ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2567/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2567/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul acțiunii

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal la data de 11 ianuarie 2010, reclamantul I.G. a solicitat, în contradictoriu

cu intimații Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al

Poliției de Frontieră, să se dispună:

- anularea dispoziției

din 11 noiembrie 2009, emisă de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră;

- anularea dispoziției

din 9 decembrie 2009, emisă de Ministerul Administrației și Internelor;

- suspendarea executării

dispoziției emise de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, până la soluționarea

definitivă și irevocabilă a cauzei.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că prin dispoziția din 11 noiembrie 2009 i-a fost aplicată

sancțiunea prevăzută de art. 58 lit. c) din Legea nr. 360/2002 și art. 17 lit. d)

din Ordinul Ministerul Administrației și Internelor nr. 400/2004, constând în „trecerea

într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional

deținut”, la luarea măsurii de sancționare fiind reținute constatările înserate

în Încheierea din 30 noiembrie 2009 a Consiliului Superior de Disciplină, potrivit

cu care ar fi comis abaterea disciplinară prevăzută de art. 57 lit. d) din Statutul

Polițistului și de art. 12 (1) lit. d) din Ordinul Ministerul Administrației și

Internelor nr. 400/2004, respectiv „depășirea atribuțiilor de serviciu și lipsa

de solicitudine în relațiile cu cetățenii”.

A mai arătat reclamantul

că fapta reținută în sarcina sa (apariția într-un reportaj realizat de postul de

televiziune „R.”, transmis la 2 iulie 2009 și respectiv 3 iulie 2009, reportaj care

îl privea pe comisarul F.N. - șeful Sectorului Poliție de Frontieră Siret și posibila

sa implicare în activități de contrabandă) este inexistentă, iar în subsidiar, chiar

dacă ar fi comis-o, aceasta nu constituie abatere disciplinară în raport cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Constituție.

În cererea de chemare

în judecată au fost invocate și prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004, pentru

argumentarea cererii privind suspendarea executării dispoziției emise de Inspectoratul

General al Poliției de Frontieră până la soluționarea definitivă și irevocabilă

a cauzei.

În întâmpinările depuse

la dosar Ministerul Administrației și Internelor București și Inspectoratul General

al Poliției de Frontieră București au solicitat să se dispună respingerea ca nefondată

a acțiunii reclamantului, sub aspectul tuturor capetelor de cerere, măsura sancționării

sale administrative fiind legală și temeinică.

2.Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă

nr. 189 din 27 septembrie 2010 Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul

I.G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor București

și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră București.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin adresa din 11 noiembrie

2009 a Inspectoratului General al Poliției de Frontieră București din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor s-a comunicat reclamantului faptul că a fost sancționat

disciplinar cu „trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază

al gradului profesional deținut” pentru săvârșirea abaterii disciplinare constând

în aceea că în calitate de polițist de frontieră a furnizat informații în mass-media

fără a fi autorizat, încălcând astfel prevederile art. 19 din Instrucțiunile Ministrului

Administrației și Internelor nr. 171/2001, art. 3 alin. (1) din Ordinul Ministrului

Administrației și Internelor nr. 319/202 și art. 2 alin. (1) din dispoziția Inspectoratul

General al Poliției de Frontieră din 2008; această adresă face trimitere și la Încheierea

din 30 octombrie 2009 a Consiliului Superior de Disciplină din cadrul Inspectoratului

General al Poliției de Frontieră, în conținutul căreia sunt prezentate circumstanțele

concrete ale săvârșirii abaterii disciplinare și motivarea propunerii de sancționare

disciplinară a reclamantului.

Instanța a mai reținut

că prin dispoziția Secretarului de Stat - Șeful Departamentului Ordine și Siguranță

Publică din cadrul Ministerul Administrației și Internelor din 9 decembrie 2009

s-a dispus respingerea contestației formulată de reclamant împotriva sancțiunii

disciplinare aplicată potrivit dispoziției criticate.

Instanța de fond a constatat

că aspectele care definesc specificul statutului de polițist, dar și modul de organizare

a relațiilor ierarhice în cadrul Poliției, conform prevederilor cap. 1 - Dispoziții

generale - a Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, republicată, dar

și dispozițiilor H.G. nr. 991/2005 pentru aprobarea Codului de etică și deontologie

al polițistului, sunt transpuse în fișa postului reclamantului; că din perspectiva

relațiilor ierarhice în cadrul Poliției, polițistul, chiar dacă ocupă un post de

conducere, în situația în care a luat cunoștință despre existența unor fapte de

corupție consumate în cadrul instituției are obligația de a informa șeful ierarhic

și celelalte autorități abilitate cu privire la faptele de corupție săvârșite de

polițiști, conform art. 41 lit. g) din Statut și respectiv art. 19 alin. (3) din

Codul de etică și deontologie; că informarea opiniei publice cu privire la o serie

de date obținute în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și comentarea acestora,

poate fi făcută de polițist numai în condițiile stabilite prin Ordin al Ministrului

Administrației și Internelor, în circumstanțele statuate prin art. 45 alin. (2)

din Statut.

S-a mai reținut în considerentele

hotărârii atacate că, în speță, reclamantul, care pretinde că a avut cunoștință

despre consumarea unor acte de corupție în cadrul Sectorului Poliție de Frontieră

Siret, avea obligația, în raport de normele legale menționate, să informeze șeful/șefii

ierarhici, iar informarea opiniei publice trebuia făcută cu respectarea Instrucțiunilor

Ministrului Administrației și Internelor nr. 171/2001; Ordinul Ministrului

Administrației și Internelor nr. 319/2002 și a dispoziției Inspectoratul

General al Poliției de Frontieră din 2008, norme care reglementează activitatea

de relații cu presa de la nivelul Poliției de Frontieră Române și a structurilor

sale teritoriale, fără ca prin aceasta să se aducă atingeri art. 30 alin. (1) din

Constituție, care consfințește inviolabilitatea libertății de exprimare a gândurilor

și opiniilor.

Instanța de fond a apreciat

că reclamantul a furnizat informații în mass-media prin încălcarea normelor legale

citate, sancționarea sa disciplinară fiind legală și temeinică, astfel că a respins

ca nefondată acțiunea promovată.

Totodată, instanța a reținut

că prin sentința nr. 45 din 8 februarie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea de suspendare formulată

de reclamant și, în consecință, a fost dispusă suspendarea executării dispoziției

criticate, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

3.Recursul exercitat de

reclamant

Împotriva sentinței civile

nr. 189 din 27 septembrie 2010 a declarat recurs reclamantul I.G., criticând-o pentru

nelegalitate, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În motivarea căii de atac,

recurentul-reclamant a formulat o serie de critici vizând aplicarea greșită a prevederilor

art. 55 și 57 lit. d) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului și încălcarea

art. 30 alin. (1) din Constituția României, sub următoarele aspecte:

3.1. Potrivit art. 55

din Legea nr. 360/2002, răspunderea disciplinară a polițistului poate fi angajată

numai dacă există o încălcare, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu, or fapta

de a fi apărut reportajul televizat nu a fost comisă cu vinovăție, filmarea fiind

făcută cu camera ascunsă.

3.2. Chiar dacă și-ar

fi exprimat acordul cu privire la înregistrarea și transmiterea publică a discuției,

fapta nu poate constitui abatere disciplinară, pentru că art. 30 alin. (1) din Constituția

României prevede caracterul inviolabil al libertății de exprimare a gândurilor și

opiniilor. Libertatea de expresie este un principiu fundamental într-o societate

democratică, astfel încât aplicarea unei sancțiuni disciplinare pe motivul exprimării

unor opinii privind comportamentul și activitatea unui funcționar public, opinie

exprimată într-o discuție privată, înregistrată cu camera ascunsă, constituie o

încălcare a acestui drept fundamental convențional.

3.3. Fapta reținută ca

abatere disciplinară este inexistentă, neexistând o „depășire a atribuțiilor de

serviciu”, atâta vreme cânt nu există nici o atribuție de serviciu care să interzică

polițiștilor comunicarea cu presa.

4.Apărările intimaților

și procedura derulată în recurs

4.1.Prin întâmpinarea

depusă la dosar, inspectoratul General al Poliției de Frontieră a făcut o expunere

rezumativă a istoricului cauzei și a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

arătând, în esență, că niciuna dintre criticile formulate de recurentul-reclamant

nu este întemeiată.

Astfel, intimatul-pârât

a arătat că imaginile difuzate pe postul R. au fost filmate cu acordul recurentului-reclamant

și că furnizarea de informații în mass-media fără a fi fost autorizat în acest scop

constituie abaterea disciplinară prevăzută în art. 57 lit. d) din Legea nr. 360/2002,

pentru că în acest fel au fost încălcate următoarele dispoziții legale:

- Art. 19 din Instrucțiunilor

Ministrului Administrației și Internelor nr. 171/2001 care prevede că: "în

cadrul Ministerului de Interne, relațiile și activitățile cu mass-media se desfășoară

numai prin intermediul sistemului de relații publice”.

- art. 3 alin. (1) din

Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 319/2002 care prevede: „persoanele

autorizate să țină legătura cu mass-media și să furnizeze date și informații sunt

comandanții (șefii) structurilor Ministerului de Interne, cadrele din compartimentele

de re/ații cu presa/purtătorii de cuvânt, precum și persoanele desemnate de șefii

eșaloanelor superioare, atunci când este cazul”

- art. 2

alin. (1) din dispoziția

Inspectoratul General al Poliției de Frontieră din 2008 care stipulează: "activitățile

de relații cu presa la nivelul Poliției de Frontieră Române sunt desfășurate de

către structuri specializate în domeniu, respectiv: la nivelul Inspectoratul

General al Poliției de Frontieră - Serviciul Presă și Comunicare, la nivelul Inspectoratelor

Județene ale Poliției de Frontieră - Compartimentul purtătorului de cuvânt”.

Intimatul-pârât Inspectoratul

General al Poliției de Frontieră a mai arătat că, având în vedere statutul special

al recurentului, care avea obligația de a respecta prevederile imperative cuprinse

în actele normative incidente, în speță nu poate fi vorba despre o încălcare a prevederilor

art. 30 și 31 din Constituția României, astfel că prezumțiile de legalitate, de

autenticitate și de veridicitate de care se bucură actul administrativ nu au fost

răsturnate.

De asemenea, intimatul-pârât

a arătat că, la stabilirea sancțiunii contestate, s-a ținut seama de activitatea

desfășurată anterior de către recurent, de împrejurările în care a săvârșit fapta

și de faptul că anterior a mai fost sancționat disciplinar, de trei ori.

4.2.Apărări similare,

cu referire la aceleași elemente de fapt și de drept, a formulat și Ministerul Administrației

și Internelor , prin întâmpinare.

4.3.Prin notele scrise

depuse la dosar la data de 29 aprilie 2011, recurentul-reclamant a arătat că faptele

reținute ca element material al abaterii disciplinare intră în câmpul de aplicare

al Legii nr. 571/2004 privind protecția personalului din autorizațiile publice ,

instituțiile publice și din alte unități, care semnalează încălcări ale legii, argumentând

pe larg aplicabilitatea acestui act normativ și în cazul polițiștilor.

În circumstanțierea situației

de fapt prin prisma bunei credințe, recurentul-reclamant, a precizat că, începând

cu luna februarie 2011, în legătură cu faptele de corupție din Sectorul Poliției

de Frontieră Siret au fost efectuate investigații soldate cu trimiterea în judecată

a unui număr de 62 de persoane, polițiști de frontieră și vameși.

A precizat că, prin rezoluția

din data de 19 noiembrie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, a dispus

neînceperea urmăririi penale împotriva sa pentru fapta de a fi dezvăluit opiniei

publice unele aspecte din activitatea Sectorului de Poliție de Frontieră Sighet.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate de recurentul-reclamant și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele

ce vor fi expuse în continuare:

1.Aspectele de fapt și

de drept relevante

Recurentul-reclamant a

supus controlului instanței de contencios administrativ sancțiunea disciplinară

aplicată prin dispoziția inspectorului General al Poliției de Frontieră din 11 noiembrie

2009, menținută prin dispoziția din 9 decembrie 2009 a Ministerului Administrației

și Internelor, sancțiune constând în „trecerea într-o funcție inferioară până la

cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut”, prevăzută în art. 58

lit. c

1

) din Legea nr. 360/2002.

Abaterea disciplinară

pentru care a fost aplicată sancțiunea a constat în furnizarea unor informații în

mass-media fără a fi autorizat, faptă pe care autoritatea emitentă a încadrat-o

în prevederile art. 57 lit. d) din Legea nr. 360/2002, referitoare la „depășirea

atribuțiilor de serviciu ori lipsa de solicitudine în raporturile cu cetățenii”.

Din conținutul încheierii

din 30 octombrie 2009 a Consiliului Superior de Disciplină din cadrul Inspectoratului

General al Poliției de Frontieră, rezultă că, recurentul-reclamant a apărut într-un

reportaj difuzat de postul R. și a făcut declarații privind unele presupuse fapte

de corupție comise de șeful Sectorului de Poliție de Frontieră Siret, membrii Consiliului

Superior de Disciplină ajungând la concluzia că, în acest fel, ofițerul de poliție

și-a depășit atribuțiile de serviciu și a adus atingere imaginii și prestigiului

instituției.

Principalul argument invocat

de autoritățile publice pârâte și însușit de judecătorul fondului, în sprijinul

taxei existentei abaterii disciplinare constând în depășirea atribuțiilor de serviciu,

este acela al existenței unor îndatoriri și responsabilități specifice statutului

polițistului, concretizate într-o serie de norme ce reglementează conduita polițistului

în situația în care a luat cunoștință despre existența unor fapte de corupție în

cadrul instituției și relația cu mass-media, cuprinse în legislația primară și secundară

aplicabilă în materie (Legea nr. 360/2002, Codul de etică și deontologie, instrucțiuni

și ordine emise de Ministerul Administrației și Internelor , dispoziții ale inspectoratului

General al Poliției de Frontieră - menționate în considerentele sentinței și în

întâmpinările intimaților-pârâți).

Nici autoritățile care

au efectuat cercetarea disciplinară și au aplicat sancțiunea, nici instanța de fond

nu au avut în vedre însă prevederile Legii nr. 571/2004, act normativ ce reglementează

unele măsuri privind protecția persoanelor care au reclamat ori au sesizat încălcări

ale legii în cadrul autorităților publice, instituțiilor publice și al altor unități

bugetare, prevăzute în art. 2 al legii, fără a se face vreo distincție în ceea ce

privește Ministerul Administrației și Internelor ori structurile aflate în subordinea

sau coordonarea acestuia.

Conform art. 3 lit. a)

din Legea nr. 571/2004, avertizarea în interes public înseamnă sesizarea făcută

cu bună credință cu privire la orice faptă care presupune o încălcare a legii, a

deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări, eficienței, eficacității,

economicității și transparenței, iar sesizarea mass-media constituie una dintre

formele de avertizare în interes public enumerate în art. 6 din același act normativ.

Avertizorul în interes

public cercetat disciplinar beneficiază de o prezumție legală și relativă de bună

credință, în temeiul art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2004, iar ca măsură

de protecție, art. 9 din lege prevede că, în litigiile de muncă sau în cele privitoare

la raporturile de serviciu, instanța poate dispune anularea sancțiunii disciplinare

sau administrative aplicate avertizorului, dacă sancțiunea a fost aplicată ca urmare

a unei avertizări în interes public, făcută cu bună credință.

Împrejurările cauzei de

față se încadrează pe deplin în ipoteza normei juridice cuprinse în art. 9 din Legea

nr. 571/2004, întrucât recurentul-reclamant a fost sancționat disciplinar pentru

fapta de a fi sesizat mass-media în legătură cu unele încălcări ale legii în instituția

în care își desfășoară activitatea, iar prezumția de bună credință nu a fost răsturnată

prin niciuna dintre probele administrate.

În acest context, apărarea

intimaților-pârâți, în sensul că polițiștii sunt supuși unor reguli specifice, este

lipsită de fundament pentru că, pe de o parte, așa cum s-a reținut mai sus, structurile

Poliției Române nu sunt exceptate expres din câmpul de aplicare al Legii nr. 571/2004

și, pe de altă parte, în temeiul art. 11 din actul normativ indicat, în termen de

30 de zile de la intrarea în vigoare a legii, autoritățile publice, instituțiile

publice și celelalte unități bugetare prevăzute la art. 2 aveau obligația de a-și

pune de acord regulamentele de ordine interioară cu prevederile acesteia.

2.Temeiul legal al soluției

adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele prezentate, Înalta Curte va admite recursul și, în temeiul art. 20

alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (1) și (3) din C. proc.

civ. va modifica sentința atacată, în sensul admiterii acțiunii reclamantului și

anulării actelor administrative contestate potrivit art. 61 alin. (3) din Legea

nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de I.G. împotriva sentinței nr. 189 din 27 septembrie 2010 a Curții de Apel Suceava,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată,

în sensul că admite acțiunea reclamantului I.G. .

Anulează dispoziția din 11 noiembrie 2009, emisă

de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și dispoziția din 9 decembrie

2009, emisă de Ministerul Administrației și Internelor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2011.