ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4709/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4709/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 299

din 29 septembrie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul F.N., în

contradictoriu cu pârâtul I.G.P.F., a fost anulată dispoziția din 14 aprilie 2011

emisă de pârât și a obligat pârâtul la reintegrarea reclamantului pe postul deținut

anterior, precum și la plata către acesta de despăgubiri egale cu diferențele de

salariu neacordate, reactualizate cu rata inflației începând cu data de 14

aprilie 2011 și până la achitarea lor efectivă.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Prin dispoziția din 14

aprilie 2011 emisă de I.G.P.F., reclamantului F.N., șef S.F.P. Siret, i s-a aplicat

sancțiunea „trecerii într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază

al gradului profesional deținut”.

Sancțiunea aplicată a

fost fundamentată pe dispozițiile art. 57 lit. b), art. 58 lit. c) și art. 59 din

Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările

ulterioare, ale art. 11, art. 12 alin. (1) lit. b) și art. 17 lit. d) din Ordinul

ministrului administrației și internelor nr. 400/2004, Ordinelor ministrului

administrației și internelor nr. 300/2004 și nr. 600/2005 cu modificările și completările

ulterioare.

Dispoziția din 14

aprilie 2011 emisă de I.G.P.F. este un act administrativ în sensul art. 2 lit. c)

din Legea nr. 554/2004, deoarece provine de la o autoritate publică, este emisă

în regim de putere publică, în vederea executării în concret a legii și modifică

raporturi juridice de serviciu, și anume, modifică actul administrativ de numire

în funcție.

Fiind un act administrativ,

dispoziția de sancționare trebuie să îndeplinească anumite condiții de legalitate:

1) să fie emis de către organul competent, în limitele competenței sale; 2) să fie

emis în forma și procedura prevăzută de lege; 3) să fie conform cu Constituția și

celelalte acte normative în vigoare, în executarea cărora a fost emis.

Așadar, a reținut instanța

de fond că o primă condiție de validitate pe care trebuie să o îndeplinească dispoziția

din 14 aprilie 2011, este ca aceasta să fie emisă de autoritatea abilitată prin

lege și în limitele sale de competență materială. Competența emiterii actelor administrative

este stabilită prin lege și se apreciază în raport de data emiterii actului administrativ.

Pentru a analiza competența

I.G.P.F. în emiterea dispoziției de sancționare, Curtea a reținut că prin Legea

nr. 265/2010 pentru modificarea O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea

Poliției de Frontieră Române și pentru abrogarea art. 4 alin. (4) din O.U.G.

nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, publicată în M. Of. nr. 872/28.12.2010,

s-au modificat dispozițiile art. 12 care reglementează organizarea Poliției de Frontieră

Română, la nivel teritorial.

Alin. (3) și alin. (8)

ale art. 12 din lege stabilesc: „În cadrul inspectoratelor județene se organizează

și funcționează, la nivel teritorial, sectoare ale poliției de frontieră. (…) Șefii

sectoarelor poliției de frontieră, adjuncții acestora, precum și șefii punctelor

poliției de frontieră rutiere, feroviare și portuare sunt numiți și eliberați din

funcție de șefii I.J.P.F., în condițiile legii”.

Conform art. III din lege,

dispozițiile art. 12 alin. (8) nu sunt dintre cele care intră în vigoare la data

eliminării controalelor la frontierele interne, stabilită prin decizie a Consiliului

Uniunii Europene. Prin urmare, intrarea în vigoare a acestor dispoziții are loc

la 3 zile de la data publicării în M. Of., așa cum stabilește art. 78 din Constituție

și art. 12 din Legea nr. 24/2000.

Deși textul nu se referă

expres la competența aplicării sancțiunilor disciplinare, prin stabilirea competenței

în materia numirii și eliberării din funcție (a nașterii și stingerii raportului

de serviciu), este evident că modificarea raporturilor de serviciu poate fi dispusă

de aceleași organe, ca o aplicare a principiului simetriei formelor.

Nici dispozițiile

art. 60 din Legea nr. 360/2002 nu stabilesc competența de aplicare a sancțiunilor

disciplinare, limitându-se să prevadă că „Aplicarea sancțiunilor disciplinare se

face potrivit competențelor stabilite prin ordin al ministrului administrației și

internelor”. Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 400/2004, făcând

însă o aplicare a principiului simetriei formelor, stabilește în anexa nr. 2 că

sancțiunile disciplinare privind trecerea într-o funcție inferioară până la cel

mult nivelul de bază al gradului profesional deținut sunt aplicate de către cei

ce au competența de numire a acestor categorii de personal în conformitate cu prevederile

ordinului ministrului administrației și internelor pentru aprobarea competențelor

de gestiune a resurselor umane.

Nu a fost contestată numirea

reclamantului în funcția de șef S.F.P. Siret de către I.G.P.F., potrivit competențelor

la data emiterii actului administrativ.

Dar, prin modificarea

adusă O.U.G. nr. 104/2001 prin Legea nr. 265/2010, competența de emitere a actului

administrativ de numire, eliberare și, așa cum s-a arătat de aplicare a sancțiunii

disciplinare, a fost atribuită altui organ administrativ, respectiv șefului I.J.P.F.

(…) În acest fel a fost reglementat un transfer de competență, de la I.G.P.F. către

șefii I.J.P.F. În această situație, pentru a nu se ajunge la o ultraactivitate a

legii vechi, se aplică regulile de competență la data emiterii actului de sancționare.

Prin urmare ca efect a transferului de competență, șeful I.J.P.F., devine competent

să aplice sancțiunea disciplinară.

Emiterea deciziei de sancționare

a reclamantului de către I.G.P.F. Române, reprezintă o încălcare a competențelor

acestuia stabilite prin lege.

Apărarea pârâtului, bazată

pe adagiul „cine poate mai mult, poate și mai puțin” este determinată de întinderea

puterii de care beneficiază I.G.P.F. Române, ca autoritate superioară ierarhic.

Din punctul de vedere

al instanței, o autoritate publică ierarhic superioară nu poate modifica un act

administrativ decât dacă această competență i-a fost atribuită expres, regulile

de competență având întâietate față de acelea care instituie subordonarea.

S-a invocat că principiul

absolut al paralelismului de competență și prevalența regulilor de competență față

de regulile subordonării ierarhice a fost afirmat și de Curtea Constituțională,

prin Decizia nr. 95/ 2006. Deși în această speță este vorba despre acte de numire

și revocare din funcție, concluziile Curții pot fi extinse la toate actele administrative

a căror legalitate pune în discuție cele două principii.

Din argumentația Curții

Constituționale, rezultă că principiul paralelismului de competențe este impus de

textele constituționale ale art. 1 alin. (3), alin. (4) și alin. (5) și a proceda

altfel ar duce la o încălcare a principiilor statului de drept și obligativității

respectării legii.

A rezultat că la data

emiterii dispoziția din 14 aprilie 2011, I.G.P.F. nu mai avea competența de a numi

sau elibera din funcție și nici dispune sancțiuni pentru șefii sectoarelor poliției

de frontieră.

Pentru acest motiv de

ordin formal dar imperativ, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

a fost anulată dispoziția din 14 aprilie 2011 emisă de I.G.P.F. și ca urmare celelalte

motive de nulitate privind nelegalitatea cercetării disciplinare, fapta, vinovăția

și alte elemente ale răspunderii disciplinare nu au mai fost cercetate.

Ca o consecință a anulării

actului prin care s-a dispus sancțiunea disciplinară, în temeiul art. 18 alin.

(3) din același act normativ, reclamantul a fost repus în situația anterioară, respectiv

reintegrarea reclamantului în postul deținut anterior și obligarea pârâtului la

plata despăgubirilor egale cu diferențele de salariu neacordate, reactualizate cu

rata inflației începând cu data de 14 aprilie 2011 și până la achitarea lor efectivă.

Împotriva acestei soluții,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul I.G.P.F.

În motivele de recurs

s-a arătat că potrivit anexei nr. 2 la Ordinul ministrului administrație și

internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul

Administrației și Internelor „sancțiunile disciplinare privind (…) trecerea într-o

funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut

sunt aplicate de către cei care au competențe de numire a acestor categorii de personal

în conformitate cu prevederile ordinului ministrului administrației și internelor

pentru aprobarea competențelor de gestiune a resurselor umane”.

Prin dispoziția I.G.P.F.

din 14 aprilie 2011 s-a dispus sancționarea ofițerului cu „trecerea într-o funcție

inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut”, iar

prin dispoziția șefului I.J.P.F. Suceava din 20 mai 2011 a fost aplicată sancțiunea

disciplinară dispusă de către inspectorul general, efectul acesteia fiind eliberarea

ofițerului din funcție și trebuie făcută distincția dintre actul administrativ de

sancționare (dispoziția din 14 aprilie 2011) și cel de aplicare a sancțiunii (dispoziția

din 20 mai 2011).

Prin urmare, se susține

în motivele de recurs, că prevederile Legii nr. 265/2010 pentru modificarea O.U.G.

nr. 104/2010 privind organizarea și funcționarea Poliției de frontieră și pentru

abrogarea art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României

au fost aplicare corect, întrucât eliberarea din funcție a reclamantului s-a concretizat

prin dispoziția șefului I.J.P.F. Suceava din 20 mai 2011.

S-a învederat și faptul

că aplicarea sancțiunii s-a făcut numai după cercetarea prealabilă care s-a desfășurat

cu respectarea prevederilor Ordinului nr. 400/2004, nefiind indicate vicii de formă,

fond ori de procedură, iar ofițerul, după declanșarea cercetării prealabile, nu

a avut obiecțiuni față de materialul de sesizare, nu a dorit recuzarea ofițerilor

desemnați, iar la final a semnat raportul de cercetare prealabilă.

S-a învederat și faptul

că recurentul-reclamant s-a făcut vinovat de abaterea disciplinară reținută în sarcina

sa, iar sancțiunea aplicată a fost pe deplin motivată.

S-a solicitat admiterea

recursului și desființarea sentinței recurate prin care s-a dispus anularea actului

administrativ atacat.

recurs

După examinarea motivelor

de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul

declarat pentru următoarele considerente:

Reclamantul a contestat

în fața instanței de fond dispoziția din 14 aprilie 2011 emisă de I.G.P.F. prin

care i s-a aplicat sancțiunea disciplinară a „trecerii într-o funcție inferioară

până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut”.

Instanța de fond a anulat

această dispoziție pentru că a fost emisă de un organ necompetent.

Problema care se impune

a fi soluționată în prezenta cauză este aceea a posibilității aplicării sancțiunii

disciplinare pentru persoana ce deține funcția de șef sector de către I.G.P.F.

Legea nr. 360/2002 nu

conține nicio prevedere expresă cu privire la aplicarea sancțiunilor disciplinare,

dar, în art. 60 se prevede că „Aplicarea sancțiunilor disciplinare se face potrivit

competențelor stabilite prin ordin al ministrului administrației și internelor”.

În Anexa nr. 2 la Ordinul

nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administrației

și Internelor se prevede, așa cum se recunoaște și în motivele de recurs, că sancțiunea

disciplinară privind trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul

de bază al gradului profesional deținut se aplică de către cei care au competența

de numire a acestor categorii de personal în conformitate cu prevederile ordinului

ministrului administrației și internelor pentru aprobarea competențelor de gestiune

a resurselor umane.

În raport de aceste dispoziții,

trebuie verificat cine avea competența de numire în funcția de șef sector, poliție

de frontieră la data emiterii dispoziției de sancționare a reclamantului.

Așa cum corect a reținut

instanța de fond, ca urmare a modificărilor aduse O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea

și funcționarea Poliției de Frontieră Române prin Legea nr. 265/2010, la data sancționării

reclamantului (14 aprilie 2011), competența de numire și eliberare din funcție a

șefilor de sector poliție de frontieră revenea șefilor I.J.P.F., [art. 12 alin.

(3) și alin. (8)].

Aceste aspecte nu sunt

contestate de recurentul I.G.P.F. ci a arătat faptul că dispozițiile ar fi fost

respectate prin emiterea dispoziției șefului I.J.P.F. din 20 mai 2011.

Aceste susțineri sunt

nefondate și nu dovedesc nelegalitatea hotărârii instanței de fond deoarece nu țin

seama de prevederile legale mai sus amintite.

Faptul că la 20 mai 2011

a fost emisă dispoziția de către șeful I.J.P.F. Suceava prin care s-a dispus eliberarea

reclamantului din funcția de șef sector nu se acoperă nelegalitatea dispoziției

emise de I.G.P.F. prin care reclamantul a fost sancționat disciplinar pentru că,

mai întâi, se confundă aplicarea sancțiunii disciplinare cu eliberarea din funcția

publică și, pe de altă parte, dispoziția de eliberare din funcție a fost emisă după

formularea cererii de către reclamant la Curtea de Apel Suceava (11 mai 2011).

Așa cum s-a arătat anterior,

chiar prevederile legale (Ordinul nr. 400/2004) stabilesc cine poate aplica sancțiunea

disciplinară, iar în speță, aceasta s-a făcut de către un organ necompetent și tot

prevederile legale stabilesc cine poate dispune eliberarea din funcție, care în

cazul șefilor de sector poliție de frontieră trebuia să fie același pentru ambele

măsuri.

Nu pot fi reținute susținerile

din motivele de recurs referitoare la faptul că cercetarea prealabilă s-a desfășurat

fără ca reclamantul să invoce vreo neregularitate deoarece motivul de nelegalitate

invocat de instanța de fond vizează nu cercetarea prealabilă, ci actul prin care

s-a dispus sancționarea reclamantului.

Instanța de fond, pentru

că a dispus anularea actului contestat pe motiv de necompetență a emitentului, nu

a analizat nici un alt motiv de nelegalitate a cercetării disciplinare și a faptelor

reținute pentru aplicarea sancțiunii, astfel că acestea nu pot fi analizate nici

de instanța de recurs, deși recurentul a făcut referiri și la aceste aspecte în

cadrul motivelor de recurs.

Referitor la susținerile

recurentului privind imposibilitatea executării sentinței în ceea ce privește reintegrarea

în funcția deținută anterior, se constată, mai întâi, că acestea deși vizează soluția

instanței de fond, au fost invocate numai prin concluziile scrise.

Însă, indiferent când

ar fi fost invocate, susținerile sunt nefondate.

Așa cum chiar recurentul

a recunoscut ca urmare a cererii reclamantului, suspendarea executării dispoziției

din 14 aprilie 2011 a I.G.P.F. a fost dispusă prin hotărâre judecătorească până

la soluționarea irevocabilă a cauzei pe fond, respectiv prin decizia nr. 4559

din 5 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Prin urmare, fiind pronunțată

o hotărâre judecătorească irevocabilă, autoritățile statului trebuie să respecte

această hotărâre.

Chiar dacă ulterior a

intervenit o modificare în structura organizatorică, iar Sectorul Poliției de Frontieră

Siret s-a desființat și a fost creat Sectorul Poliției de Frontieră Rădăuți, autoritatea

pârâtă avea cunoștință despre existența litigiului, despre suspendarea dispoziției

de sancționare astfel că se impune ca postul de Șef Sector Poliție de Frontieră

Rădăuți, creat ca urmare a desființării Sectorului Poliției de Frontieră Siret să

nu fie scos la concurs până la soluționarea litigiului prezent, astfel că va fi

menținută și obligarea pârâtului la reintegrarea reclamantului pe postul deținut

anterior.

Apreciind că soluția instanței

de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la

art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul I.G.P.F. împotriva sentinței nr. 299 din 29 septembrie 2011 a Curții

de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 noiembrie 2012.