ordinului adresată recurentei este cea primită la 21 iulie

2011, comunicare care a fost însoțită de copia raportului comisiei de

disciplină, fiind respectate astfel prevederile art. 50 alin. (4) din H.G. nr. 1344/2007.

Apreciind că soluția

instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ.

raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de G.M.C. împotriva sentinței nr. 176 din 14 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 decembrie 2012.